TRIUNGHIURI
Cea mai simplă figură geometrică plană, ca perimetru, triunghiul, poartă în sufletul său adevăruri fundamentale ale ştiinţei: cel al lui Pitagora, al înălţimii sau al catetei. Oricât de mari sau de mici ar fi laturile sale, suma unghiurilor într-un triunghi este constantă. Asta în cazul geometriei clasice sau euclidiene. Dacă laturile triunghiului se curbează (convex ori concav), această sumă nu mai este o sută optzeci de grade şi se pătrunde în zona neeuclidiană de unde cerul ne oferă toate bucuriile şi durerile vieţii. Gândurile de mai sus m-au adus, iată, în perimetrul poetic (ce poate fi, de data aceasta, un triunghi) prin superbul volum de poeme Fiii alambicului, ultimul semnat de poetul Ştefan Dincescu. Volumul, în exuberanţa lui, trădează ştiinţa cuvântului stăpânit total de adevăratul profesor de limba română, „stăpână a sufletului meu, deplină”. Sunt prezentate 92 de poeme cu mesaje precise, dar foarte diferite, închise ori eliberate spre neant în conturul a trei versuri, fiecare redus la înţelepciune şi meserie. Cu „zvârcoliri de stele proptindu-se-n penel”, „răcnetul anonimatului”, „tărâţa soarelui”, „scriptorii şi-adorm visul pe ţeavă”, „Grasa Dinapoia”, „Maria croşetează azur pe-o limbă de câine”, „o femeie îţi fierbe ţâţele-n vis”, „peniţa vântului”, „poetul reciteşte Evanghelia melancoliei”, „damblagii se dau în ţiţeică”, „menade tărcate”, „fiii alambicului râd în hohote” şi..., mă opresc aici, pentru că fiecare poem are, în construcţia lui, mesaj propriu şi imagini poetice remarcabile. Este greu de conturat coordonatele poetice ale unui om de cultură erudit şi poet talentat cum este Ştefan Dincescu. Oricum, fiecare exprimare a sa, scrisă ori vorbită, face din personalitatea poetului o enigmă estetică de invidiat şi, mai ales, de preţuit.
VASILE GEORGE PUIU
Prefaţă la cartea „FIII ALAMBICULUI”
(Editura Amphion, Bacău, 2009)
