MICHELANGELO BUONARROTI, POEZII

MICHELANGELO BUONARROTI, POEZII

(1475 –1564)

 „Printre chipurile Judecăţii de Apoi din ansamblul 
Capelei Sixtine, un ochi atent a descoperit în trăsăturile 
Sfântului Bartolomeu jupuit de piele autoportretul 
lui Michelangelo. Detaliul este plin de semnificaţii,

deoarece simbolul acesta comprimă în el întregul 
destin al genialului artist. Michelangelo nu poate fi desprins 
din amintire fără evocarea unei dureri

nesfârşite. Este, întâi de toate, durerea de a descoperi 
condamnarea sufletului, simţit etern, la temniţa 
trecătorului trup. Este, apoi, însăşi durerea efortului 
de a se înălţa peste temporalitate şi peste orice

circumscrieri ale materiei, către izvorul întregii existenţe, 
care i s-a părut totdeauna că-l cheamă şi spre care 
a râvnit fără ostenire să se întoarcă.

Sufletul furtunos al marelui toscan a fost un sensibil 
şi frământat câmp de luptă între raţiune şi simţire, 
între frumuseţea artei şi a naturii,

între mâhnire şi exaltare, între sentimentul utilului 
şi al zădărniciei, stări contrarii printre care elanul lui 
creator a trebuit să-şi desfacă aripile.    

Unul dintre cei mai mari artişti care au existat vreodată, 
sculptor strălucit, cum de la Fidias şi Praxiteles pare 
să nu mai fi existat altul, pictor, arhitect şi poet, Michelangelo 
Buonarroti (1475 -1564) ilustrează

Renaşterea ca epocă de totalizare şi de sinteză, de paroxism 
al ener­giilor aşteptând nedeclanşate în om, de ieşire la lumină
 a individualităţii umane. Repetând tinereţea omenirii într-o nouă
 înţelegere, Renaşterea a readus

din negura memoriei întrebările fundamentale privind 
existenţa şi, odată cu ele, setea de exultare şi de sublim, 
revărsând în epocă reviriment şi derută, fervoare şi pesimism. 
Reînvie horaţianul carpe diem, şi omul,

organizând mental universul din jurul Iui, i se consideră, 
cu sau fără ştiinţă, centru, element în care marele destin 
se concen­trează şi se diversifică, şi o face cu o libertate 
faţă de ideea de Dumne­zeu nemaiîntâlnită

în secolele anterioare. Se naşte în felul acesta setea 
de armonie, aspiraţie care a năvălit cu tumult în spiritele
 izolate în singurătatea pioasă şi pură a Evului Mediu 
şi aduse de evoluţia spiri­tuală a omenirii

 în faţa ideii de integrare universală. (...) Sculptura,
 pictura şi poezia s-au unit spre a-l ajuta întru această 
des­coperire salutară. Nicio disjuncţie nu există între ele, 
deoarece toate sunt forme ale artei unice, dar niciuna 
nu este îndeajuns de aptă pen­tru a putea

să creeze din nou visata frumuseţe divină în desăvârşirea

şi vastitatea ei. În această concepţie se află izvorul
 tristeţii mai târziu, al abandonării în ideea zădărniciei artei, 
al pesimismului său. Există o corespondenţă deplină între 
sculptorul şi poetul Michelangelo. Opera lui plastică şi poezia 
par să stea în raporturi de com­plementaritate.

Prin amândouă marele artist – fără să fi fost filozof 
în accepţiunea proprie a termenului, dar făcând adesea 
din filozofie, în mod tacit, problemă de viaţă – a încercat 
să afle răspunsuri la marile întrebări ale existenţei. 
Trăind sub imperiul unor energii enorme, îşi propune

să sculpteze munţi şi să memoreze în întregime pe Dante. 
Aceeaşi vigoare o revarsă şi în poezia lui, aspră, fragmentară, 
zbuciu­mată, străbătută adesea de fulgerele marii arte, 
poezie luând de cele mai multe ori înfăţişarea rugii, 
ori conţinând întrebări întoarse spre universul lăuntric. 

