GHEPARDUL CU POEME ÎN GHEARE
În poezia lirică – spunea Hegel – „obiectul este expresia sentimentelor interne ale poetului”, expresie modelată după poetica tăcerii, impusă în istoria poeziei româneşti de către Lucian Blaga, din care Ştefan Dincescu selectează, drept motto al volumului „Se spânzură condeiul!”(Amphion, 2007), versurile: „Vai mie, Doamne, că trebuie să tac / când mă despoi.” („Lot”) Trăind starea „cititorului făţarnic”, miza polemică din volumul „Se spânzură condeiul!” este evidentă, relevându-se o profundă cunoaştere a poeziei actuale, dar şi capacitatea acestui poet de a compatibiliza, de a sintetiza voci şi idei lirice din Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Valéry, Stéphane Mallarmé, Guillaume Apollinaire, Fernando Pessoa etc. într-un discurs ferm, direct, paradoxal, sarcastic, simbolic, livresc, oltenesc, îmbrăcând forma pasională a pledoariei pro domo sua. Conciziunea şi imanenţa, metodele lingvistice şi semiotice, motivaţiile sociale, antropologice şi politice, posibilităţile de explicare a volumului „Se spânzură condeiul!” prin conceptele de simbolism şi de avangardism, de modernism şi de postmodernism nu contrazic ideea că poezia lui Ştefan Dincescu este una singură, unitară şi coerentă în toată marea ei diversitate, peste retorica aparent diferită a celor 10 volume de versuri publicate de poet până astăzi. În „Verb zdrăngănind”, autorul redimensionează funcţiile poeziei în spirit macedonskiano-arghezian, asumându-şi dramatismul unui „paradis linciurit într-un horn de măgar”; poezia nu mai înseamnă nici „artă pentru artă”, nici „autoreflexivitate”, nici „magie sonoră”, nici „poezie pură”, nici „gratuitate”, ci o modalitate de luare în posesie a unui spaţiu sodomizat, care şi-a pierdut centrul, în care omul însuşi este o fiinţă descentrată: „Zdup! tărişoara mea, cocoţează-te-n pat! / Holbează-te la TV! Hai, clefăieşte, hămesito, păsat! / Mâine, căţea în călduri, furişează-te-n clăi / până la pofticioşii, libidinoşii, lăţoşii haidăi!”(„Poem”, 35) Considerându-se şi poetul lumii interlope, Ştefan Dincescu îi oferă cititorului un „eu” ipostaziat într-o multitudine de „euri poetice”, în încercarea disperată de a revela „măsura” lumii în care trăieşte: „Veacuri ai scris, condeiaşule, în modest pătrăţel! / Gloria, rebegind prin tranşee, am fituit-o, mă tem. / La Sărata, pe centura Bacăului, fost-am guru, totem / târcoavelor cu păpău vagin de oţel.”(„Poem”, 34) „Zeiţele dragostei” de pe centura Bacăului pot avea semnificaţia unei hierogamii. Aflate sub zodia eternităţii, ele sunt aceleaşi femei desfrânate de care se pomeneşte atât în „Vechiul Testament”, cât şi în „Noul Testament”, nişte simboluri ale fecundităţii, ale uniunii cu divinitatea. Într-o lume din care a dispărut Dumnezeu, Ştefan Dincescu pune într-o algebră superioară a spiritului cele trei mari crize ale omului contemporan: 1. „criza realităţii”(„Mi-ai dat mieriul crin visat de-albine. / L-am deghizat în cloţă, în clovn, în orişicine. / Vai, ce mi-ai dat: izvoare, cer spălat, / le-am porcăit! La rişcă, Doamne, m-am jucat!” – 33); 2. „criza eului”(„Verb zdrăngăneşti. Pisează-ţi condeiul! / Bagă-ţi resteul pe gât! Expatriază-ţi bocetul, colţii! / Halucinează pe câmpuri şoldanii, hameiul. / Căptuşeşte-ţi cu fluturi tavanele sorţii!” – 31); 3. „criza limbajului”(„Dezbrăca-vei suflete sticloase, plăpânde, / vameş fâşneţ, în alcovul haitei