POET CHINEZ: QU YUAN

QU YUAN

(340 – 278 î.e.n.)

„Undeva, pe pământul chinezesc, acolo unde Fluviul Albastru

 în drumul său către mare mai desenează încă o volută

împre­surată de ochiuri cu apă şi iazuri mici, unite

în faimosul lac Dongting (provincia Hubei, localitatea Wuhan),

între lotuşi şi mandarini, sub umbra siluetelor palatelor

miniaturale, care amintesc de anii îndepărtaţi cu legende

despre eroii timpurilor străvechi şi ai vremurilor mai noi,

lângă foişoare şi pagode mângâiate de o climă dulce,

se află mormântul lui Qu Yuan. În anul 278 î.e.n., când istoricii

consemnează căderea capi­talei Ţării Chu în mâinile imperiului

Qin, reconciliat cu propria istorie naţională, poetul Qu Yuan

îşi găseşte sfârşitul aruncându-se în apele râului Miluo,

din apropierea Dongtingului. De atunci şi până astăzi,

an de an, în ziua de 5 mai – presupusa dată a morţii poetului

–      ţăranii chinezi împânzesc cu bărcile lor apele în căutarea

trupului lui Qu Yuan. Căutându-l mai bine de două mii de ani,

fără putinţa de a-l găsi, în resemnarea lor aruncă în apă «zhongzi»,

un fel de colţunaşi cu orez, drept hrană peştilor şi dragonilor,

ademeniţi astfel să nu se atingă de trupul poetului.

Este un impresionant spectacol popular cu semni­ficaţii multiple,

prin care, topindu-se veacurile, se aduce aproape de noi

exemplul unui om iubitor de ţară, care a fost cel dintâi poet

al Chinei. Devenit de multă vreme un nume cunoscut aproape

în toată lumea prin identitatea sa cu spiritualitatea chineză,

în care se recunoaşte spiritualitatea unui popor cu o mare

tra­diţie istorică, Qu Yuan îşi păstrează peste veacuri actualitatea

şi grandoarea. Drama poetului chinez evocă un alt destin similar,

cunoscut pe ţărmul Pontului Euxin. Qu Yuan trăieşte într-o vreme

când literatura latină de-abia începe să se afirme, dar apropierile

dintre poezia sa şi aceea a mult mai tânărului Ovidiu sânt

revela­toare, ajutându-ne să înţelegem mai uşor destinul său

evoluat atât de departe de noi, în timp şi spaţiu. Ca şi poetul latin,

Qu Yuan descinde dintr-o veche familie aristocrată, mediu

prielnic pentru o educaţie tradiţională temei­nică. Adolescent fiind,

intră în graţiile împăratului Chu Huai al Ţării Chu, devenind curând

unul din principalii săi sfetnici şi favoriţi. Lui Qu Yuan i-a fost dat

să traverseze o epocă dintre cele mai zbuciumate: sfârşitul 

existenţei «Statelor combatante» – epocă de război,

 în care imperiul Qin năzuia să unifice China. 

Statul Qin devenise astfel de temut

pentru ţările feudale mici, între care se afla şi patria 

lui Qu Yuan. Ajuns demnitar la curtea lui Chu Huai-wang, 

Qu Yuan avea să intervină în măsurile autocratice 

ale împăratului – precum Ovidiu la curtea lui Au­gust – 

pentru promovarea unei politici

interne lucide şi de amiciţie pe plan extern cu ţările mici

şi, mai ales, cu înfloritoarea Ţară Ji, alături de care putea

să reziste ameninţărilor venite din partea puternicului stat Qin.

Spirit vizionar, Qu Yuan cerea împăratului să dea întreg

creditul său cărturarilor luminaţi, animaţi de idei naţionale

novatoare şi pătrunşi de virtuţile străbune. Qu Yuan îşi atrăgea

 încet, dar sigur, antipatia demnitarilor apatici şi corupţi 

care lâncezeau lângă Chu Huai-wang, din ce în ce mai înfricoşat 

de uluitoarea ascendenţă a imperiului Qin. Regizând un plan 

de compromitere iremediabilă a poetului – lipsa de 

condescen­denţă faţă de împărăteasă –

ei reuşesc să clatine încrederea totală de care se bucura Qu Yuan

 în ochii lui Chu Huai-wang. Prea uşuratici ca să dezlege scopul 

uneltirilor şi lipsiţi de abili­tate politică, împăratul Chu Huai

 şi prinţul Qing Xiang au renunţat pentru totdeauna 

la serviciile lui Qu Yuan, pedepsindu-l cu exilul. 

