POEZIE ARMEANĂ: NAHAPET
KUCEAC
(1510 -1592)
NAHAPET KUCEAC: „Născut la
Kharaconis, regiunea
Vaspuracan. Singura
mărturie asupra biografiei sale
o constituie o frază
scrisă de nepotul lui, de asemenea poet,
în memorialul din 1637
al manuscrisului unei Evanghelii
şi în care se
menţionează calitatea ele aşug (trubadur)
a lui Kuceac. Opera,
foarte bogată, de factură laică,
uneori religioasă, e alcătuită
în mod preponderent
din hairen-uri. Poetul
a trăit într-o perioadă de frământări
politice şi în care arta
armeană cunoştea o stagnare.
Creaţia lui Kuceac a
fost, în aceste condiţii, o apariţie
luminoasă. Poeziile, în
majoritate catrene, sunt simple,
directe, adesea
spirituale, uneori moralizatoare,
clar întotdeauna
străbătute de lirism. Din punct de vedere tematic,
Tiazren-urile sînt de
dragoste, de pribegie şi gnomice.
Poet popular, Kuceac a
fost unul dintre cei mai mari lirici
ai literaturii armene,
argument convingător al afirmaţiei
lui Briusov, conform
căreia poezia armeană este o expresie
a nobleţii spirituale a
poporului.“
NOAPTE, STAI, RĂMÂI, TU, BEZNĂ...
Noapte, stai, rămâi tu,
beznă: an să fii, de ai putere!
Iată, mi-a sosit iubita:
veac să fii, de ai putere!
Ceas din zori, te poticneşte:
jocuri noi iubirea cere.
Ne-alungi dulcele-ntuneric
şi ne mâi către durere!
TU EŞTI UN INEL DE AUR...
Tu eşti un inel de aur,
eu sunt piatră preţioasă.
Lângă râu eşti iarba
crudă, eu sunt roua la amiază.
Eşti un măr rămas pe
creangă, eu sunt frunza credincioasă.
Când o mână te-o culege,
eu mă voi usca sub rază.
SPUI, LUCEFERE, CĂ LUMEA...
Spui, lucefere, că lumea
luminată-i doar de tine.
Ah, o lună pământeană lângă
piepu-mi strâns se ţine.
De-i iau vălul, mult
mi-e teamă că sub razele-i divine
Te topeşti şi-arunci o
lume în grea beznă şi-n suspine.
DOAR A TA VOI FI, ŞOPTIT-AI...
Doar a ta voi fi,
şoptit-ai. Nu e vreo minciună, oare,
Şi uita-vei jurământul
pentru-o nouă alintare?
Dacă altul te-o atinge,
zilele-mi vor fi amare.
Doamne, fă să nu-i
sărute nimeni dulcea-mi sărutare.
OCHII
TĂI SE-NTREC CU MAREA...
Ochii tăi se-ntrec cu
marea de la Mestra-n adâncime.
Părul ţi-e la fel ca
valul prins de-a vântului asprime.
Tu eşti salcă, tu eşti
mărul rumen, plin de frăgezime.
Roza ta va umple lumea
cu miresmele-i divine.
CÂND ERAI A MEA...
Când erai a mea, în
arbori a fost frunza domnitoare.
Ai plecat: în locul
frunzei neaua a ţesut covoare.
O, prietena mea, vino,
n-ai să simţi nici o schimbare!
Alunga-voi orice umbră –
pentru tine voi fi soare.
DE CÂND M-AM NĂSCUT, ALEANUL...
De când m-am născut, aleanul
nu-mi aflai în rugăciune;
Când am fost chemat de
preot n-ascultai prea mult ce spune;
Dar de m-a privit
frumoasa, i-am slăvit dulcea minune.
La genunchii-i mi-e
altarul. Sânii, loc de-nchinăciune.
PÂRÂIAŞULE, TU MURMURI...
Pârâiaşule, tu murmuri
printre stâncile semeţe.
Din ce ţară eşti, de
unde?
Nu-ţi văd firul printre
pietre, însă glasul tău tot creşte
Şi în suflet îmi
pătrunde.
Te-a îmbogăţit
iubirea – tot alergi către iubită
Cu mulţimea ta de unde.
Tu nu ştii ce e odihna –
poate că străinătatea,
Ah, iubita ţi-o ascunde.
VEŞNIC AŞ PRIVI LA CHIPU-ŢI
Veşnic aş privi la
chipu-ţi gingaş, luminat de lună,
Şi te-aş săruta pe gura
cu vin dulce îmbătată.
Ochiul tău e-al mării
leagăn, gura: roze în cunună,
Şi ţie plină totdeauna
de o rouă-nmiresmată.
TINERI SUNTEM, DAR IUBIREA...
Tineri suntem, dar
iubirea când e chin, cînd zi senină.
Arc ţi-e trupul, dar
nici arcul precum tine nu suspină.
Sânii tăi sunt struguri;
pieptul răsărit de ziuă lină –
De-l descoperi şi mai
tare, cu atât e mai lumină.
OCHII? UN OCEAN; SPRÂNCEANA...
Ochii? Un ocean; sprânceana
– mult mai neagră decât norii.