flămânde? / Scuipă-i ruşfetul! Las-o dracului să crape de foame! / Moartea cu stufoasele pleoape ne gâdilă vara pe clape.” – 32) Întoarcerea la metrica poeziei populare, dar şi la tensiunea mioritică, transfigurarea motivelor clasice („tatăl”, „fiul”, „mama”, „strugurii”, „vinul”) trădează aceeaşi criză a limbajului de care poetul se eliberează cu graţie estetică baladescă: – Fugi în rai, măicuţă? Ce-ai în bocceluţă? /– Urcioraş cu apă, struguri, franzeluţă. / Fiule, zoreşte! – Zăbovesc de-un chin. / Spăl frigide veacuri într-un strop de vin. („Poem”, 30) Interogaţiile şi exclamaţiile retorice potenţează tensiunea lirică a eului mistic deghizat în „orişicine” oferindu-i lectorului când identităţi alternative, când o reprezentare simbolică. Dincolo de perceperea intuitivă, hermeneutica simbolurilor reprezintă o absconsă penetrare în lumea semnelor eterne. Structurate fiind într-o complexă şi hieratică heraldică a vizualului, simbolurile din „Verb zdrăngănind”(„a zdrăngăni”, la gerunziu – mod al aspectului continuu, sugerează tonalitatea amuzicală a Lumii) comportă semnificaţii multiple – de ordin filosofic, magic, religios, psihologic, moral, istoric, poetic – şi asociaţii dintre cele mai inedite. Selectez din „Verb zdrăngănind”câteva simboluri să vă faceţi o idee despre puterea gândului şi forţa semiotică de penetrare atemporală: Şeherezada, Ahile, Lot, Măicuţa Lot, îngerii, Manole, Ana, corabia, chitul, băiaşul, condeiul, peştera, privighetoarea, lupanul, ghepardul, lebăda, căprioara, cocoşul, şoldanii, smirna, aurul, rachiul, vinul, curvele, steaua, Craioviţa; trăitor într-o cetate care „menstruează scrum în lumină”, Dincescu provoacă sentimentul excentricităţii, disociindu-se programatic de colegii de generaţie (Florin Iaru, Alexandru Muşina, Ion Bogdan Lefter etc.) printr-o „inginerie textuală” atipică, din care se exclude vocaţia ludică, parodică, teatralizantă a optzeciştilor: „Nu bălteşte, frate, soare! Veac nu bate. / Din ploştile Şeherezadei vinete cântece storc. /Se spânzură condeiul! În rubaiate boldeiul se zbate. / În plămânii verii expectorează o sfârlă de porc.”(„Poem”, 1) Efectul „Omar Khayyãm” asupra eului poetic este evident; spiritul rubaiatului îi impune formele unei paradigme specifice poeziei sentenţioase din care este exclusă monorima din raţiuni de comunicare. Lectorul descoperă coordonatele altei mentalităţi literare într-o paradigmă poetică dezinhibată, relativizatoare, eliberată de ceremonial, de metafizică, explorând într-o atitudine insurgentă: „Mi-a slobozit Dumnezeu tăioase unghii în gât: / «Eşti golăneţ, prostovane, pilangiu, inutil şi urât!» / Privighetorile mele, vituperând, s-au oţetit. / L-am iscălit pe rânză cu zâmbet de cuţit .”(„Poem”, 7) Poemul, iscălit cu „zâmbet de cuţit”, reiterează, „vituperând”, singurătatea creatorului al cărui cântec se răsfrânge, ca şi la privighetoare, numai către sine. Fuga de / din cuvinte revelă o labirintică şi teribilă geometrie a sufletului enigmatic, însingurat („lupan singuratic” sau „ghepard cu poeme în gheare”), autoexilat „sub retevei, sub cuţit”. Principiul de construcţie al poemelor lui Ştefan Dincescu, războindu-se cu zeii „clamoroşi, prostănaci”, nu este similaritatea, un sens care trimite paradigmatic la alt sens, ci contiguitatea, un sens care se leagă sintagmatic la alt sens. Mişcarea prin care poemul se instituie se caracterizează prin decroşări, extinderi, variaţii ale sensului. Poemele metonimice sunt lipsite de centru şi de limite. Ele eliberează o energie simbolică sublimată în scriitură de către „eul de hârtie”: „Şi Vouă, Sfinte Petre, Vă declar pe şleau: / «Curvoi mi-am fost, grozav mai beau!» / Să zăbovesc la porţi? Să mă proptesc în clanţă? / O noatină se pişă în balanţă.”