PRIVIGHETOAREA din VIFORENII BACĂULUI:
OCTAVIAN VOICU
El, Constantin Puşcuţă, cel ce s-a născut la 28 octombrie 1940 în satul Viforeni, din judeţul Bacău, a devenit, din 1966, prin pseudonim, Octavian Voicu. Om al cetăţii şi om al cărţii, având o singură, sfântă profesie, rob al poeziei, Octavian Voicu înseninează spaţiul cultural băcăuan prin volumele de versuri:
1. Ce întemeiază privighetoarea (Junimea, 1973);
2. Viaţa pe rod (Junimea, 1975);
3. Cât eşti lumină (Junimea, 1979);
4. Cartea locului (Junimea, 1986);
5. Eu sunt, tu eşti, El Este! (Corgal Press, 1998);
6. Pagini alese (Plumb, 2000);
7. Cartea lui Copil Împărat (Corgal Press, 2002);
8. Cartea privirii (Corgal Press, 2003).
La Viforeni, pe Coasta Viilor, la casa de veci a satului, s-a întors, din ianuarie 2005, Constantin Puşcuţă, fiindcă El, poetul Octavian Voicu, rătăceşte – cu privighetorile Sale – prin împărăţia verbului poetic românesc.
PRIVEGHI AM FOST
Cuvintele ce vin, izvor să se facă
alături, dulce izvor;
lângă ele, lângă ele
voi trebui mereu găsit;
nu mai am nici un zbor;
de-acum eu cu mine
spornic învăţând de la copii,
de la trecători, de la dobitoace,
de-acum eu pe mine strigându-mă
tu, celălalt, vino-ncoace;
de-acum eu cu mine
zidindu-mă lângă drum;
toţi, care treceţi, învăţaţi-mă:
sunt scorbură neştiutoare,
orbire de fum.
Priveghi am fost şi m-am făcut poveste;
eu am spus mereu de drumul
celui ce se duce;
o, târziu pricep, târziu,
că sunt neştiutorul;
pentru mine toate drumurile sunt răscruce.
OCTAVIAN VOICU
POVESTE
Toate se uită ca şi cum nu ar fi fost,
tu, eşti cel de după un milion de ani, care treci,
alte albii s-au făcut poteci,
altor fiinţe pământu-i de adăpost.
Peste fântâna în care te apleci
un alt chip s-a căutat, s-a răsădit,
tu însuţi ai uitat de unde te-ai ivit
şi încotro urmează să pleci.
Pune deoparte steaua pentru o altă cale,
se anunţă mutări, se sting planete.
Turma care urcă acum din vale
este pierdută de-un fluier şi de-un păstor.
Stă norul negru pe îndelete,
nu-i pajiştea noastră lângă un pururi izvor.
OCTAVIAN VOICU
Ce întemeiază privighetoarea..., Poetul...? – Nu mai mult decât Cântecul! Spunerea despre existenţă şi întru existenţă. Rugăciunea, legătura noastră cu Dumnezeu. Dezmărginirea şi sinergia, asumarea Jocului Secund! Rămâne ce întemeiază poeţii sau, „ceea ce dăinuie, întemeiază Poeţii” – spune Hölderlin. Iată, sunt treizeci de ani de la apariţia acestui volum şi cred în continuare în această artă poetică – Poetul este cel de pe buzele căruia cuvântul întemeiază! Umilinţă absolută, smerenie, nu orgoliu: a da sens superior prin Cântec fiinţei care suntem! Cred în poemul-rugăciune.Într-o asemenea rostire, se adună toată „deofiinţa” noastră, a Omului.Cred, împreună cu alţi poeţi, că orice poet autentic este rugăciune, întrezărire de absolut, rostire maximă. Limbajul poetic este numirea fiinţei noastre! Cuvintele sunt mari, dar mă locuieşte această propensiune, acest dor. Scriem un poem neîntrerupt. Nu mă interesează să scriu metafore, cuvinte sărace, înstrăinate, figuri de vorbire în sine. Chiar dacă ele sunt, mai mult sau mai puţin, ingenioase. Când ne rugăm lui Dumnezeu, toate limbile sunt universale, de „circulaţie” cosmică!
În această „întemeiere” nu sunt limbi mari, mijlocii, mici!
