LIRICĂ AMERICANĂ: JAMES WRIGHT
JAMES
WRIGHT: „S-a născut în 1927 Ia
Martinass Ferry,
Ohio. (...) Din operele sale menţionăm: The Green Wall
(1957); Saint
Judas (1969); The Branch will not
Break
(1963); Shall
we gather at the River (1968).
James Wright a tradus în limba engleză pe
Georg Trakl,
Pablo Neruda, Hermann Hesse şi alţii.
Poezia lui James Wright e adânc ancorată în
viaţă
şi ceea ce-l solicită cel mai mult e condiţia
de viaţă
a omului minată de asuprire, suferinţă şi
sărăcie.
Evocările sale, amintirile sale, Minnesota,
de care e atât de legat, toate apar ca
învăluite
în melancolie şi acceptare. Pentru toate
acestea
poetul manifestă o profundă dragoste.
Sensibilitatea poeziei sale nu-şi are
rădăcinile
în excepţionalul său simţ pentru muzică,
ci în dragostea pentru semeni, pentru locul
natal
şi pentru cuvântul capabil să exprime
adevărul.“
MINERI
Nişte
poliţişti caută trupurile
Minerilor
în apa neagră
A
mahalalelor.
Ceva
mai încolo, câţiva
Se
târăsc, orbecăind până se agaţă
De
degetele mării.
Undeva,
Dincolo dc murmurul şi menghinele
pădurii
Un bărbat puternic,
singur,
Bate la uşa unui mormânt,
strigând
O, lăsaţi-mă să intru.
Mai
multe femei coboară pe scări lungi
În
puţuri,
Apoi ies la suprafaţă în
palatele care sc clatină
Ale cisternelor
părăsite.
În mijlocul nopţii
Aud vagonete mişcându-se
pe şine de oţel, ciocnindu-se
Sub pământ.
TINEREŢE
Pasăre ciudată,
Cântecul ei rămâne
tainic.
A
trudit prea din greu ca să mai poată citi cărţi.
Habar
n-are cum a izbutit să fugă
Sherwood Andersen la
Chicago, în furia lui de a se elibera
De ura fabricilor.
Tatăl
meu a trudit cincizeci de ani
La
Hazel-Atlas Glass,
L-a prins o curea şi i-a
strivit genunchii.
S-o fi cutremurat oare
de ură la umbra rece a unsorii?
Se poate. Dar şi eu şi
fratele meu ştim prea bine
Că s-a întors acasă tot
atât de liniştit ca înserarea.
În curând se va întuneca
Şi silueta lui se va ivi
pe zăpadă.
Ştiu că fantoma lui se
va duce acasă
La râul Ohio şi că va
sta singur
Cioplind o bucată de
lemn.
Nu va spune nimic,
Iar
apele vor curge, mai bătrâne, mai tinere
Decât
el sau decât mine.
TÂNGUIRE
Ea s-a dus. Era
dragostea mea, luna mea şi chiar mai mult.
Alunga puii şi spăla
podelele,
Strângea oasele şi
cojile de alune după petreceri
Şi plesnea copiii când
săreau ca nişte mici sălbăticiuni,
Acum băieţii mâhniţi
n-au niciun rost,
Iar fetele trag la
maşina de cusut o rochie după alta,
În care să-şi legene
trupul mlădios
Şi să plămădească copii
cu chipul necunoscut,
Furnizându-mi nepoţi, cârlionţaţi,
desigur,
Zbenguindu-se şi hârjonindu-se
cu vântul şi fetiţele ciufulite.
Cine-o
să mai măture, cine o să mai pună
Laptele
la răcit în zăpadă?
Şi cine o să mai arunce
gunoiul, cine o să mai hrănească purceii?
Cine o să mai strângă
oase de pui pentru cânii flămânzi?
A pierit vrăjitoarea mea
care, fără o vorbă, îndeplinea toate corvezile.
Naşteri,
colocvii nocturne şi ploaia.
Zăpada
cade peste chipul şi mâinile
Celei ce-a fost luna mea, şi
chiar mai mult.