Ca şi Ovidiu, poetul chinez exilat cultivă

genul elegiac compunând «Nouă elegii» – Jiu zhang

şi, în loc de «Tristele» lui Ovidiu, un poem construit 

magistral în 373 de versuri şi 2490 de hieroglife 

intitulat: «Venit-a vremea întristării»: Li Sao.

Atras de farmecul miturilor şi legendelor, al datinilor, 

ceremo­niilor religioase, serbărilor populare cunoscute 

în Ţara Chu Qu Yuan avea să scrie

«Nouă ode» – Jiu ge, amintind şi de această 

dată de «Fastele» poetului latin

şi intrînd astfel în veşnicie în ziua de 5 mai al acelui 

 îndepărtat an 278, dinainte de era noastră.“

(ILEANA HOGEA-VELIŞCU)

LI SAO («Venit-a vremea întristării»)

◊◊◊

Am răsădit cândva proaspete orhidee

Şi flori de toamnă pe-ntinderi necuprinse.

Cu ierburi aromate am presărat poiene

Şi draga tuberoză a stăpânit sub soare.

Visam să vină clipa când să mă-mbăt de ele,

O mare sărbătoare culesul lor să-mi fie.  

Nu mă-ntristează că s-au uscat devreme,

Mă umple de venin sălbăticia lor.

◊◊◊

Privesc cum se-mbulzesc bicisnicii mei

Semeni s-adune averi ce nu le mai ajung

Se laudă pe sine, îl mint pe celălalt,

Când sunt toţi laolaltă invidia-i subjugă.

Plecaţi. Pieriţi, un singur gând v-animă:  

Să vă sporiţi puterea şi harurile ei.

Nu-i calea mea aceasta, mă lepăd de-acest vis.

La anii bătrâneţii de voi sunt surghiunit –

Neîmplinit rămâne al meu superb destin,  

În zori mi-astâmpăr setea cu rouă de camelii,  

Pe înserat mă satur cu flori de crizantemă.

Nu-mi pasă dacă anii avan îmi pradă trupul,

Voi să rămân tot pur ca-n ziua cea dintâi.

Din albă iasomie mi-am împletit toiagul,

Mi-am potrivit veşmânt din frunză de smochin,

Pe braţe port mirositorul cimbru,  

Mijlocul mi-l încing cu lujeri de sulcină.

Priviţi-mi frumuseţea ce n-are asemănare,

M-au învăţat străbunii să preţuiesc sublimul,

Nu mai păstrez în mine ispite şi-amăgiri,

Departe eu rămân de intrigi, uneltiri.

Bătrânul Bi Gan mi-e dreaptă călăuză.

◊◊◊

Spre tine, wang ne-ndurător, îndrept blestemul meu,

Minte îngustă şi suflet pervertit.

Cât te desfid, femeie, cu meşteşug în vorbă

Ai ţesut urzeala intrigii la Curte

Şi pradă i-a căzut faima vieţii mele –

Răul, vai, v-a-nstăpânit făptura,

Cum oare viaţa astfel puteţi să vă clădiţi?

Strein de toate aceste singur eu rămân

Urăsc deşertăciunea şi tot alaiul ei.

◊◊◊

Şoimul care zboară în spaţiile vaste,

De când îl ştiu, el nu coboară-n cârd.

Poţi oare cercul să-l semui c-un pătrat?

Cum poţi uni un crez c-un ţel înveninat?

Vorbe de ocară în juru-mi nu se sting.

De le ascult, şi simt neîndurarea.

Mureau sublim străbunii, feriţi de strâmbătate.

De voi rămân departe, neîntinat ca ei.

INVOCAŢIE LUI DONG JUN, ZEUL SOARELUI

Magnifica ta rază din răsărit s-a ivit

Frunzişul arborelui fu sang îl străpunge

şi cade peste parmaclâcul casei mele.

Să te întâmpin am dat pinteni calului şi-am zburat înainte-ţi –

Noaptea îşi pierde culoarea şi, iată, raza ta caldă apare.