OCTAVIAN VOICU
DOAMNE, PRIN ÎMPĂRĂŢIE
Doamne, prin împărăţie
una mie una Ţie
prinde mărul auriu
cât nu-i veacul prea târziu
cine trece şi priveşte
cuvintele nu găseşte
şi ne tace îngereşte
Doamne, prin împărăţie
fluturi prind cu-o pălărie
unul mie unul Ţie
parcă-i anul o mie
de departele e aproape
şi călătorind pe ape
una mie una Ţie
nimeni ştie nimeni ştie
iată că-i şi-a doua mie
OCTAVIAN VOICU
Mare de netrecut
Mâinile mamei adunând boabe
Pe sub butuci de vie –
Acum, în toamnă! Mâinile ei
Văi şi urme – crengi puternice.
Prin ani, carte de citit o viaţă…
Mâinile mamei alegându-mi un măr
Domnesc, rotunjindu-mi faţa.
Cum altădată, în copilărie,
Îmi atingea obrazul – pregătindu-mă
De drum.
Mâinile ei de pus deasupra rănilor lumii!
Mâinile ei aspre, dulci. Sărut prelung
Pentru un fiu şi cuvintele ei,
Care nu se pot lua în deşert,
Pentru că sunt atât de puţine
Şi-abia de ţi-ar ajunge să spui:
Lacrima aceasta de la mine la tine –
Mare de netrecut…
OCTAVIAN VOICU
AMINTIRE
Stă sub umbrar şi mereu tropăie
Alungând muştele rele de vară,
Căluţul alb ca de vis.
De peste gard un copil i se joacă
În ureche cu o păpădie.
Trec şi tot acest poem mă urmăreşte
Cum m-aş întâlni cu copilăria
Şi s-ar lua după mine
Să mergem într-o altă vară, uitată,
Acolo la Viforeni.
Trec...
OCTAVIAN VOICU
PĂRINŢI
Tot mai singuri, tot mai vechi.
Şi vorbesc atât de tare încât
Stârnesc păsările din curte.
Vorbesc de toate, fără înconjur.
Îi aud cum spun:
De ce băiatul nostru n-o fi dormind noaptea?
Parcă ne-ar avea el acum pe noi copii!
Tot mai singuri, tot mai vechi
Tac şi se privesc
Ca şi cum s-ar vedea după o mie de ani.
OCTAVIAN VOICU
ODATĂ
Doamne, ninge-ne aici adânc şi îngroapă-ne
cu tot cu mânăstire;
joacă-te cu atâtea petale peste noi,
încât să fim lacrimă lângă zidire.
Şi lasă-ni-l nouă pe acest zălud de ţigan
urcat pe masă să ne cânte
până nici o lacrimă nu vom mai avea.
El de toate să ne descânte.
Doamne, nu ne mai duce în alt plai –
uită-ne de lume, de toate.
Troieneşte-ne, desprinde-ne din poveste,
mânăstireşte-ne de se poate.
OCTAVIAN VOICU
Cred că omul nu este numai o „fiinţă politică”, ci şi una „liturghisitoare” şi aceasta înainte de a fi politică. Expresiile acestea sunt „citate culturale”, nu le-am putut eu formula, dar mi-au dat sens în ceea ce gândesc. M-au luminat într-un fel adânc. Al doilea cuvânt când definim omul, după ce spunem că „e fiinţă”, urmează imediat „culturală" şi aceasta comunică toată răspunderea. Omul nu poate să spună, definit aşa, că „nu ştie”. Ştiinţa este revelaţie, în iconomia divină, „dat absolut”. Simplu vorbind, mă simt dator cu un cuvânt bun, dacă aş zice „cu o poezie”, n-aş vrea să fie superbie!
OCTAVIAN VOICU
COASTA VIILOR
Culeg târziu din boabele uitate
pe Coasta Viilor cu morţi
şi ei târzii la cine ştie care porţi.
Îi spală, Doamne, de păcate!
Culeg târziu şi-i dulce rodul, sorţi
nu pun, le ţină vremea măsurate
pe câte nu le aflu, scuturate
luminile ce-ai vrea să le mai porţi!
Din depărtare corn şi pentru mine?
Sau o părere? Veacul se încheie;
fântânile prea pline să le beie
de nicăieri vreo turmă nu mai vine…
Pe-o margine de noapte tai cărare.
Te zboară gândul ca pe-o arătare!
OCTAVIAN VOICU
DE TINE SĂ SE SPUNĂ
Cu faţa ta arzând treci înainte,
Topeşte porţi şi surpă, fă cărare.
Să ia lumină din lumină fiecare
Şi gura să se-nvrednicească de cuvinte.
S-adăpostească-n palma ta gângănii,
Găsească toate rost sub straşini largi,
De tine să se spună: i-au fost dragi
Aceste locuri, le trecea zburând pe sănii…
OCTAVIAN VOICU
Fiinţa este neodihna însăşi! Neodihna este un dar, e nimbul care întrece icoana! Vântul bătând nişte prapori tot îi zbuciuma şi vălurea, încât te ducea gândul că aureolele întrec pânza şi-o vor lua în sus! Neodihnă sunt pe marginea aceasta de lume şi, copil, mă joc cu picioarele în valurile care mă urcă într-un sărut.Te-aud Maria de peste lume!