Sinceritatea a fost lumina în care artistul şi-a înăl­ţat 
şi sculptura şi poezia.“

C. D. ZELETIN

10

Se toarnă din potire coifuri, spade,

iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi!

Nu spini şi cruce vezi, ci săbii, scuturi:

răbdarea însuşi lui Isus îi scade.

Ar sângera spre cer până-n Pleiade

dacă-ar sosi-n romanele ţinuturi;

s-ar face pentru pielea-i împrumuturi

şi-n drumul faptei bune baricade!

Cum am pierdut, pot pierde-orice tezaur,

dar cel în mantii sfinte mă îngheaţă,

precum Meduza din ţinutul Maur.

Ce alinate ne-ar mai sta în faţă,

când ştim că-n cer n-au preţ nici bani, nici aur

şi un alt semn a stins cealaltă viaţă?

37

În mine moartea, viaţa mea în tine,

tu desluşeşti, împărţi şi dărui timpul,

lungimea vieţii noastre şi-apogeul.

De-nalta-ţi vrere fericirea-mi ţine;

căci sufletul în care stă-n loc timpul,

prin tine îşi contemplă Dumnezeul.

56

Trăiesc din însăşi moartea mea divină,

preafericit c-o soartă neferice;

cel ce nu înţelege cum, aş zice

în focu-n care ard şi pier să vină!

57

Cum vântul spuza-n flacără-o preface,

văpaia floarea vieţii mi-o deschide,

mă întăreşte tot ce mă ucide

şi ce mă vătămă mai mult îmi place...

64

Când focu-ascuns în sânul pietrei trece

în pulberi stâncile şi fierul moaie,

ce-o să mai facă dintr-un snop de paie

un foc, ce para iadului o-ntrece?

65

În timp ce vă ador, în minte-mi vine

nefericirea mea, ce tot sporeşte,

şi-mi zic plângând: – Cu-adevăţat iubeşte

acel ce arde în văpăi ca mine!

78

Din dulce plâns în râsul de durere,

dintr-o eternă într-o scurtă pace  

m-am prăbuşit... Când adevărul tace,

simţirea stăpâneşte peste vrere.

Nu ştiu de unde răul ia putere,

o, răul care pe cât creşte-mi place:

din pieptul meu? Din ochii tăi ce-ncoace

aduc din rai divina-nvăpăiere?

Nu-ţi este frumuseţea muritoare,

ci-i fiică a celestei citadele:

arzând mă mângâi, deşi-mi pierd hodina,

că-alături stându-ţi nu-s altfel... Dar oare,

când ţi-a dat cerul arma morţii mele,  

cine-ar mai spune că a ta e vina?

89

Cu ochii tăi văd o lumină lină,

ce-n ochii-mi orbi nu prinde să răsară.

Cu paşii tăi, la fel, port o povară

ce-i pentru paşii-mi osteniţi străină.

Aripa-ţi, fără pene, mă anină,

roşesc la bunul plac ori sunt de ceară,

mi-e iarna cald, îngheţ în toi de vară

şi-n cer mă-înalţă mintea ta senină.

În vrerea ta stă voia-mi totdeauna,

în inimă Ia tine-mi stă gândirea

şi-n respirare vorba-ntreţesută.

De-a pururi eu voi semăna cu luna,

căci ochii noştri-i văd doar strălucirea

pe care soarele i-o împrumută.

96

De poate ca un lemn uscat să ardă

truditu-mi suflet când nu te iubeşte,

altă iubire poate să mi-l piardă.

Şi dac'alt spirit de iubire creşte

şi cu splendoarea lui mă-nflăcărează,

pierd ochii tăi şi mor în jar ca-n cleşte.

Şi dacă nu te-ador, curata rază-a

speranţei vii şi gândurile-s triste,

pe cât iubirea pentru tine-i trează.

132

Când tot trecutul meu îmi vine-n minte,

şi mie des îmi vine,

o, lume falsă, îmi dau seama bine

cum rătăceşte omeneasca ginte:

simţirea ce consimte

momelii şi plăcerilor deşarte,

aduce sieşi o durere grea.

Azi ştiu, c-am încercat-o mai-nainte,

cum tu promiţi în parte

odihna ce n-o ai în zestrea ta

şi nici n-o vei avea.

