POEZIE ARMEANĂ: GRIGOR NARECAŢI

POEZIE ARMEANĂ: GRIGOR NARECAŢI

(951-1003)

GRIGOR NARECAŢI: „A lăsat 30 de poeme, 4 panegirice,

 ode, discursuri. Prima sa creaţie a fost Comentariu

la «Cântarea cântărilor» a lui Solomon,

în 977. Poezia lui marchează începutul primei

Renaşteri în literatura armeană, care a precedat-o

cu câteva secole pe cea eu­ropeană. Cea mai importantă

scriere a sa este Cartea plângerii, care conţine

95 de monoloage adresate divinităţii, într-o varietate stilistică

de mare bogăţie. În acest poem, Narecaţi a utilizat

6 962 cuvinte diferite (Vechiul Testament are 5 642,

Noul Testament – 4 800, poemele lui Homer însumează

9 000, iar opera lui Shakespeare –15 000),

un lexic în mare parte creat de el şi care, de atunci,

a fost inclus în vocabularul uzual. Este primul

care, în istoria literaturii armene, a utilizat aliteraţia,

în scopul de a spori muzicalitatea versurilor.

Ca muzician, Narecaţi a adus un suflu nou în arta

cântului. În compoziţiile muzicale ale poemelor sale,

a spart tiparele închistate ale şaracanelor cântate pe opt voci,

 îmbogăţind creaţia muzicală cu elemente preluate

din arta populară a gusanilor. Opera lui Narecaţi,

cel mai mare poet al Evului Mediu armean,

a influenţat creaţiile nu numai ale poeţilor medievali,

dar şi ale poeţilor moderni.“

VARDAVAR

Părea diamant trandafirul,

Din soare părea făurit,

Din soarele-n ape topit

Sub largile mării oglinzi.

Era ca o floare de foc

Pe-ntinderea mării-albăstruie

Şi-asupra-i părea cum că suie

Un ram înflorit de şafran.

Bogatul frunziş murmura

Foşnind în copacul plecat,

Cel carele fost-a cântat

De marele rege-psalmist.

Potop înfloreau prin grădini

Miresmele florii iubirii...

Iar cedrii, platanii, cimşirii

Lăstarii-şi roteau fremătând.

În preajmă-nverzeau chiparoşii,

Scoruşii ardeau purpuriu,

Iar crinii cu albul lor viu

Sclipeau în amurgul curat.

Din munţi adierea de vânt

Alint îi punea în petale,

Iar verzile frunze-ale sale

Sub rouă păreau de argint,

Iar luna, ivită în slăvi,

Lumina-şi cernu printre nori,

Cu stelele-n veşnice hori

Pe cerul de noapte plutind.

Şi rai fu întregul pământ,

Şi rugi se-mpletiră-n văzduh

În numele Tatălui Sfânt,

Al Fiului şi-al Sfântului Duh.

CARTEA PLÂNGERII (Fragmente)

CAPITOLUL I

1

Spre tine-ndrept sărmanul meu cuvânt,

O, Doamne-al meu, şi nu din făloşie,

Ci ca să ard în focul lui cel sfânt

Ispitele ce inima-mi sfâşie.

Fum de cădelniţi sufletu-mi să fie,

Oricât de păcătos şi slab cu duhul;

Mai drag să-l ai ca fumul de tămâie

La sfinte slujbe, când e plin văzduhul.

Iar geamătu-mi, schimbat întru cântare,

Cu drag primeşte-l, nu cu supărare.

Din tainicu-mi ungher de grea chilie,

Ca din fântână-adâncă scot cuvântul –

Iar fumul de păcate-arzând făclie,

Preabunule, aducă-ţi-l sus vântul!

Când fi-va ceasul să mă-nfăţiş ţie

Cu-amara-mi rugă înflorind pe buze,

Săraca-mi jertfă să nu te mânie,

Să n-o întâmpini cu priviri ursuze,

Ca pe-al lui Iacov geamăt în pustie

Ori încălcarea sfântului canon

De-asupritorul crunt din Babilon,

Aşa precum în Cartea Sfântă scrie.

Să-ţi fie darul meu ca o solie

De dragoste. Primeşte-l mulţumit,

Ca pe acel din falnica schinie

De la Selom, a regelui David.

Precum chivotul scos din grea robie

De David, după ani de-amar destui

Şi sufletu-mi smuls din păcate, fie

Asemenea-n reînvierea lui!

2

Se-apropie judeţul de apoi.

Ca tunetele glasul lui detună

Chemându-ne, şi spaimele din noi

Trezindu-le din patima nebună.

Tot ce am săvârşit, ori rău, ori bine,

Iubire, rugă, blasfemie –

Sub săbiile-ţi de lumină pline

Îmi schimbă duhu-n câmp de bătălie.

Şi mă cufund în spaime şi-n genune,

Că n-am ştiut în viaţă mai demult

De tablele lui Moise s-ascult,

Aşa precum apostol Pavel spune.

Ştiu că e-aproape marele judeţ;

Acolo multe vom plăti din greu.

