FELIX GRANDE, APĂRĂTORUL POEZIEI

FELIX GRANDE

FELIX GRANDE (n.1937, Mérida): „Nu am nicio îndoială:

poeţii nu vor schimba lumea; nu o mai pot schimba.

Şi sunt la fel de convins că nici lumea nu-i va mai putea

schimba pe poeţi. Astfel că rămânând împreună,

condamnaţi să rămână împreună, poeţii tot vor ieşi învingători.

Luptând nu ca să-i sporească frumuseţea – ea ajunge cât este,

important e să ştim s-o păstrăm, spunea unul din ei –

ci făcând efortul disperat de a-i mic­şora

din urât şi din neadevăr. Urâtul şi neadevărul sunt,

în acest caz nişte teri­torii complimentare extrase

din materia cotidiană a vieţii şi, respectiv, din ideea

dintotdeauna şi de acum despre om, teritorii imposibil

de măsurat cu privirea; nedreptatea şi sărăcia,

 violenţa şi durerea, crima şi ipocrizia, războiul şi moartea,

 corupţia şi minciuna sunt numai câteva din perechile

care stăpânesc apusul şi răsăritul soarelui din această geografie

neinventată de poeţi. Sigur, am spus-o, lumea nu-i făcută

numai din urât şi neadevăr. Dar poeţii, cel puţin marii

poeţi de azi, socotesc că au dreptul şi obligaţia

de a le măsura, în primul rând, pe acestea, pentru

ca după aceea să-şi asume şi libertatea

de a-i contempla lumina şi generozitatea atâtor splendori.

Felix Grande este unul dintre aceşti mari poeţi incomozi

pe care lumea refuză să-i asculte, privindu-i în treacăt

şi gratulându-i cel mult cu un surâs în a cărui schiţă nu ştii

ce să desluşeşti mai întâi: înţelegerea sau compasiunea,

dispreţul sau mânia, dezacordul sau indiferenţa.

Atâta tot că pe poet nu-l interesează deloc astfel de surâsuri:

 în tot ceea ce scrie, el nu se adresează lumii, ci oamenilor.

«Lumea e un lucru vag care nu mă găseşte», spune el,

în timp ce oamenii sunt aidoma lui, iar uneori sunt

chiar el multiplicat în diverse chipuri. Pe acest drum,

adresându-te oamenilor, se ajunge direct la lume şi,

odată aflat în faţa porţilor, aceasta nu-ţi mai poate opri

paşii, lăsându-te să intri. E suficientă o singură silabă

pentru ca lacătul să devină ţărânâ. Un singur vers

pentru ca drugii de fier să se pulverizeze. Un singur

strigăt de copil abia născut pentru ca armurile

să curgă şi să devină aer. Aerul pe care nou-născutul

îl trage în plămâni şi strigă a doua oară, devenind om.

Există mult strigăt în poemele lui Felix Grande.

Şi dacă suntem de acord că şoapta este tot strigăt,

atunci, de la un capăt la altul, poezia sa este un singur,

 uriaş strigăt. O impresionantă uzină cu foc continuu

în care se produc strigăte împotriva urâtului

şi neadevărului lumii contemporane. Cum arată

un astfel de strigăt şi cum e condus până la auzul

şi conştiinţa oamenilor, deci câtă greutate estetică

are şi la ce înălţime îl ridică emoţia poetică,

e o problemă de gust, educaţie şi sensibilitate a cititorului,

suveran  în dreptul său de a citi sau nu poemele sale.

Şi mai este, bineînţeles, o datorie a cercetătorilor

întru poezie, cei care, avizaţi şi dispunând şi de alte

unităţi de măsură, pot cântări mai exact valoarea

şi modul de prelucrare al materiei din care Felix Grande

îşi elaborează strigătul. Dar poetul nu se nelinişteşte

în faţa acestei situaţii: «Şi să rămână clar: niciodată

nu am pus cuţitul în pieptul cuiva / pentru a-l face

să admire versurile mele îndoielnice».“

DARIE NOVACEANU

AMÂNDOI ÎN TĂCERE

A murit eternitatea mea

şi acum stau de priveghiu.