Mai greu bătrânul mântuirea ştie,

decât cel care piere în pruncie.

186

Nu poate cel ce mi-a-ngropat prin moarte

splendoarea ce făpturii mele-a dat-o

s-o dea acelora ce le-a luat-o,

de-ar vrea, prin viaţă, trupu-mi iar s-o poarte.

191

Că sufletu-mi desprins e viu, nu zace,

dovadă-i spaima ce în vii deşteaptă,

deşi par fără el; atare faptă

cel mort în totul nu o poate face.

201

Ieşit din ani şi ore, mă tem foarte

de reîntoarcerea la viaţă; simt că

de stau aici şi de nu plec, e fiindcă

eu m-am născut când a murit ce-i moarte.

230

Ca frumuseţea ta să reînvie

în altă doamnă, nu atât de dură,  

eu rog s-adune veşnica natură

tot ce prin vreme îţi răpeşte ţie,

şi tot ce-n chip ai sfânt şi armonie

să treacă-n altă nobila figură

şi-Amor celestul, ce de noi se-ndură,

în inimă să-i toarne duioşie...

Şi-adune cerul multele-mi suspine

şi lacrimile, dându-le-n tăcere

cui va iubi-o iar cu disperare.

Acela doar, născutul după mine,

o va urni cu propria-mi durere,

primind ce n-am acum eu: îndurare.

235

Un om într-o femeie,-nainte de zei

vorbeşte prin gura ei;

la vorbele-i blajine,

eu nu mai pot să fiu stapân pe mine.

Din mine mă desprinde

şi astfel, din afară,          

de mine însumi mila mă cuprinde...

Frumosu-i chip când cearcă să mă-nveţe

să-nving a patimii povară,

văd moartea-n orişicare frumuseţe,

Ah, faceţi astfel, doamnă, care-mi treceţi

prin jar şi apă sufletul şi plânsu-mi,

să nu mă mai întorc în mine însumi!

239

Cum pot prin vreme, doamnă, să rămână

– şi ştiu că pot – fiinţe-n piatra dură

mai mult ca mâinile ce le făcură  

şi care s-or întoarce în ţărână?

Efectul stă sub cauza lui până

învinge arta tot ce e natură;

am proba cea mai bună în sculptură:

ea-i peste moarte, peste timp, stăpână.

Deci pot amândurora să dau viaţă,  

deopotrivă-n piatră şi-n culoare,

făptura voastră astfel plăsmuind-o

ca, după moarte mii de ani în faţă

văzând o lume marea-vă splendoare,  

să afle că n-am fost nebun iubind-o.

240

Cu-o piatră doar în faţă,

prin artă prinde viaţă,

în fuga anilor figura ei...

Dar dacă eu o dăltuiesc în stei,

ce-ar trebui să facă bolta cu ea,

când e lumină

şi nu e muritoare, ci divină,

nu numai pentru ochii mei!?

Şi totuşi pleacă-n grabă... a stat aici un pic...

Norocul ei e mic:

sculptura a rămas, ea piere-n moarte...

0, răzbunarea cine să i-o poarte?

Doar tu, prin ce crează fiii tăi, Natură,

căci ţie timpul opera ţi-o fură.

246

Tot răul meu îţi dă o dulce stare

şi nu-ţi cer decât dramul de iubire;  

când eu nu plâng, nu-ţi afli liniştire  

şi crezi că moartea-mi nu-i un rău prea mare.

Ci lacrimile – amare

de-s pe potriva voiei neîndurate,

spre-a pune vieţii capăt,

ce ajutor să capăt,

când eu trăiesc ucis pe jumătate?  

Căci moartea-i scurtă, faţă

de lungul tău drum de ferocitate,

Nevinovata viaţă

de chin aşteaptă milă şi dreptate.

Naturile curate

nădăjduiesc, în timp ce jugu-ndură,

nu ce poţi tu, din ură:

nu se dă-aici răsplata la tortură.

247

Mi-e somnul preţios şi-mi pare bine

că piatră sunt şi-am simţuri adormite  

cât timp în jur e crimă şi ruşine.