O, Dong Jun – tu, zeu al soarelui!

Din careta – dragon striveşte detunetul,

Steagurile tale, din nori împletite, flutură în depărtare.

Ci nu-ţi poţi reţine un prelung suspin

Că-n urmă îţi laşi vatra şi urci pe arcul bolţii –

O, măreţ e susurul luminii tale care trezeşte-n oameni cântul,

Din patru zări ochii te privesc, şi uită omul că are un drum.  

Ascultă! Superb e glasul balalaicilor când

prindem a ne-ntrece cu tunetul.

Sunetul cavalului şi al jadului aninat de tobe

Şi cât de dulce-i cântecul din fluier.

Frumoase, iată, sunt dansatoarele noastre –

Când iuţi flutură largile mâneci,

sunt pescăruşul cu aripi deschise.

O, viaţă torni, mărite zeu, în cântecele noastre,

Ca omenirea toată să simtă ritmul tainic.

O, Dong Jun – tu, zeu al soarelui, fântână de lumină,

Toţi zeii-n cale s-ar fi prosternat

De nu i-ar fi învăluit orbitoarea-ţi rază.

INVOCAŢIE ZEULUI APELOR – HE BO

Mărite zeu, cum aş dori să te-nsoţesc în drumul

peste cele nouă râuri!

Vârtej stârnind în cale, ce valuri uriaşe s-ar isca.

Din apa curgătoare-am izvodi careta pe care am

înălţa puzderie de lotuşi.

Ca telegari, doi dragoni negri şi alţi doi albi

lipsiţi de coarne ar galopa pe margini.

Şi ne-am opri abia în Kunlun şi-am admira astfel

întreg pământul.  

Şi peste spaţiile imense ar colinda sufletul liber.

Dar, vai, slăvitul soare cade după munţi,

iar eu uitat-am să mă-ntorc.

Aş vrea-n adânc să mă cobori,

palatul de cleştar să-l văd,

Să mi se pară că visez-naintea splendidelor linii.

Din solzi de peşte-vastul coperiş

Podoabe căptuşind pereţii, din piele de dragon –

Coloane alcătuite din scoici liliachii

Şi-n perle încăperile bătute.

Sub tine apa-n larguri de ce e-nvolburată?

O broască albă călăreşti şi peştii zburători i-alergi –

De tine, alături, până la ţărm înot  

Şi flori în urma noastră valurile lasă.

E ceas de despărţire: spre răsărit te duci.

Îngăduie, la ţărmul sudic, să te petrec pe cale.

Te-ntâmpină acolo ape clipocind  

Şi peştii coloraţi să te-nsoţească iarăşi.

CEI CĂZUŢI PENTRU ŢARĂ

Ţinem în mâini scutul să ne apere pieptul,

Veşmânt din piele de rinocer ne acoperă trupurile,  

Roţile carelor noastre de război ating carele duşmanului

Şi paloşele ni se încrucişează.

Steagurile întunecă soarele.

Năvălesc duşmanii ca norii cei negri, în vreme ce

Săgeţile izbesc pământul după ce au spintecat cerul.

Ei ne-au năpădit tabăra

Şi rândurile noastre au fost învălmăşite,

Caii lăturaşi au murit ,

Iar cel din dreapta abia se mai ţine –

Roţile carului până la butuc zac în pământ,

Ceilalţi patru cai au rămas locului, împietriţi,

Sunetul trâmbiţelor şi tobelor s-a înteţit.

Acum cerul s-a întunecat de parcă ar vrea să cadă,

Chiar şi duhurile stau în preajmă şi în durere.

Duşmanul să-l ucidem, să nu rămână niciunul

Iar stârvul lui în câmpuri sălbatice să-l aruncăm.

Pe poarta ţării noastre voi nu veţi mai intra.

Plecaţi pe totdeauna ostaşii noştri sunt –

Fără sfârşit se-arată câmpul de bătaie

Şi drumul într-acolo fără de capăt e.

Iată-i, la şold cu iatagane, purtând sub braţ

Arcuri lucrate-n renumitul Qin.

Inimi de bărbaţi nu au păreri de rău.

Voi sunteţi voinici între voinici,

Puternici sunteţi, de invidiat...