Şi bunicul cu pieptul de stejar nu mai este.

De-azi dimineaţă n-am încetat să-mi amintesc

soarele acela, turma, behăitul şi răsucirea gâtului

bătrânului berbec ce se bătea disperat

până-i sângera fruntea, mare filozof,

apoi întoarcerea pe drumuri

cu praf de culoarea strugurilor

către casă, unde uşile se deschideau singure

de îndată ce ne-auzeau apropiindu-ne;

nu mai există, decât aşa, ca nişte hârtii

pe care ne scriem numele ca pe o cruce.

În grajdul cald plutea miros de fân,

familiar şi tainic,

tata mulgea caprele, punând ca o împărtăşanie

lângă botul celor cu mai mult lapte,

cele pe care le mângâiam cu toţii,

un pumn de mazăre.

După aceea, când nu mai rămânea un uger nemuls,

iar vadra era plină ochi,

tata se aşeza pe o pătură veche

şi fuma cercetându-şi cu ochii întredeschişi viaţa,

ascultând rumegatul animalelor lui atât de dragi

(aici, în colţul acela ne-a lăsat umbra lui

şi poate că azi îi este frig).

În noaptea aceasta,

senină precum cele de demult,

tata fumează în bucătărie,

iar eu, în faţa lui, dintr-odată, fumez,

cu voia lui, căci mi-a îngăduit!

Şi ce n-aş da să-i pot arăta bătrânului

un blid cu mazăre pe masă,

să-şi dea seama că boabele acelea

au rămas în sufletul meu, să mă poată

privi, aducându-şi aminte

zilele-acelea, în timp ce fumăm.

Lipseşte însă rumegatul, rugăciunea

aceea (de-ar fi măcar mazărea),

lipseşte mirosul fânului, plânsul

iedului nu s-aude nici el,

şi ne-am umple cu atât trecut,

încât ne-ar durea inima, rememorându-l.

Mai bine să tăcem. Să fumăm,

amândoi în linişte, tată şi fiu.

GENERAŢIE

Sus, ridică-ţi pânzele!

Anii, substanţă a uitării; afară cu toate!

Adolescenţă, potoleşte-te, să-ncepem

cum se cuvine, în ordine, să povestim

căderea: să nu fie ţipătul acela un lux.

Să te naşti (iată despre ce este vorba),

aşa cum te-ai născut, unde te-ai născut.

În o mie nouă sute treizeci şi şapte

(vreau să zic – citiţi istoria – în

acea bezmetică epocă pe care mai târziu

o vom numi piatră de temelie. Citiţi.)

am căzut în această viaţă, ori moarte;

mai clar: în război; mai liric: în

lupta fratricidă, când scrisorile erau

pagini de biblie (vai de destinatari!);

mai concret: când

mureau mureau mureau mureau sfârşindu-se

unii pe alţii, şi atunci, chiar atunci,

te naşti tu: moaşa Amparo a venit la

botezul tău într-o zi când cerul

s-a umplut cu bombe,

s-a sărbătorit mai întâi printr-un plâns

absenţa tatălui soldat,

lipseau dulciurile şi vor mai lipsi,

mama ţi-a umplut gura de lapte cu memorie,

iar tu i-ai sorbit chinurile

pe care le împrospăta în spitalul de sânge

din Mérida, odinioară Emérita Augusta.

Mama bandaja cioturi de mâini, înfăşa

urlete, se bătea cu cheagurile şi puroiul,

îşi făcea curaj în faţa hemoragiilor din trupuri schilodite,

îşi ardea mâinile în bucătăria ţipetelor,

îngheţa sub respiraţia de crivăţ a muribunzilor,

plângea ca să-i înveţe să plângă,

apoi îmi punea tragicele ţâţe în gură, 

lapte cu obuze, zorindu-mă să trăiesc,

să-mi sug soarta, să trec

ca un şchiop prin copilărie

(lipseau dulciurile şi vor mai lipsi),

o, neuitat botez, o, coşmarul, o, focul

de ploaie şi ceaţă, focul !