(„Poem”, 24); „Morţii goarnă i-ai fost, suveică, decembrie, frate! / În uşa bodegii, Ană, de urcioare te ciup! / Ţângăii s-au meliţat pentru o cană de libertate. / Vădanei Lot cu greieri guşa i-astup.”(„Poem”, 18) În modelul analogic prezentat în „Verb zdrăngănind”, poemul, adică lumea, reprezintă un element care se oferă unui eu perceptiv / cititorul, care se comportă ca un „eu – pâlnie”, ca un simplu spaţiu de manifestare, de curgere a textului. Volens-nolens, eul celui ce citeşte se lasă produs de textul / de poemul imaginat nu ca un mecanism cu o gramatică, ci ca o geografie cu o consistenţă empirică. Spaţiul non-frastic potenţat de poetica tăcerii este principiul generativ al poemelor din volumul recent „Se spânzură condeiul!”, construcţie apriorică pe care lectura nu o poate modifica. Cititorul joacă / interpretează poemul / textul; scriitura se apropie de condiţia muzicii în care „interpretul” este coautor al partiturii reproduse fără constrângeri, ierarhii, finalitate: „Mi-a intrat în tezaur o lebădă cu rochii de aur. / Se clăbuceşte în veghe. Iute mă dojeneşte: / «Vai, tot lupan singuratic ai rămas într-un plaur, / sângerând, dormitând, fiule, printre hârtii, iepureşte?»”(„Poem”, 9) Transparenţa şi opacitatea menţin ambiguitatea poemelor din cartea „Se spânzură condeiul!”; sub „lebăda cu rochii de aur”(„Poem”, 9), atât simbol al purităţii, al singurătăţii şi curajului, cât şi simbol al elevaţiei spirituale şi al poeziei, cel ce „stă la taclale” cu Omar Khayyãm ascunde o greaţă sartreiană împotriva eternului mesager „cu 30 de arginţi”. Peştera, simbolul unei existenţe deformate, al inconştientului, dar şi arhetip al sufletului magic opus apolinicului sau fausticului occidental, constituie, în viziunea poetului Dincescu, altceva decât paradigma simbolurilor claustrofobe: „În peştera mea sferic întuneric mucegăieşte. / Tătucul din ceruri sărută brazdele, melesteul, aratul. / Borţoasele râgâie. Şipotul ţâţei duhneşte. / În roşii fagurii zăpezii supurează galben păcatul.”(„Poem”, 4) În „Cântecele Ioanei Olaru”, „scribăreţul”, care cultivă „lăptuci într-o istorie literară străveche”, devine tandru, cântă dintr-o „petală de crin” o dragoste pierdută / câştigată pentru o Ioană sacralizată prin iubire, cu toate că „işlicarii cu viitorul năruit pe chituci” o vedeau fie japiţă roşcovană, ţolină, doanţă, vampă, oloagă minciună bălaie, fie pufoasă floare de lotus, rază de cântec subţire, fie puştoaică, puiandră, plăpândă, lividă, mâhnită. Cele 12 poeme din „Cântecele Ioanei Olaru” formează un spaţiu nu doar al motivării, al literalităţii (Ioana Olaru, agresivă frumuseţe din tinereţea poetului de azi, arzând „tămâie pe clanţă” firfirigilor care iubeau „florile de mucigai” ale Craioviţei Vechi, din Bănie, unde Ştefan Dincescu a trăit între anii 1968 – 1981), ci şi unul al conotaţiei, al ambiguităţii, al obscurităţii semantice: „Ţi-am cusut nu o fustă, ci o poveste-nflorată şi scurtă / din lebede, nuferi şi ghioluri cu luceferi sub pleoapă. / Tu, japiţă roşcovană, domestici-vei în iurtă / amurguri păscute viclean de-o melancolie mioapă.” („Poem”, 6) Muză şi ispită fiind („M-am distilat, prin îngerii tăi, într-o văioagă din mit / şi-am cosit haiku-uri, tămâioară, rubaiate şi maci. / Astăzi odrăslesc în juvăţ, sub cuţit, / troheii săraci, cârlanii, roşcovanele vaci.” – „Poem”, 2), Ioana Olaru reprezintă / simbolizează sensibilitatea fiinţei umane şi latura ei iraţională. „Văioaga” din mitul „Adam şi Eva”