OCTAVIAN VOICU
ŞI-AM SCRIS
Şi-am scris la urma veacurilor, iată,
eu cel mai mic întru cei mici diată;
se cumpăneşte timpul cu netimpul,
roata de spini cu de lumină nimbul,
eternitatea veche cu cea nouă,
grădina cu părinţi c-un strop de rouă,
surorile ce-s Viaţa şi cu Moartea
se înţeleg şi paşnice-şi fac partea;
se uită Fiul peste tot Pământul,
ne mântuiască El din veac Cuvântul.
OCTAVIAN VOICU
Mărturisirea Fiinţei! Programul şi scopul? – Să fiu cu semenii mei şi cu cei care au fost şi cu cei care vor fi o bună lumină. O îmbunătăţire. O visare cu ochii deschişi. O desluşire. Cosmosul s-a „ordonat” după Cântecul divin – să căpătăm şi noi oamenii, asemănare – fiind suflet deplin. Întunericul nu este lumină neagră, ci lipsă de Lumină, tot aşa păcatul – lipsa ascultării; moartea – lipsa vieţii; tăcerea – lipsa cuvântului; urâtul – lipsa frumosului! Eu sunt un idealist – din Om nu se poate şterge chipul Cuvântului! Şi poetic locuieşte, există, omul – a spus acelaşi Hölderlin.Dar poate mai adevărat ar fi că nu eu am scris cărţile, multe, puţine, câte sunt, ci ele m-au scris pe mine!
OCTAVIAN VOICU
OBICEI
Acolo, pe deal, la Viforeni
acum se fac desgropări de oameni vechi
şi vin peste oasele părăduite se toarnă
şi cuvinte de iertare se spun;
acolo, pe deal, la Viforeni
în bisericuţa de lemn
se petrece toată lacrima mamei,
se adună toată amintirea.
Acolo eşti cu rădăcina, trup al meu,
acolo-i bunicul, bunica,
acolo-i pasărea, care toată primăvara
găseşte liniştea liniştii
ca să-şi scoată puii.
La deal s-au dus toţi,
la deal s-au dus toţi
şi nici unul nu s-a lăsat la vale,
şi nici unul nu s-a lăsat la vale
cum atât de uşor i-ar fi fost,
cum atât de uşor le-ar fi fost
dumnealui, dumnealor, dumisale …
OCTAVIAN VOICU
Suntem o ivire în lume, înmulţim, generaţie după generaţie, rugăciunea pentru neamul din care suntem. Poate am căpătat o anumită îndrăzneală în discursul meu de a fi solidari, de a fi memorie cuprinzătoare, neadormire, de a deosebi binele de rău, de a căuta timpul potrivit cu descoperirea unuia către altul, de a nu privi ca neînsemnat pe semenul meu. Iubirea aproapelui nu înseamnă lipsa de judecată de valoare, ba, judecata ce mi-o fac, mi-o fac prin el! Dar încă o dată, mă rog lui Dumnezeu să am darul de a învăţa de la semeni, de la cei în mijlocul cărora trăiesc. Dacă se numeşte „laşitate” aşteptarea ca în timp semenul meu să mă întâmpine cu iubire… atunci? Doamne, îmi face bine semenul cu iubirea lui! De fapt, prin iubire, toţi trăim în mijlocul celorlalţi!
OCTAVIAN VOICU
DANS LUCID
Lui Octavian Voicu
Fiinţa cea de aer mai era
la căpătâi iubindu-mă să moară
şi tulbure prin mine alerga
o apă vie gata să mă doară.
Retrasă zarea din mormânt
crescuse iar cu rădăcini în ceruri,
apoi trecu prin umbra mea un vânt,
să-mi toarne-n sânge parfumate săruri.
Vasile George Puiu
Arbore de suflet
Lui Octavian Voicu
Fi-voi arbore pe creastă
cu rădăcini uscate, întoarse la vedere.
Întreb şi eu, ce-i viaţa asta oare
când Cel de Sus ţi-o dă,
dar tot El ţi-o şi cere?
Şi singur sunt, sărac în toate cele,
doar vântul îmi tot rupe uitarea
şi nesomnul
când sângele adastă acoperit de frunze.
În cimitirul trist al sufletului meu
un arbore suspină acolo sus, pe creastă,
lângă Dumnezeu!
Nicolae Mihai