Memorie: fumegi. Cu bagajele acelea

am ancorat în timp, cu cârjele acelea

am trecut peste râul îngust al adolescenţei;

m-am lăsat locuit încet de mici nimicuri,

lucruri a căror tristeţe n-o pot uita;

până într-o zi când mi-am dat seama

că noua mea boală de a mă naşte (iată

despre ce era vorba) m-a părăsit, aruncându-mă

în această lungă convalescenţă cu mici căderi

din care sunt făcut

şi pe care, profetic, le numesc existenţa mea.

Memorie: fumegi. Iar eu şovăi,

mă îndoiesc, judec, urlu în contratimp,

mă umplu cu mânie şi nu mai pot să dorm,

protestez cu ceremonioasă mândrie,

iubesc cu disperare în timp ce-mi adăpostesc

nefericirea în partea stingă a pieptului

şi-mi amintesc adeseori de Felixin

şi nu ştiu de trebuie să-i cer socoteală

sau să-l cinstesc cu un suspin înăbuşit,

să-l facă fericit în leagănul lui

unde locuieşte nemulţumit printre nemulţumiri.

Mă gândesc şi mă întorc la capătul gândului

şi mă gândesc iarăşi

la toate cearcănele pe care le-am văzut

veghind peste oraşe,

la toate cearcănele care ne sfătuiesc

să nu avem încredere,

la toate cearcănele care proclamă

fisuri în angrenajele secolului,

la toate cearcănele care prevestesc

un viitor tot mai neajutorat,

de parcă ar fi ziare din secolul douăzeci şi unu,

mă gândesc la toate cearcănele care rătăcesc

denunţând carnavalul limbuţilor,

la toate cearcănele care par să fi supt

extract din toate ungherele, mă gândesc la toate cearcănele

şi ies în stradă, urlând,

pentru a turna nefericire în toate cearcănele

în uniformă, toate cearcănele tăcute pe care

dacă le priveşti cu duioşie (la urma urmelor

nu sunt decât cearcăne),

vă vor lăsa pe tâmple behăitul lor halucinant

de bombardamente, de înfrângeri, de falimentele

ce proliferează până la mormânt,

mă gândesc cu duioşie, pentru totdeauna,

moaşă Amparo, că au lipsit dulciurile.

Şi vor lipsi.

MADRIGAL

Singurătate, tu nu eşti un cer fără nori şi pustiu;

tu eşti această depărtare, tu eşti această ne-ndurare,

tu eşti sentimentul meu inutil, fără ţintă,

tu eşti copilăria mea goală şi fără trufie.

Singurătate, tu nu eşti nimicul, tu nu eşti

umbra pură; tu eşti, singurătate, nedesăvârşită;

tu eşti o grămăjoară de resturi din trecutul

şi viitorul meu şi puţină, zadarnică inteligenţă.

Tu eşti atât de săracă, atât de neajutorată

şi atât de strâmtorată ca şi mine; eşti ca mine

de zdrenţăroasă; viaţa ta e din petece, ca şi a mea;

şi eu te iubesc, mică singurătate fără măreţie.

Tu îmi eşti ca o soră, aproape ca o logodnică,

îmi eşti aproape soţie, aproape prietenă;

tu eşti ceea ce într-o zi va rămâne cu mine

pentru totdeauna, şi-atunci vom şti cine suntem.

Singurătate, tu nu eşti singurătatea lumii

– lumea e un lucru vag care nu mă găseşte –;

slujeşti la un singur stăpân şi pentru scurt timp:

şi n-ai niciun preţ. Te iubesc, singurătate fără măreţie.

ÎN TIMP CE

În timp ce coboară soarele, încet precum moartea,

cercetezi cu atenţie strada unde se află scara

care urcă până la uşa camerei tale. Înăuntru

se află un om palid, trecută de-acum, îndepărtată,

jumătate din viaţa lui; fumează şi priveşte pe geam

în strada pustie; surâde singuratec

spre această parte a ferestrei, ca peste-o frontieră.

