VIAŢĂ ÎN PIELEA GOALĂ
Aşa cum arătam în prefaţa cărţii „Viaţă în pielea goală”(Editura Plumb, Bacău, 1993) poezia băcăuanului Ştefan Dincescu stă, indubitabil, sub semnul urgenţei. La o lectură atentă, substanţa lirică a cărţii o continuă pe cea anterioară, „Turnir cu Demostene”, numai că, de astă dată, confesiunea lirică şi-a pierdut, în mod deliberat, aspectul ei parabolic, nu mai este în tonalitatea meditaţiei. Poetul nu-şi mai estompează metaforic, în cele mai multe din texte, atitudinea fundamentală care este una de reacţie violentă la tot ce i se pare anormal într-un veac „idiot”, „găguţ”, „jumătate porc, jumătate câine”, redus la propriul său segment existenţial. Poate că sintagma de „poet al veacului” să pară prea pretenţioasă, dar ea izvorăşte, cu siguranţă, dintr-o explozie a gândului mărturisit, în fapt strigăt. Este o poezie a infernului realităţii, într-o lume care nu-şi găseşte cărările către un Eden palpabil. De aici expresia directă, fără contorsiuni lirice, care nu-şi exclude ambiguitatea ori aluzivitatea. Dimensiuni ale imaginarului îşi regăsesc concreteţea în noţiunea de realism, întrucât poetul se simte, ca şi înainte, prea dependent de o realitate care îi înăbuşă efuziunile lirice şi care îl transformă, în continuare, într-un ochi deschis în stare permanentă de veghe. Cum spunea, cu fineţe, Virgil Ierunca, un alt observator avizat al veacului, „revolta nu este numai o contorsiune efemeră a conştiinţei, ci o graţie a spiritului”, Ştefan Dincescu acumulează şi prin această carte o experienţă tensionată, exprimabilă printr-un verb de nuanţă argheziană, cu sonorităţi de bronz şi reverberaţii profunde, de origine balcanică. Acest aspect mi se pare mai pronunţat la o nouă lectură a versurilor, balcanismul fiind sugerat nu numai de substanţa propriu-zisă a textelor (în poezia „Valahia”, I, se duce un dialog cu Diogene, pornind de la o interogaţie vădit retorică: – Băiete, ce se mai frământă prin Valahia dragă?), dar şi prin modul colorat, în tuşe exagerate, al exprimării lirice. Aşa cum am mai spus, invectiva, imprecaţia, chiar înjurătura capătă dimensiuni lirice într-un spaţiu imaginar prea dependent de realitatea timpului nostru, extins la coordonate geografice balcanice: „Grea ţară hilară, / maţ de bazar!”; „Se frige foamea în tigăi, / se vând şomerii la cântar”; „Dospindu-şi ţuicarii, balamucul din Est / fazanii dâmboviţeni şi-i înghite”; „Sărăcia mi-a ros ficaţii, fraţii m-au scuipat, / îngerii Domnului m-au tras pe sfoară”; „Vai, somnul te zdrobeşte! Vai, carnea se împute! / La coşniţele haitei livrezi privighetori”; „Ţi-au înflorit spice de iarbă în os / şi bătrâneţea, verbule, şi boala!” Ştefan Dincescu surprinde dimensiunea mitică a realităţii transpusă într-un text intitulat „Ev”: „Fuge pe stradă, năroadă, / gloria cu marmeladă în coadă. / Veştile put. Vidul respiră. / Îngerii trufanda se turciră. / Rumenă sărăcia, castă nevastă, / ne dă cu făraşul în ţeastă. / Sodoma îşi scoate maţele, puii, / prin botul hidos al statuii.” Într-un asemenea spaţiu incert, poetul Ştefan Dincescu simte nevoia mântuirii prin actul scrisului, asociat cu disperarea, cu neputinţa, dar şi cu speranţa. Poetul, sechestrat „într-o cetate irigând / legile povârnişului”, nu vrea decât: – O masă de scris, efendi, / clăi de hârtie, / pufoasă casă mănoasă, / năprui ciripit de vecie! („Veacule, racule!”) În alt loc poate fi acuzat de teribilism, dar mântuirea prin poezie trebuie să se săvârşească nu solitar, ci printr-un gest de confrerie: „Ai grijă de vieţile poeţilor (…)”. Poetul e cuprins total de „boala” poeziei: „Mă ştiu bolnav / de când eram solomonar / şi osândeam limbajul să clocească / boboci de pasăre măiastră.” („Boală”), deşi devine conştient că vindecarea de ea rămâne intratabilă: „Să dăm la doctor poezia / să-i rupă draci din tărtăcuţă! / Din rime nu plăteşti chiria, / nici zoaiele de la văcuţă.”(„Trepanaţie”)
În atari circumstanţe, poetul nu mizează pe cartea conformismului. Starea de veghe – starea lirică funciară – reprezintă, dacă mai era cazul s-o demonstrăm, şi un mod definitiv de existenţă. Ştefan Dincescu, în volumul „Viaţă în pielea goală”, se dezvăluie ca un răzvrătit al acestui veac, în care, cu totul întâmplător, vieţuieşte. Oricum, este un poet cu un verb tăios şi sigur, dar mai ales original.
Şi ceea ce este original devine şi autentic.
EUGEN BUDĂU
Din „ZBURĂTORUL”
(Nr.1-2-3, 1995, Oneşti)
