POET DIN MARTINICA: AIMÉ FERNAND CÉSAIRE

POET DIN  MARTINICA: AIMÉ FERNAND CÉSAIRE

Motto : 
,,Poetul e această fiinţă bătrână foarte 

şi foarte tânără, foarte complicată 
şi foarte simplă care, la marginile trăite 
ale visului şi realului, ale zilei şi nopţii, 
între absenţă şi prezenţă, caută şi primeşte 
în izbucnirea bruscă a urgiei  interioare cuvântul 
de trecere al înţelegerii secrete şi al puterii.”

AIMÉ FERNAND CÉSAIRE

,,Iniţiază, împreună cu Damas şi Senghor, re­vista «L'Etudiant Noir». În 1939 îi apare Cahier d'un retours au pays natal care îl proiectează în vârful piramidei literaturii negre. Aici se foloseşte pentru prima oară termenul de negritudine. «Cel mai mare monument liric al acestui timp, /... /, un document unic de neîn­locuit» (André Breton, prefaţa ediţiei din 1947) – este poemul negrului care, rătăcit într-o lume ce nu e a lui, se trezeşte la viaţă. […] Les armes miraculeuses (1946); Soleil cou coupé (1948); Corps perdu (1950); Ferrements (1960); Cadastre (1961) confirmă existenţa unui mare poet, având o orientare suprarealistă din ce în ce mai personală, cu o excepţională bogăţie de limbă, egalată doar de forţa simbolurilor negre care abundă.”

MIRCEA TRAIAN BIJU

CERC VICIOS

Să gândeşti e prea gălăgios,

iar prea multe mâini înseamnă zăpăceală.

Altminteri nu m-am înşelat niciodată,

niciodată oamenii nu m-au dezamăgit,

au priviri grăitoare.

Natura nu e complicată.

Toate ipotezele mele sunt adevărate,

toate deducţiile mele au cîştig.

Nici un cerc nu e vicios.

Fără sens

sunt doar genunchii mei noduroşi

care se-mplântă pietroşi în suferinţa

altora şi în somnul lor.

SUNT EU, TEROARE, EU ÎNSUMI

Visele eşuate, descărnate umplu

până la sufocare gura râurilor,

formidabile grămezi de mute oseminte,

speranţele prea repezi urcă atente

ca şerpi îmblânziţi.

Nu plecăm, nu se pleacă niciodată,

cât despre mine sunt credincios insulei,

în picioare ca părintele Jehan întors

pe jumătate spre mare

şi ros la înălţimea feţei de valuri şi găinaţ.

Lucruri, lucruri, vouă vă dărui

chipul meu nebun, silă şi sfâşiere în adâncul bulboanei,

chipul meu tandru, fragilă amforă ocrotind

limfe călduţe.

Sunt eu, teroare, eu însumi

fratele acestui vulcan care inexorabil, fără un cuvânt,

rumegă un nu ştiu ce hotărât

şi tot eu adăpost pentru păsările vântului

ce se opresc adesea să doarmă un anotimp,

eşti tu, blândeţe, tu însuţi

străpuns de spada eternă

înaintând ceas de ceas,

însemnat de fierul roşu al naufragiilor

şi al soarelui rememorat.