Tu eşti omul acela; de mai bine de-un ceas

îţi priveşti propriile mişcări,

gândind din afară, cu pioşenie,

ideile pe care le-aşterni răbdător pe hârtie;

scriind, ca sfârşit de strofă,

că e chinuitor să fii, astfel, de două ori,

gândindu-te gândind,

bulboană răsucită pentru a privi privirea,

ca un joc de copii care torturează, paralizează, îmbătrâneşte.

Înserarea, bolnavă de-atâta târziu,

se scufundă în noapte

ca un trup sfârşit de oboseală, în mare,

încetul cu încetul.

Păsări răzleţe traversează spaţiul de culoare nehotărâtă,

iar acolo, departe, câţiva trecători fără grabă

se lasă dizolvaţi în distanţă: atunci

priveliştea pare o tapiserie misterioasă şi sumbră.

Şi înţelegi, treptat, fără nelinişte,

că în seara aceasta nu ai realitate, că uneori

viaţa se coagulează şi se întrerupe şi atunci

nu poţi face nimic, decât să înduri o suferinţă

neclară şi lentă, un fel de durere veştedă,

şi să-ţi aminteşti, cu toată claritatea,

câţiva morţi care nu au fost nefericiţi.

EPOCA RACHETELOR

2

(Ne este frică. Vă este frică.

Noi, pentru care nu există

mărunţişul puterii, stăm pe umerii groazei.

Voi, cei cărora puterea vă este servită

în fiecare zi, la micul dejun,

simţiţi apropiaţi umerii groazei.

Ne este frică. Vă este frică.

Dar în timp ce frica noastră

separă priviri circulare, caută

resturi de umanitate de-a lungul ameninţărilor,

frica voastră leneşă abia adună

venalitate şi ură. Frica noastră

e ca o antilopă într-o pădure incendiată;

cea a voastră, o pisică cenuşie zbârlită.

Mâinile noastre umflate de durere

nu caută decât mâini;

mâinile voastre caută hărţi

decrete de foc şi mitraliere.

Ne este frică.Vă este frică. Frica noastră

e apăsătoare şi fără ţintă; a voastră,

blindată şi tumefiată. Mai sunteţi

caracatiţe ale ipocriziei, afacerişti de bursă,

mai există încă o diferenţă a fricii. Există

nuanţele care deosebesc

în unii victima şi-n alţii hiena).

6

(îţi vine să te sinucizi şi să plângi pe ţărmul

celălalt al sinuciderii

ai vrea să fii un mort care plânge încă

te vrei într-un sicriu înconjurat de cei ce te iubesc

şi continuând să plângi galben şi mirositor

să plângi peste obrajii stinşi cu tăcere

ai vrea să plângi din subsolul morţii

şi să-i contaminezi cu lacrimi şi moarte

pe cei care-ţi contemplă moartea

până când toţi morţii din camera tăcută

nu vor fi decât un plâns de morţi adunaţi la un loc

un izvor de lacrimi părăsind genele reci

un izvor sub tăcere şi nemişcare şi umbră

un izvor care ar repeta cu dioşie: asasinilor!)

APĂRĂTORUL POEZIEI

Uneori un poem este un şuvoi de puroi,

un smirc infecţios, un termometru al ciumei,

un stârv ciu­gulit de vulturi, o geologie a claustrului

ce se des­compune; un tumul măcinat de timp sub care,

fără mâini şi într-o tăcere tumefiată, zace o înfrângere.

Şi cum să oferi cuiva această zeamă a ruşinii sau laşităţii,

cum să-i oferi materia cea mai umilitoare,

care inutilă inimă s-ar bucura de zoile rămase-n baie,

care monstru ori nebun ori bolnav ne-ar mul­ţumi

pentru această murdărie care se scurge

din cârpa atâtor lamentaţii?

Există o capcană veche în artă,

cea care stăpâneşte partea cea mai oribilă a unui artist

şi partea cea mai greţoasă a publicului său,

aţâţându-le cu sonata ambiguă a limbajului,

formând astfel, de multe secole, un simulacru de comunicare.

Nu există perversiune mai mare decât această deghi­zare.

Minunat pare actul de a-l ajuta pe condamnat

să-şi sape groapa: şi totuşi, e monstru.