ne vorbeşte nu doar despre spirit şi suflet, ci şi despre inteligenţă şi afectivitate, despre cunoaştere, iubire şi creaţie. Fără Eva / Ioana, poetul odrăsleşte „în juvăţ, sub cuţit”, „roiul de năluci” fiind posibil doar exilat în „sihăstrii”, doar opărit în „păcatele ochilor” ei / Eva / Beatrice / Ioana / femeia / carnea / desfrâul. Relaţia sublim / abject îşi află rădăcinile când în „Florile răului”(Charles Baudelaire), când în „Flori de mucigai”(Tudor Arghezi): „Pleoapele tale mi se înţeliniră şi-n vis / şi-mi zdrenţuiră dorul de la metereze până la gleznă. / În palmele ştimelor testamentul mi-am scris / când ţâţele tale se giugiuleau cu iepuroii în beznă.”(„Poem”, 5) Etern–Femininul din „Cântecele Ioanei Olaru”(cuvinte din „Faust” de Goethe, desemnând dorinţa omului spre o transcendenţă: „Aici genuinul nerostibil / s-a spus; / Etern – Femininul ne / trage în sus.”) înalţă prin atracţia prezenţei universale, prin conotaţiile multiple. Ioana Olaru, izvorul oricărui potenţial, rămâne personificarea tendinţelor psihologice ale sufletului poetului: sentimentele şi stările vagi, intuiţiile profetice, sensibilitatea la iraţional, capacitatea de a iubi, sentimentul naturii, relaţiile cu inconştientul, visul himeric de fericire, tendinţa de a produce remarci veninoase, efeminate, devalorizând totul: „Vino, puiandro, vino, plăpândo, astăzi să te învăţ / cum să vopseşti lăvicerele dezmăţului tău; / lună şi soare cucurigând – să se dea huţa-n juvăţ / ca mistreţii buimaci, pe zăpuc, în vălău.”(„Poem”, 7) Pierre Teilhard de Chardin vedea în „etern – feminin” numele iubirii, forţa cosmică asigurând întâlnirea dintre aspiraţia umană spre transcendent şi acel instinct unde se manifestă o energie eminamente aptă de a spiritualiza lumea, de a deveni izvorul oricărui potenţial: „Îmbracă-te-n fluturi, puştoaico, mâine să-mi fii / pufoasă floare de lotus dansând în piei de văpaie! / Hai, uită că ai putea într-un amurg să-mi devii / borşită, oloagă minciună bălaie!”(„Poem”, 9) Sublimată în poeme, această Beatrice – bizară liceană sinucigându-se din dragoste în Craioviţa liceanului / boemului Dincescu – reprezintă posesia simultană şi perfectă a unei existenţe nesfârşite, aidoma Poeziei; eternizată şi sacralizată prin iubire baudelaireană, Ioana Olaru simbolizează seducţia erosului. Sciziunea între atracţia voluptăţilor malefice, a viciilor, a păcatelor şi corespondentul lor sacru, celest determină în catrenele „Cântecele Ioanei Olaru” ideea elevaţiei absolute, ideea transgresării spre spaţiile de pură luminozitate şi de spiritualitate: „Mi-e teamă, scribăreţule, de buhai, de malaci!» / „Vai, tandră puiandră, rază de cântec subţire, / pe visuri te pup, te ling pe ţâţe, pe craci, / îmbrăca-te-aş în polen de psaltire!”(„Poem”, 11) Ideea că adevărata literatură este transnaţională răzbate din cea de-a treia parte a volumului „Se spânzură condeiul!” – „Poeme pe două clape”, unde Dincescu argumentează poetic motto-ul din Lucian Blaga: „Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt / Un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor.”