Dar la judeţ nu-i însuşi Dumnezeu?

Spre el zoresc, spre jeţul lui măreţ!

În faţa ta, o, Doamne, să mă plec

Şi lepădându-mi viaţa trecătoare

Să intru în vecia ta întreg –

Deşi vecia-i chin ce-n veci nu moare!

Sunt păcătos, încălcător de lege,

Şi mi se cade crâncenă osândă,

Ca unui varvar care va culege

Mânia ta, cu spornică dobândă.

Ştiu, pentru filisteni şi idumei

Osândele în ani sunt măsurate –

Ci mie foc de veci îmi stă temei

Pentru greşeli şi multele-mi păcate.

M-aşteaptă greu judeţ, dar până-atunci

Nici partea mea de viaţă nu-i mai bună:

Sunt osândit la viaţă grea de munci

Şi-osânda să-mi aştept ca pe-o furtună.

Au de ne ierţi, au de ne-arunci în scrum,

Au că în iad, au că în rai ne-orândui,

E totu-n mâna ta, şi-n veci şi-acum.

Tu, ce-ai murit în chin ca să ne mântui!

CAPITOLUL XXVI

1

Şi eu sunt dintre cei ce gem fierbinte,

Scăldaţi în ploaia lacrimii amare,

Şi preschimbându-mi geamătu-n cuvinte

ÎI strâng în rima stihurilor rare.

Iar versu-mi lin, prin ritmul lui senin,

Sfâşie inimi când deplin răsună,

Şi cântu-mi face să străvezi din plin

Tot nevăzutul chin ce-mi stă cunună.

Mi-e dat un veac şi-o lume cenuşie,

Ci-i scris: „Cât timp un suflet ars, pustiu.

Nu-i pentru lume mort pe veşnicie

Nu-i pentru Dumnezeu destul de viu.“

Eu nu ştiu cât de sfânt e-amaru-mi cânt,

Dar fiecare rând l-am dăltuit

Din sufletu-mi plângând, din arsul gând,

Ca să răsune pururi, nesmintit.

2

Sfeterisind domneştile comori,

De mult sunt eu menit osândei crunte.

Mă va chema chelarul păzitor

Pe mine, furul, pentru a răspunde.

În temniţă, flămând şi ars de sete,

Zac şi mă zbucium şi cu jale strig –

Talanţii sfinţi furându-i din sipete,

Acuma-s un calic fără nimic!

Ca sufletu-mi să-l uşurez pe veci,

O rimă osebită scriu aci:

Îmi închei stihul cu litera i

Şi totodată cifra douăzeci.

Şi inimă şi suflet zălogite-s;

Ca focu-n vatră ard, şi-arzând îngheţ.

Pentru sodomul de greşeli smintite,

Greu voi plăti la aprigul judeţ.

O spaimă mare tremură în mine,

Sub spadă nemiloasă mă-ncovoi,

Când înţeleg strălimpede că vine

Neabătut judeţul de apoi.

Eu, cel greşelnic, duhul de ispite,

Aud cerescul glas de pe acum;

În focul lung al gheenei cumplite,

Şi sufletul şi trupu-mi ard cu scrum.

Tot ce-am avut am irosit pe vânt,

Iar ce-am agonisit de-a lung de vreme

E numai vânt în ochii Celui-sfânt,

În visteria lui am strâns blesteme.

Spurcat mi-e trupul, şi privirea-n ceaţă,

Dar ochii-nalţu-i rugători mereu;

Spre tine strig, a cerului crăiasă:

Fii ruga mea pe lângă Dumnezeu!

Dezleagă-mă din lanţul de păcate,

Iertarea cer, şi milele senine,

Şi-n veci tămâia rugilor curate

De pe pământ să suie către tine!

3

Ce pot s-aduc eu Celui milostiv,

Decât suspinul unui stih naiv?

Cum să măsor nemăsuratu-mi dor?

Zoream aripa gândului meu spornic,

Dar gândul n-are cum să-şi afle zbor

Spre slăvile la care sunt datornic.

Sunt fără capăt şi fără de mejdii

Păcatele-mi, şi fără de măsură.

Paharul spaimei şi al deznădejdii-i

Paharul morţii, care-l duc la gură.

Dor fără leac în taină înfăşor –

Şi, stând să nasc, nu pot să nasc, şi mor.

Săgeţi înveninate pieptu-mi scurmă,

Rărunchii-mi ard de-al frigurilor jar,

Ficaţii-mi gem de-atâta chin amar,

Din gâtu-mi fierea şi-a făcut şiştar,

În beregată sufletu-mi se curmă.

Mi-s toate mădularele-nvrăjbite;

Un trup sunt toate ci, cum se frământă,

Frământul lor pe mine mă ucide –

Ajută-mă, o, vergură preasfântă!

O, Maică sfântă-a Domnului, sunt tină

Şi rob nevolnic, plinu-s de greşeală,

Ci sufletu-mi la tine se închină:

De negura păcatelor mă spală!