Nu mă trezi. Vorbeşte pe şoptite...

255

Când ochii îţi colindă,

o, doamnă, către mine,

în ei mă văd prea bine,

cum tu-ntr-ai mei te vezi ca-ntr-o oglindă.

Ai tăi pot să-mi cuprindă

a vârstei mele chinuită stare

şi-ai mei pe tine ca pe-o stea lucioasă.

Dar bolta-i suferindă,

în ochi frumoşi văzând diformitate

şi-n ochii mei urâţi, o, preafrumoasă;

iar fapta-i nemiloasă:

că-n inima amară

să treci ai mei te lasă

şi-ai tăi mă ţin afară...

Virtutea-ţi adversară-i

cu cel mai mic: sporeşte în aspreţe,

iubirea vrând egali şi tinereţe.

261

Norocul, ce-a ştiut prea mult zăbava,

el, ce de tineri nu prea ne răsfaţă,

mă întristează căci, bătrân, în faţă

n-am ani la bucurii... Aştept izbava.

Dar cerul dacă-i bun, iubirii lava

nu vrea s-o port când anii mă vor gheaţă,

căci ard pentru-o femeie. Tristă viaţa:  

mi-i plânsului matura vârstă sclava.

Chiar dacă trec de pragul bătrâneţii

şi soarele-mi stă gata să apună,  

iar bezna rece locul ia văpăii,

cum ne-arde-Amor la jumătatea vieţii

(şi-aşa e, căci ard vârstnic), doamna bună

sfârşitu-mi facă-l jumătatea căii!

262

Amor, dacă eşti zeu,

nu poţi să faci ce vrei?

Fă-mi astăzi cu temei

ce, dacă-aş fi Amor, ţi-aş face eu.

Nu se cuvin mereu

speranţe de aleasă

splendoare, cui în moarte se afundă.

Te-aşază-n locul meu:

plăcut e ce te-apasă?

Îţi creşte chinul mila de-o secundă...

Dar mintea-ţi mai răspundă-mi:

când moartea-i aspră la cei mizeri, cum e

la cei ce sunt pe a fericirii culme?

266

Minune-i că am ars, vecin cu focul,

şi încă ard când stins e în afară,  

lăuntrul mistuindu-mi-l în pară

şi împlinind cenuşilor sorocul?

Arzând, vedeam cum străluceşte locul  

ce-mi deştepta a chinului povară,

încât mă mulţumeam privindu-l doară,

în moarte-aflând petrecerea şi jocul.

Dar cerul mi-a luat acea făclie

ce mă hrănea arzându-mă... Rămâne

să fiu cărbune-n spuza jucăuşă.

Cu alte lemne-Amor de n-o să-nvie

văpaia, nu voi mai avea, ca mâine,

o singură scânteie sub cenuşă.

207

Sărac şi singur stau ca într-o bortă

sau ca sub coaja arborelui miezul

ori ca un spirit prins într-o retortă.

În cripta sumbră eu sunt huhurezul,

păianjeni harnici în rotiri atente

la capătul de fir fac titirezul.

La uşă cresc gigante excremente,

de parcă lumea-nfulecă doar struguri,

ori ia din purgativele demente.

Deprins cu beteşuguri urinare,

văd ţeava-n faţa scândurilor sparte

prin care zorii caută cărare.

Gunoaie şi ţucale, mâţe moarte

în drum Ie Iasă cei ce vin la mine,

scutind şi timpul şi-ocol mai pe departe.

Am trup hrănit de duh atât de bine,

încât putoarea dac-ar fi să-l lese,

nici pâinea şi nici caşul nu l-ar ţine...

Respir cu greu, că sufletul nu iese

pe gură, nici în jos, pe calea porţii;

nu mor fiindcă tusea-mi dă accese...

Sunt herniat, spetit de truda sorţii

şi istovit de munci... pe datorie

de multişor mănânc la birtul morţii.

Găsesc plăcere în melancolie

şi-odihnă în necaz; cei ce oftează

după dureri – dea Domnul să le vie!

Eram găsit mai om spre Bobotează,

cu-atâta mai vârtos cu cât palate

înconjurau cu fast căsuţa-mi brează.