(„Poeţii”) După modelul mentorului său Baudelaire, rege al poeţilor, blestematul, adevăratul vizionar, Dincescu implică în alchimia poemelor sale şi „menajeria năravurilor rele”(Baudelaire), de care cititorul, fiind instanţă a comunicării lirice, este pătruns în mod fatal. Firea predestinată justifică psihologia „ghepardului”, dar şi dandysmul lui Ştefan Dincescu, înverşunarea lui contra opresiunii mediocrităţii, împotriva „omului-masă”(José Ortega y Gasset), omul ros de urâtul existenţial, stors de orgoliu creator, de orice ideal. Este greu să traduci muzica „neîmpărţitului şi neîntreruptului popor de poeţi” în care „Vel Ştefan Dincescu” se include fără complexe, astfel încât în „Poeme pe două clape” citim / auzim şi o simfonie a destinului semenului, fratelui, „cititorul făţarnic”, cum îl traduce Alexandru Philippide din „Prefaţa” cărţii „Florile răului” (Baudelaire); iată sublimat într-o muzică nouă „urâtul”: „Urâtul e! – Cu lacrimi în silă revărsate, / Visează eşafoduri fumând nepăsător. / Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o! cititor, / – O! cititor făţarnic, – tu, semenul meu, – frate!”(„Prefaţă”) Din triada „Charles Baudelaire (1) – Ştefan Dincescu (2) – Cititorul făţarnic (3)”, Dincescu schimbă nr. 1 şi păstrează făţărnicia de tip Cain – Abel dintre „Autor” şi „Cititor”, continuitatea „poporului de poeţi” fiind evidentă: „Urcior m-ai bătut, Doamne, între zăvozi şi bucate! / Cu rouă m-ai umplut, cu privighetori, cu lumină. / «O, cititor vâscos, făţarnicul meu frate, / înfiptu-mi-ai cuţit în rădăcină!»”(„Poem”, 2) Aserţiunea eminesciană „Toate-s vechi şi nouă toate.”(„Glossă”) este (re)descoperită de către „cititorul vâscos / criticul vâscos” în „aceeaşi gamă”: gama golului, a prăpastiei şi abisului, a absurdului, a disperării şi căderii, deci simfonia destinului omului „amăgit atât de-adese”(Mihai Eminescu). Care ar fi secretul acestui „ghepard” al liricii contemporane? Pe lângă comunicarea polemică, interogativă, exclamativă, sarcastică, orgolioasă, când sublimă, când abjectă, elegiacă, tragică, cu „poporul de poeţi”, cu „vâscosul cititor”, Dincescu a înţeles ce înseamnă să sucească „gâtul elocinţei”, ce înseamnă „De la musique encore et toujours!”; iată actualizat dincescian versul „Prens l’éloquence et tords-lui son cou!”(Paul Verlaine, „Artă poetică”) într-o rimă în „chingi severe”, rimă eliberată de sclavia „nesocotinţei”: „Înhaţă elocvenţa! Hai, răsuceşte-i gâtul, / pal papagal sculptând schilozii peşti! / Hai, remaiază-ţi anii cântând pe la fereşti! / Stârpeşte elocvenţa! Cinătuieşte-i râtul!”(„Poem”, 1) Nevoia acută de absolut şi căutarea unei ieşiri din condiţia existenţială tragică îi amintesc acestui „Fiu al Maicii Lot” de biblicul Iona, transfigurat de dramaturgul Marin Sorescu în tragedia „Iona”; rămâne şi în „Poem”, 4, („Ai eşuat, bădiţă! Hai, schilodeşte-ţi gâtul! / Orb hoinărişi hăţişul acelor burţi de peşti. / Nu Dumnezeu, ci Dracul se uită prin fereşti! / Nu faima te mâleşte, ci greaţa, ci urâtul!”) problema „dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva odată ce te-ai născut”(Marin Sorescu); din această „nesfârşită cuprindere de peşti”, Ştefan Dincescu potenţează singurătatea omului care descoperă că „Totul e invers.”(Marin Sorescu, „Iona”), că „Nu Dumnezeu, ci Dracul se uită prin fereşti! / Nu faima te mâleşte, ci greaţa, ci urâtul!”