De-au căzut răpuse trupurile voastre,

Sufletele însă, mereu nepieritoare,

În lumea lor de ceaţă printre eroi trăiesc.

JIU ZHANG («Nouă elegii»)

III

Stau pe colină şi în urmă privesc.

Vântul de toamnă îmi răcoreşte trupul.

Mi-am dezlegat dragonii şi i-am lăsat în voie,

În timp ce careta la liziera pădurii aşteaptă.

M-am aruncat pe valuri în luntre,

Dar vâslaşii în van se agită, noi nu înaintăm.

Pe ochiuri de apă plutim, dar nu înaintăm.

În zori am să plec din Wangzhu,

În Chengiang noaptea m-o prinde.

Dacă voi rămâne neîntinat,

Târât departe-n exil, teamă nu-mi va fi.

IV

La Xinpu odată ajuns, neliniştea m-a cuprins...

De azi înainte, paşii încotro să-i îndrept?

Pădurea de la marginea apei întunecă cerul,

Prin copaci maimuţele sunt singurii oaspeţi,

Piscul munţilor acoperă soarele –

La poalele lor s-a înnourat şi roua cade bogat,

În depărtare, iată, zăpadă apoasă se aşterne,

Nori de cenuşă cutreieră bolta.

Viaţa mea, o, ce soartă, n-are clipă de bucurie!

În pustiul munţilor sunt singur.

Dar nu mi-aş schimba destinul să fiu aidoma lor

Până la capătul zilelor eu astfel rămân.

EPILOG

Colind pierdut şi-alerg din zare în zare –

Veni-va oare clipa întoarcerii acasă?

Voi, păsări călătoare, la cuiburi reveniţi an după an –

Tu, vulpe, în agonie, nu uiţi

să mai priveşti spre scorbura dintâi.

Fără vreo vină mă aflu în surghiun –

Mă bântuie nelinişti zile şi nopţi în şir –

Ursit e, mi se pare, ca să sfârşesc aici.

EPILOG

Nu-i prea adâncă apa Han.

Mă urc pe val şi mă întorc din cale,

Spre miazăzi cu lotca mă îndrept

Şi duhul meu cuprinde-ntreaga zare –

Impunătoare-s stâncile pe ţărm,

Priveliştea însă nu mă fură,

Ci sufletul, mai iute decât unda,

Alunecă în amintiri crepuscul.

Cu cât înaintez, mai mult m-afund în zbucium

Şi sigur nu mai sunt de sorţii mei.

Mă prinde noaptea la Beigu –

Incerte stări ca un paing mă ţes,

Materia întreagă îmi pare joc, hazard,

Aceste lamentaţii rămân fără ecou.

În van aştept aici la capăt de pământ,

Nu se găseşte nimeni să-mi vină în ajutor.

Doar versul îmi rămâne, oglindă-a stării mele,

El vorbeşte singur celui dispus s-audă,

Dar cine vrea s-asculte aste confesii sumbre?

EPILOG

Apa învolburată a lui Yun şi Xiang

Zile şi nopţi în şir nestăvilită curge,

Oprelişti multe înlătură din cale

Şi-n depărtări adânci se pierde ca un fir.

Mă umple a mea credinţă, o ştiu acum prea bine.

Dar singur trec prin viaţă, fără de tovarăş.

S-a stins de mult Bo Le şi n-o să mai învie –

Cine să aleagă calul năzdrăvan, bun de mii de li?

Destinul fiecăruia e dat dintru-nceput

Şi fiecare îşi are locul său anume.

Spre linişte aspir, deplină, aş vrea

să am o inimă mai largă.

De ce oare m-aş teme de ceva?

Tristeţea, cum s-o curm, nu ştiu,

Pe zi ce trece simt că respir mai greu.

Tânjesc în lume după un prieten.  

E cineva ce ştie să pătrundă-n suflet?

O, nici măcar moartea n-o poţi opri, o ştiu.

De-acum, trupul de ce să mi-l iubesc?

De n-au pierit cu toţii, celor nobili eu le spun:

Străbunii mei cei drepţi vor fi oricând cu mine.

EPILOG

Rămâne versu-mi întrerupt aici –

m-aşteaptă apa care-mi râde-n faţă.

Adio, deci, biet împărat nebun.