DAVID GASCOYGNE, ORFEU ÎN INFERN

DAVID GASCOYGNE, ORFEU ÎN INFERN

DAVID GASCOYGNE (n. 1916): „Prozator şi poet influenţat

puternic de criticii şi poeţii francezi pe care i-a cunoscut 
în şederea sa îndelungată în Franţa şi din care a tradus
 (Aragon, Eluard, Tzara) –      «singurul poet suprarealist auten­tic 
care a scris în limba engleză» (Edward Lucie-Smith). Volumele
din prima perioadă a creaţiei sale poetice (Man's Life Is This 
Meat – Viaţa omului este această carte, 1936; Poems 
1937-1942 – Poeme 1937-1942, publ. în 1943) sunt 
superioare celor de mai târziu: Night Thoughts – 
Gânduri de noapte, 1956, etc), remarcându-se 
prin seriozitate şi cute­zanţa imaginilor.“

ÎN APĂRAREA UMANISMULUI

Lui M. Salvador Dali

Peretele falezei negru-i de îndrăgostiţi;

Deasupra lor e soarele, un sac de cuie;-n părul lor se-ascund

Întâie-a primăverii râuri. Goliat

Îşi vâră mâna în fântâna otrăvită;

Plecându-şi capul, simte cum

Îi umblu cu picioarele prin creier.

Copiii care-aleargă după fluturi

ÎI văd cu mâna în fântână şi-mi văd trupul

Crescând din capul lui şi li se face frică.

Îşi aruncă plasele cât colo şi pătrund în zid.

Câmpia netedă cu râurile ei ascultă piscul

Ca baziliscul ce mănâncă flori.

Pierduţi în umbra catacombelor, copiii

Cer ajutor de la oglinzi:

„Săgeţi de sare, şişuri pentru-aducere-aminte,

Pe harta noastră treceţi denumirea

Acestor râuri.“

Un stol de flamuri îşi fac drum prin codrul

Telescopat şi-asemeni păsărilor zboară

Spre sfârâitul cărnii.

Prin gura telescoapelor nisipul cade-n râuri clocotinde

Ca picuri de acid ce au petale de văpaie.

Heraldice dihănii se târăsc

Prin asfixia aştrilor

Şi fluturii îşi ies din piele, se preschimbă

În frunze lunguieţe şi se joacă în tot felul

Cu platoşa întruchipată de un nor.

Oglinzile scriu numele lui Goliat

Pe fruntea mea, în vreme ce copiii

Sunt omorâţi în fumul des din catacombe

Şi de pe stânci, ca ploaia, curg îndrăgostiţii.

ORFEU ÎN INFERN

Cortină de stâncă

Şi lacrimi de stei,

Frunze jilave într-o falie înaltă a cerului:

De la un capăt la celălalt draperiile

Trase de nişte mâini ţepene.

Veni atunci el, cu sfărâmata-i liră,

Înfăşurat în albastra hlamidă a unui rege.

Ochii lui priveau aidoma unor găuri tăiate într-un paravan.

De departe se auzea, vag, marea –

Din când în când, ca o frântură de cântec

Adusă de-o pală de vânt.

Prin somnul lui, în răstimpuri,

Dintre buzele pe jumătate deschise,

Ieşeau cuvintele speriate, încercând a spune

Povestea luminoasei sale nopţi

Şi a înaripatei sale zile,

Zborurile înalte ale gândului sub soare,

Deasupra insulelor de pe mări

Şi deasupra tuturor deşerturilor, pajiştilor şi cîmpurilor

Acelei tulburătoare ţări străine.

El doarme cu sfărâmata-i liră în mâini,

Iar în jurul somnului său sunt trase

Draperiile ţepene, lacrimile şi frunzele jilave,

Rece cortină de stâncă, ascunzând cerul fără fund.