Şi se repetă de secole. E una din formele artei.

De asemeni, de secole se petrec, unul după altul,

artiştii care spun da cu răguşeala lor,

deschizându-şi drum cu capul printre ruine

pe care epoca şi ni­micul le prăbuşesc peste ei.

Zidari neobişnuiţi care-şi folosesc propriile crăpături

ca pe nişte borduri ale casei în care trăiesc,

care adaugă la zidurile edi­ficiului propriile lor molozuri,

tremurând de efort. Fricii, nefericirii, deziluziei

le spun Calomnie. Şi-i caută pe vinovaţi

aşa cum caută tuberculosul aerul pur.

Există, de asemeni, un val de artişti care nu sug

decât la sânii amărăciunii, dar care-i muşcă

sfârcurile şi scuipă din când în când laptele

care-i hră­neşte. Sunt nişte spirale agonice

care nu urmăresc pe nimeni cu spaima lor.

Şi-au pierdut, poate, furia, dar şi-au păstrat integritatea.

Îşi ridică privirea sumbră şi le spun celor mai dragi:

sunteţi mai mult un simptom decât o fiinţă,

dacă mă veneraţi, mă trădaţi şi vă trădaţi,

scuipaţi, cel puţin, ca mine şi nu cedaţi.

Şi se întorc să sugă, au nevoie de lap­tele lor,

simt nevoia să-l scuipe.

Cangrenă, mâhnire insolentă sau fragment de edi­ficiu.

Oraş, cartier urlător sau subsol al conştiinţei.

Eu cunosc un om care muşcă furios sfârcul enigma­tic.

Care încorporează în zidul comun molozul ruinii sale.

Care deschide gura pentru a murdări timpul

cu toate imposibilele sale digestii.

O anume parte din el pune întrebări.

O alta con­traatacă. Dar o altă parte sporeşte

ambiguitatea re­pugnantă a nefericirii.

Refuză să afle care parte din el va învinge.

Judecaţi această bătălie.

Aşa cum eu judec bătălia voastră.

MUTUL ÎNCEPE SA VORBEASCĂ

Am vrut să vorbesc despre mine,

Toată viaţa am vrut să vorbesc despre mine,

Nu mi s-a dat altă soartă, altă dorinţă, altă lege.

Am fost fapte una după alta

şi uitarea ce-o purtau în ele

le-a ros. Pe ele şi pe mine.

Apoi am fost cuvânt şi faptă

şi cuvântul căuta o lumină

care nu-mi arăta nimic.

Cuvintele şi faptele-mpreună

nu sunt nimic

fără plăcerea trupului.

Acum mă-ntorc din această viaţă umbrită

căutând întotdeauna căldura femeii.

Cuvintele şi fapta numai aici se exprimă.

Pielea ta lângă pielea mea, acesta-i limbajul.

Tot ceea ce încearcă să-l facă să tacă

blestemat să fie.

ÎNDURAREA  PREZENTULUI

Înapoi, la jumătatea jumătăţii unui secol

de-aş fi văzut acest trup ar fi însemnat

reversul unei înfrângeri, poate

ca tot ce-i prematur.

Mâine, când inima mea va fi umilită

de alte douăzeci şi cinci de tendoane ale bătrâneţii

văzând acest trup va fi ca o înmormântare

apocaliptică

a unui singur protagonist înspăimântător: viaţa mea.

Trecut, viitor: două deliruri

a căror îndepărtată, dar anunţată infamie

îţi şterge azi din frumuseţe.

CÂNTEC PENTRU PANTERELE DORINŢEI

Înfricoşat de mirosul greu al uitării

ce izvorăşte din străbunii mei

şi uluit în faţa inteligenţei

prin care cei de-un neam cu mine se extermină

Obligat să le spun semeni

unor mamifere mai rele decât fiarele

şi să numesc viaţă

un uragan de enigme şi rugină

Nestatornic, defăimat şi blestemat

te dezbrac şi-ţi ating frumuseţea

cu amândouă mâinile sfâşiate de răzbunare

Iar tu, furtună ce cauţi adâncul plăcerii

cu un ţipăt ce urcă din peşterile speciei,

la ce ură te gândeşti, ce mizerie te-a născut,

ce ură aduci în această clipă sălbatică?