În piept mi-s flăcările terminate,

dureri mai mari pe cele mici le-alungă

şi sufletu-i cu aripi retezate.

Stă pe ciolane pielea ca o pungă,

iar în băşică pietrele se-adună

şi-n cap bondari afară vor s-ajungă...

Mi-i ochiul istovit, orbita brună,

iar dinţii în gingii abia se-îngaimă

şi de-i ating ca instrumentul sună!

Pe faţă port întipărită spaimă;

aş alunga şi corbii fără armă,

în holde cu veşmintele-mi de faimă...

Într-o ureche un paing tot sfarmă

şi-n alta cântă-un greier noaptea-ntreagă;

nu dorm de-a horcăitului alarmă.

Amor şi vers, mâzgălitura dragă  

o folosesc de coş, o zvârl ulucei

sau în latrină ca pe-o terfeloagă.

La ce-aş sculpta întruna ca năucii,

când sunt asemeni celui ce sfâşie

oceanu-n-not, dar îl îneacă mucii?!

Aici mă-aduse arta scumpă mie,

ce-a rupt din glorie şi mi-a dat partea:

bătrân şi la cherem şi-n săracie...

Distrus, de n-o veni mai iute moartea.

272

Redă-mi în suflet clocot orb de ape

şi chipului virtutea ca să pară

un înger, ca în vremi de-odinioară,

când frâu' învăpăierii sta să-mi scape!

Şi oboseşte-mi paşii, ce-s aproape

Împleticiţi de-a anilor povară,

iar de mă vrei din nou, în piept dă-mi pară

şi lacrimi adă-mi iarăşi sub pleoape!

Dar de-i adevărat, Amor, că viaţa

îţi duci cu-a' noastre lacrimi dulci-amare,

într-un bătrân speranţa nu-ţi mai pune:

mi-e sufletul spre-alt ţărm întors cu faţa

şi-mi este pietatea apărare:

cu greu mai scoate flăcări un tăciune.

279

Un chip frumos mă-nalţă şi-mi iau zborul!

Nu ştiu o mai aleasă desfătare:

prin el urc viu la spiritele rare,

c-un har cum n-are altul muritorul.

Creatul consunând cu Creatorul,

pot oare eu fi pus sub acuzare

că-ador o nobilă înfăţişare

şi-i văd într-un concept divin izvorul?

280

Nu aflu zbuciumării mele alte

pricini decât uitatele păcate,  

dar cunoscute milei nesecate,

ce pe mâhniţi îi face să tresalte.

Strădaniile-mi pot, Doamne, să exalte

doar dacă-s cu-al Tău sânge-amestecate:

născut creştin, dă-mi marea-Ţi bunătate,

căci nu-i întâia oară, Preaînalte!

281

Odată para mea ardea şi-n gheaţă,

acum e gheaţă tot ce-mi era pară,

slăbite-s toate câte mă legară  

şi moarte-i tot ce ieri era viaţă.

Chiar şi-a iubirii cea dintâi dulceaţă

în anii bătrâneţii e-o povară

pe obositul suflet...

282

Cu-atâta zbucium şi aşa robie,

cu gânduri false, suflet în primejdii,

eu să sculptez aici divine lucruri!

283

Nu înţelege, Doamne, vârsta verde

cum, vrerea, dorurile şi iubirea

se pot schimba când bătrâneţea vine.

Câştigă sufletul când lumea-şi pierde...

Nu-i între moarte şi-artă împăcare:

în ce să-mi pun speranţa, cum e, bine?

284

Nu pot gândi la Tine şi în faţă  

să nu-mi apară-nchipuirea morţii,

prin care arta piere, pier şi genii.

Dar de mai viu, cum alţii cred, în viaţă,

viaţă voi da artei, urmând sorţii,

slujndu-Te prin multele-mi smerenii.

285

Sosi, pe-o mare prinsă în furtună,

viaţa mea, cu-o barcă-aproape spartă.

În portul ce păcatele nu iartă

şi nu primeşte decât fapta bună.