De la florile de roze în
obraz ţi-ai pus bujorii.
La ce-i bună lumânarea?
Tu aduci pe lume zorii.
Cu-ai tăi sâni şi-a lor
lumină chiar şi-n morţi trezeşti fiorii.
MI-AI VENIT, DE UNDE,-N CASĂ...
Mi-ai
venit, de unde,-n casă? Nu te-am cunoscut vreodată.
Mâneca
ţi-era ca jarul – astăzi focul mă îmbată.
Aurul
iubirii-n taină l-ai topit înflăcărată.
Inima-n
inel de aur mi-e, ca pasărea, legată.
PENTRU TINE, ÎN BĂTAIE...
Pentru tine, în bătaie
frânt am fost până la oase.
Mi-a cusut un doctor
rana cu fir tainic de mătase.
La cea dragă voi ajunge
chiar zdrobit şi rupt în şase.
Mi-oi lipi de ea obrazul
şi mânia-o să mă lase.
ÎMI ERA URÂT DE MOARTE...
Îmi era urât de moarte
pe a chinului cărare,
Când, iubito, deodată,
te-am zărit în depărtare.
Alergam ca însetatul la
un murmur de izvoare,
Să-mi lipesc de ele buza
pe arşiţa cea mai mare.
NU VĂD ALTA MAI FRUMOASĂ...
Nu văd alta mai
frumoasă, de privesc încolo-ncoace.
Eşti ca luna ce răsare
printre stelele sărace.
De An nou, de când e
lumea, o urare doar se face;
Merg alături de iubită:
azi, uraţi-mi cât vă place.
FĂRĂ SAŢIU-AŞ BEA DIN VINUL...
Fără saţiu-aş bea din
vinul care-obrajii-ţi pârguieşte.
De-aş putea să rup mai
iute mărul care-n raiu-ţi creştete,
Sânii-ţi să-mi păzească
somnul, răsplătit aş fi regeşte.
Pentru-atât aş da şi
morţii plata care şi-o pândeşte.
ŞI LUCEAFĂRUL, ŞI LUNA...
Şi luceafărul, şi luna
dintre piscuri se-nălţară.
Strânsu-mi-am iubita-n braţe
şi-am uitat tristeţea-amară.
Domnul mi-a şoptit:
„Iubeşte-o, ea-i izbânda mea cea rară;
Altă frumuseţe-asemeni
n-am creat în nicio ţară.“
O, IUBITA, DE LA BAIE...
O, iubita, de la baie
se-ntorcea îmbujorată!
Oamenii se-opreau în
cale cu privirea îmbătată.
Vălul ea-şi trăgea făcându-mi
semn cu geana ridicată:
„Du-te-acum şi vino
noaptea când e negura bogată.
Ştii că nu am fost zgârcită
în alinturi niciodată.“
DACA EA, CARE-ŞI CUPRINDE...
Dacă ea, care-şi
cuprinde, strâns, mijlocu-n cingătoare
Ar fi fost în sărăcie,
iară eu un om cu stare,
Mi-aş fi dat întreaga
pungă, cu parale sunătoare.
Aş fi-adăugat în taină,
fără nicio supărare,
Un preţ bun de aluniţe,
căci în parte fiecare
Merită o piatră scumpă
şi-o-ntâlnire pe-nserare.
UN DOR GREU MEREU MA PRINDE...
Un dor greu mereu mă
prinde, şi-acest dor şi se cuvine.
Numai ceasul întâlnirii
firul vieţii mi-l mai ţine.
Omul, uneori, trăieşte
chiar un veac, şi mult mai bine,
Dar doi bani nu face
veacul când iubita nu-i cu tine.
IA O RODIE ŞI-O FRÂNGE...
„Ia o rodie şi-o frânge –
vezi câte rubine are?
Pentru orice bob în
parte tu să-mi dai o sărutare.“
,,Te credeam un om cu
minte, când mai auzit-ai oare
Ca doi inşi să se sărute
până la ivit de soare?“
CU
SMOCHINE ŞI CAISE
Cu smochine şi caise
pomul bun ne mulţumeşte.
Fără rod frumoasă-i
salca, dar la ce ne foloseşte?
Deseori iubim în taină,
dar la ce ne foloseşte?
Chiar să mori din dor se
poate, dar la ce ne foloseşte?
SUFLETU-A PLECAT DIN TRUPU-MI...
Sufletu-a plecat din
trupu-mi: lacrimi am vărsat orbeşte.
„Unde mi te-ai dus, în
tine viaţa mea sălăşluieşte.“
„Te credeam mai plin de
minte, dar îţi spun prieteneşte
Când o casă e distrusă
şi stăpânu-o părăseşte.“
NU, NEVOIE N-AM DE TINE...
Nu,
nevoie n-am de tine –
Mi-ai
luat somn şi clipe line,
Tu
m-ai ars cu o săgeată,
Dar
de gheaţă-ai fost cu mine.
Chiar
de-ai fi apă curată,
Nu
te-aş mai sorbi vreodată.
De-ai
fi viţă încărcată,
Vinul
să-ţi mai beau nu-mi vine.