Astfel te vreau, vipero.

INFAILIBILI, NEMIŞCAŢI, VORBITORI

De sute de ori au fost gata

să mă convingă în mizeria lor.

Rămâi – îmi susurau –, dacă săvârşeşti vreun delict

singurătatea te va măcina;

când tinereţea ţi se va spulbera

vei cerşi la răspântiile lumii

pierdut în noapte printre broaşte şi sărăcie;

dar de rămâi vei fi bine primit

şi nimeni nu va plânge după tine.

Rămâi aici. Legea te apără.

(Vorbesc frumos mişeii aceştia.)

Şi prin molima din saliva lor

viaţa, temperatura şi inima mea

dispar de sute de ori

lăsându-mă să mănânc pâinea urii şi mândriei

şi rostind mereu un nu înfricoşător.

Poate că sunt nemuritor.

GREŞEALA DIN CORFU APASĂ PE SUFLET

Pe când ei, înnebuniţi şi galbeni de-atâta castitate

pândeau orizontul cu furie servilă,

scârbiţi de răbdare şi frică,

şi-ţi blestemau întârzierea,

eu te ştiam născându-te,

făcându-te vorbire şi mit şi permanenţă,

punând, pe rând, mai multe chipuri libertăţii.

Şi te-admiram pe-atuncea, o, căpitan al mării!

Şi-acum te văd sosit la ţărmuri

privind cetatea, soţia şi amurgul

de care te grăbeşti să crezi că ai nevoie

şi care cred că te iubesc, dar te aşteaptă numai.

Îţi urmăresc paşii încetiniţi de bătrâneţe,

revoltele tale triviale şi provizorii,

leneşu-ţi timp, ruina şi sfârşitul tău.

Şi precum Nausica, zeii şi secolele,

te compătimesc din ce în ce mai mult, Ulise.

RUGĂCIUNE

Te îndepărtez de mine ca pe o haină veche

şi sătul de acest josnic destin mă pierd

pe peronul de unde încep să fug

Precum acum în acest tren bătrân

şi voi fugi de tine luni şi ani de zile

voi fugi de tine îmbrăţişând trupuri inutile

voi fugi de tine prin poeme nefericite

îmbâcsite de nostalgii greu mirositoare

De azi înainte mă voi folosi de orice

ca de un tren care mă-ndepărtează de tine

şi m-acoperă cu necinstea uitării

Zeilor, faceţi în aşa fel ca la sfârşitul

acestei călătorii

să mă aştepte onoarea înfrângerii.

ÎN ACEST POEM

Unii îi invidiază pe eroi,

eu îi respect cu umilinţă pe nebuni.

Unii îşi reînviază conducătorii,

eu mă gândesc la cei învinşi.

Unii înfrumuseţează viitorul,

eu sufăr pentru fiecare Bombă.

Unii se pleacă până la pământ credincioşi,

eu scrâşnesc din dinţi şi-naintez cum pot.

Unii se fac sau chiar şi au putere,

eu nu-s decât frica şi arderea mea.

Unii îşi umplu pieptul de imnuri

gata să crape de atâtea victorii,

eu urmăresc războiul şi văd

noroi, femure şi violuri.

Unii cred că omul e frumos şi rău,

eu cred că-i neştiutor şi sordid.

Unii cred că ticăloşia şi curajul

sunt despărţite printr-o frontieră,

eu cred că frica şi agresiunea

au o frontieră care uneori îi uneşte.

Unii îmbătrânesc entuziasmaţi,

eu ascult cariul în tinereţea mea.

Unii devin sclavii obişnuinţei lor,

eu o caut înfrigurat peste tot.

Unii duc flori la mormântul străbunilor lor,

eu plutesc prin ore ca o creangă neagră.

Ei au dreptate, eu sunt în plus,

Eu nu vreau să distrug nimic, ei o pot face.

Ne deranjăm unii pe alţii.

Ei or să moară, o să mor şi eu.

În poemul acesta există moarte şi nelinişte.