Văd bine că greşit-am împreună

şi eu şi fantezia mea deşartă,

ce idol şi monarh făceau din artă

şi tot ce mintea-şi vrea spre rău, nebună.

Iar azi când merg spre două morţi, din care

de una-s sigur şi mă paşte alta,

iubirea, vană ieri, und' mă va duce?

Nu-mi dă odihnă pensula, nici dalta,

ci doar Acel ce pentru-îmbrăţişare

spre noi desface braţele-pe cruce.

286

Atâtea gânduri de confuzii pline  

în anii vieţii mele care-apune

ar trebui într-unul să se-adune:

far mie spre eternităţi senine.

Dar ce pot, Doamne, când nu-ndrepţi spre mine

nespusa floare-a voiei Tale bune?

287

Tu mi-ai fost far, Tu călăuzitorul,

o, Doamne bun, din primii ani de viaţă,

de-aceea-Ţi pun tot sufletu-mi în faţă:

sporindu-mi chinul, afle mila-Ţi sporul!

288

Tot timpul hărăzit spre rugăciune

mi l-a furat iluzia lumească,

păcătuiam sub dragostea cerească

mai mult ca fără ea, cum nu pot spune.

Ce-a dus pe alţii la înţelepciune

pe mine-a izbutit să mă orbească

şi nu mai sper, dar prinde-un dor să crească:

amorul propriu de a mi-l răpune.

Spre cer, redu-mi la jumătate calea,

dar şi în cea de-a doua jumătate

dă-mi, rogu-Te, o mână salvatoare!

Fă să urăsc ce-i place lumii, valea

cu frumuseţi de oameni adorate,

să-mi ştiu din viaţă viaţa viitoare.

289

Nu-i lucru în micime să-l întreacă

pe cel ce sunt eu, Doamne, fără Tine!

De-aceea-Ţi cer puterile-mi puţine,

o, dor al meu, iertare şi se-apleacă!

Îngăduie prin viaţa mea să treacă

acel lanţ tare, aducând cu sine

cerescul dar: credinţa, care-n mine,  

prin vina mea, e slabă şi săracă.

Mai mare îmi va fi pe cât mai rar e

al darurilor dar, şi mare fi-va  

pe cât, lipsindu-i, lumea n-are pace.

Cum larg ai fost cu sângele Tău, care  

va fi temeiul jertfei, milostiva,

cât nu-mi dai cheia cerul spre-a-l desface?

292

Ce dulci ar fi cuvintele în mine,

de mi-ar fi dată forţa rugii treze!

Nu poate huma să mi-o lumineze,

vreun rod care să crească de la sine.

Sămânţă eşti a faptelor senine,  

ce ies unde le-aşezi să germineze;

pe lume nu-s virtuţi să Te urmeze,

de nu le-arăţi cărările divine.

293

Mi-e greu de ani şi de păcat puţinul,

obişnuinţa-mi prins-a rădăcină,

stau două morţi asupra mea să vină,

iar sufletului hrană-i dau veninul.

Dar fără ajutorul Tău, divinul,

un far când viaţa-i de iluzii plină

şi-un frâu, nu-mi schimb viaţa peregrină,

iubirile, deprinderea, destinul.

Nu mi-e de-ajuns spre cer, o, sfântă strajă,

să mă îndrepţi, ca sufletul să-mi fie  

nu din nimic creat ca-ntâia oară.

Ci până-i cade muritoarea coajă,  

fă-i jumătate calea lui târzie

şi-ntoarcerea mai certă şi uşoară.

294

Pe cât mi-s dragi, pe-atât mă înfioară

acele gânduri care vin temute

cerându-mi seama zilelor trecute  

ce niciodată nu se mai repară.

Dragi, că-naintea morţii îmi spun iară

că trecere sunt stările plăcute,

şi triste, că la vârstnici, cum ştiut e,

păcatelor iertarea este rară.

Nu-i mult, când e promisiunea-Ţi lege,  

să cred că de ne-ntârzie căinţa

Tu tot ne ierţi, o, Doamne, din iubire?

Dar, totuşi, jertfa-Ţi lasă-a se-nţelege

cum nesfârşită fost-a suferinţa,

şi darurile-Ţi sunt la nesfârşire.