POEZIE ARMEANĂ: RAZMIC DAVOIAN
RAZMIC DAVOIAN (n. 1940):
„Născut în satul Meţ Parni
din raionul Spitac.
În 1958, absolvă Liceul de medicină
din Leninacan, iar în
1964, Facultatea de filologie
a Institutului
pedagogic «Khaceatur Abovian» din Erevan.
Între 1963 şi 1970,
lucrează în redacţia săptămânalului
literar Gracan tert. Din
1970, este consilier principal
la Comitetul pentru
relaţii culturale cu armenii din diaspora.
Prima poezie îi apare
în ziarul Banvor din Leninacan,
în anul 1957. Volumul
de debut editorial, Lumea mea,
este datat 1963. Îi
urmează Printre umbre (1967),
Recviem (1969), Pline cu
miere (1973), Desfă-ţi coaja
(1975), Poeme (1980). Este personalitatea cea
mai
proeminentă a
generaţiei sale
în poezia armeană contemporană.“
MĂ STRIGĂ CINEVA...
Mă strigă cineva,
Doi inşi mă strigă,
Mă strigă cei în viaţă
şi cei morţi,
Mă strigă toţi străinii
cu glasul părinţilor
Şi părinţii mă strigă
Cu glasul nesfârşit din vinele mele.
Glasurile celor vii fac
acelaşi pas cu mine,
Râd cu mine
De tristeţea oamenilor
stranii.
Glasurile morţilor se
aud din depărtare –
Asemeni unor bolţi atârnă în tăcere
Deasupra glasurilor
celor vii
Precum şi deasupra
tristeţii
Oamenilor stranii ca şi
mine.
Iată
că glasurile celor vii
Îmi
asurzesc creierul chinuit
Şi
sufletul meu bun.
Dar
eu merg înainte
Pe
sub bolţi,
Prin
viitorul meu,
Tot merg să-ntâmpin glasul celor morţi.
ÎN MUNŢII CEI RECE
În
munţii cei reci
Pinguinii
de piatră
Au
strâns
stelele
Şi
aprind focul.
Mâinile mele îngheaţă în
munţii cei reci:
Încotro poartă vântul flacăra macilor?
Peste prăpăstii, peste
prăpăstii
Peste prăpăstii ce au
mii de milioane de ani.
Mâna ta din ochii mei
scoate
Temple, mânăstiri,
Cristelniţi întunecate,
facle
Şi lacrimi.
COPACUL SE NAŞTE COPAC...
Copacul
se naşte copac,
Trăieşte
copac,
E plin de veri, de
toamne şi de iubire —
Ungherele goale
încărcate îi sunt
De umbre albastre şi de
cer nesfârşit.
Copacul s-a acoperit de
muguri,
S-a înfoiat, s-a
acoperit de muguri
Care vor trebui să
pleznească,
Să izbucnească
Şi să se prefacă în cântec.
Vântul s-a arătat deodată
Alungind cerurile din
ungherele copacului,
Apoi, cu şoapte, a prins
să-l convingă
Chipurile: tu te-ai
născut copac,
Copac surd şi
mut,
Chipurile,
uite-i zadarnic,
Nici nu e bine,
Nu te preface în
cântec.
Şi,
sprijinindu-se pe latura umedă
A întunericului,
copacul ţipă surd
Şi, mai înainte
de toate,
Se preface
într-un cântec nemărginit,
Chiar pe buzele
vântului.
SOARELE-I TĂMÂIE
1
Soarele arde în univers
Precum o galbenă tămâie,
Precum o galbenă minune.
Şi pâinea din mâinile mele
Care seamănă cu nobila
prescură
Are mireasma tămâii şi a pământului.
2
Cu
paşi galbeni soarele lunecă,
Lunecă
şi se varsă în cană,
În
cădelniţa de schit,
Şi focul mesteacănului
se stinge-n pădure.