(„Poem”, 4) Este evident efortul poetului bântuit de „mahalalele” Craioviţei de a evada din limitele unui discurs poetic univoc, încât cititorului vâscos i se cere atenţie la conotaţiile cuvintelor, la forţa sugestivă a textului, la muzicalitatea verlaineano- bacoviană, la dominantele semantice ale pulsaţiilor semiotice din spaţialitatea metapoemului, la corespondenţele subtile, la „poporul de poeţi” consideraţi tot atâtea proiecţii ale eului liric. Rimbaud îi împrumută, probabil, lui Ştefan Dincescu (printr-o mişcare intrapsihică la nivel colectiv) revolta. Care mare poet nu este un revoltat? Să rămânem, totuşi, la mitul lui Arthur Rimbaud (vizionarul, vagabondul etc.) despre care se scria: „Eu cred că există mulţi Rimbaud în această lume şi că numărul lor se va augmenta mereu. Cred că, în viitor, tipul Rimbaud va înlocui tipul Hamlet şi tipul Faust. Până ce lumea veche va fi dispărut complet, individul «anormal» va tinde din ce în ce să devină normă.”(H. Miller). Intuiţia şi profetismul lui Miller s-au adeverit. Revolta este esenţa tipului Rimbaud în care „EU este altcineva”(Arthur Rimbaud), poetul este „gândit”(îl las pe „făţarnicul cititor” să găsească / să inventeze subiectul logic), obsedat fiind de raţionala „dereglare a tuturor simţurilor”(Arthur Rimbaud); în „palavrele haitei”, în ritmul fantast din „Corabia beată”, Ştefan Dincescu este fascinat de adevărul din „lucrurile neauzite şi indicibile”(Arthur Rimbaud), încât la ora satisfacţiei esenţiale îşi doreşte să devină fiinţă din fiinţa cântecului: „O, sparge-mi-s-ar fiinţa în cântec să mă-nec!” Să remarcăm că în „Poeme pe două clape” din volumul „Se spânzură condeiul!” se potenţează versul- temă, versul-pretext: „O, sparge-mi-s-ar trunchiul! În mare să m-afund!” („Corabia beată”) Ştefan Dincescu, accentuând gradul de poeticitate a limbajului, îşi urmăreşte cu perseverenţă sisifică raportul cu „celălalt”: fie Arthur Rimbaud, Charles Baudelaire, François Villon, Paul Verlaine, Serghei Esenin, Dante Alighieri, Georg Trakl, fie Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, George Bacovia, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Dinescu, Ion Pillat, Nicolae Labiş, Ana Blandiana, Grigore Vieru, Zaharia Stancu, Radu Gyr, M. R. Paraschivescu, Marin Sorescu, Mircea Ciobanu, cotonogindu-şi permanent „versul strident şi lăbărţat / ca urdinişul de muiere”(„Poem”, 13). Înscriindu-se şi insinuându-se în sistemul poetic al acestor scriitori, autorul poemelor „pe două clape” foloseşte un limbaj dublu, orientat spre conotaţie şi denotaţie, spre simbol, spre obiectul concret, spre sugestie şi ambiguitate, spre comunicare tranzitivă: „Şi căprioarei, şi lupoaicei, m-am văitat: / «M-a strivit, fârţelor, pasărea cu destin de rubin!» / Pe ogoare nu zeii, ci hoitarii mi s-au găinăţat! / Măicuţei Lot cu şapte deşte, în for, mă închin.”(„Poem”, 20) Cartea „Se spânzură condeiul!” exprimă decisiv, în ansamblul său, cele două mari tendinţe ale poeziei contemporane – tranzitivă şi reflexivă – în spiritul succintei parabole intitulate „Poezia”: „Din zorii secolului se discută / dacă poezia este înăuntru sau afară. / La început a învins înăuntrul, apoi a contraatacat violent / afara şi după ani s-a ajuns la un forfait / ce nu va putea dura pentru că afara / e înarmată până-n dinţi.” (Eugenio Montale) Căutarea poeziei în „afară” – adică în individualitatea obiectivă, în valorile denotative ale limbajului, dar în acelaşi timp şi în „înăuntru” – adică în ireductibilitatea eului, în straturile sale cele mai incontrolabile, mai obscene, impune în poezia lui Ştefan Dincescu paradoxul semanticii sale polimorfe. Iată această semantică polimorfă în „duetul” cu Nichita Stănescu: „Mi-am strigat, bosumflat, ogarii din mit. / La poartă, dând iama, Sfântul Pătru m-a hăcuit: / «Cine ai fost? Ce ai fost? Maestre, grăieşte!» / « Mi-s pată de sânge care pre voi îl vorbeşte.»”(„Poem”, 21) Cititorul îşi aminteşte acest „Autoportret”: „Eu nu sunt altceva decât / o pată de sânge / care vorbeşte.”(Nichita Stănescu, „Epica magna”) Cititorul „făţarnic” observă noua fizionomie a limbajului poetic, poezia fiind teritoriu atât al sensurilor figurate, cât şi al sensurilor proprii. Iată cum arată inserţia celebrului vers „Toate drumurile duc în negru putregai” (Georg Trakl), transpunerea lui în planul ambiguu, opac şi obscur al figurii şi al simbolului: „«Toate drumurile, cetăţeni, hoinăresc spre minune!» / «Toate drumurile se închid în neagră putreziciune!» / Cocoţaţi în ale cailor şei, rezemaţi în condei, / adormi-vom diafani holtei rotofei.”(„23”) Lirismul dincescian potenţează atât românismul lui Grigore Vieru, cât şi interferenţa atipică între izbucnirea imaginaţiei primare şi momentele de travaliu, de nonpoezie, încât versurile „Mie / un fulger să-mi daţi / de care / să-mi agăţ pălăria / atunci când / cu pumnii întărâtaţi / îmi scriu / pe cer / poezia.” din poemul „Maiakovski”, inclus de Grigore Vieru în cartea „Rădăcina de foc”(Editura Univers, 1988), au devenit, sub condeiul dincescian, stare de revoltă: „Mi-am fost mânzoc. Mi-am râs de temenele / şi de buiestru vitreg. Roua de pe stele / am lins-o, zău, stropindu-mi pomii, glia. / «V-am scris pe cer cu şişuri poezia.»”(„Poem”, 29) Scriind o poezie care îşi caută esenţa atât în „adevăr”, cât şi în retorica unor poeţi de referinţă ai Europei, autorul volumului „Se spânzură condeiul!” a învăţat că „Minunile se fac cu cheltuială.”(Doinaş, „Epitaf”), că trebuie să lupte cu sentimentul zădărniciei care este constitutiv naturii umane, perisabilă şi precară ea însăşi, prin definiţie. Exclamaţia retorică din titlu, „Se spânzură condeiul!”, confirmă mai curând ideea că sensibilitatea umană faţă de real este inepuizabilă şi irepetabilă, că al zecelea volum de versuri al „ghepardului cu poeme în gheare” reprezintă o reuşită încercare de a se vindeca, „ţipând”, de zădărnicia greţoaselor, imundelor lucruri omeneşti. Dacă, în viitor, trăirile poetului Ştefan Dincescu se vor potrivi cu stările trăite de „cititorul vâscos”, poemele sale vor rămâne „adevărate”, căci valorizarea experienţei celui ce scrie / citeşte ţine atât de imediatul, cât şi de eternul ei. În cartea „Se spânzură condeiul!” Ştefan Dincescu mizează pe ideea blagiană că „mut tălmăceşti toate semnele”, pe colaborarea cu „poporul de poeţi”, pe credinţa că versurile sale nu vor deveni „mincinoase” prin pierderea motivaţiilor iniţiale. Dacă „Poem”, 48 („Ce-mi vânduşi tu mie, vagă Românie? / Cocoloş de patimi fripte-n viitor, / landrele nervoase, foame, sărăcie, / câlă Românie, zgaibă tuturor!”) s-ar afla la un moment dat sub semnul gratuităţii, nimeni nu s-ar supăra, nici măcar „vinovatul” Vel Ştefan Dincescu.
PETRE ISACHI
Prefaţă la cartea „SE SPÂNZURĂ CONDEIUL!”
(Editura Amphion, Bacău, 2007)
