CLÓŢELE ŞEHEREZADEI
De prin cei dintâi ani următori insurecţiei decembriste – de prin 1993? – profesorul Ştefan Dincescu, pe care nu-l cunosc decât din scris, îmi trimite cărţile sale: culegeri de poezii şi lucrări de gramatică. Numărul acestora din urmă este, la data când articulez această frază, mai mult decât dublu faţă de al primelor: 25 / 11. La primirea prin poştă a uneia dintre ele, nu-mi venea să cred că autorul riguros, meticulos, sistematic, într-un cuvânt, spirit didactic exemplar, este una şi aceeaşi persoană cu poetul dur, agresiv iconoclast, din ,,Viaţă în pielea goală’’(Editura Plumb, Bacău, 1993 ). Şi, totuşi, aceasta este realitatea. Coincidentia oppositorum! Cu un spor de atenţie, observăm că nu doar scrierile de natură deosebită ale dascălului din oraşul bacovian, ci şi volumele sale de versuri exemplifică această sintagmă lansată de Nicolaus Cusanus. Poeme de speţă decadentă, cu libertăţi de limbaj nelimitate, sunt cuprinse în volume şi, multe, sunt grupate în cicluri prevăzute cu motto-uri din poeţi români şi străini şi poartă titluri eminamente livreşti: „Turnir cu Demostene’’, ,,Lancea lui Ahile’’, ,,Cel de pe urmă Laocoon’’, ,,Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu’’, ,,Fiu al Maicii Lot’’, ,,Valea Sidim’’, ,,Spoon River’’. Piesele reunite în câteva dintre culegeri sunt compuse în metru tradiţional, rimate, şi titlurile lor, câte unul singur pentru o întreagă serie, indică apartenenţa principială (nu prea confirmată de structura lor interioară!) la specii stabilite de cele mai vechi poetici, mai ales neeuropene: rubaiatul, haiku-ul, epitaful şi mai ales… ,,poemul’’, care, la Ştefan Dincescu, este un catren. Două ingenioase formule inedite sunt introduse sub genericele „poeme cu două uşi’’ („Fiu al Maicii Lot’’, 2005 ) şi „poeme pe două clape’’ („Se spânzură condeiul!’’, 2007 ). Una dintre ele se constituie prin asocierea a câte două distihuri, primul fiind semnat de Ştefan Dincescu, al doilea de Daniel Florin Dincă, fiul său; cealaltă, amintind de „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat”, ale lui Mircea Streinul, parafrazează sau parodiază versuri ale unor poeţi foarte diferiţi, de la Charles Baudelaire la Mircea Dinescu, de la Ana Blandiana la Georg Trakl. O caracteristică a celor mai multe bucăţi din întreaga culegere integrativă („Clóţele Şeherezadei”, 2009 ) este scurtimea motivată prin două stihuri de Aragon, afişate ca motto: „Cu cât poemul e mai scurt, / Cu atât pătrunde mai adânc în carne” („Poeme”). Oricare le-ar fi aspectul grafic şi oricum s-ar intitula, toate piesele culegerii exprimă un acelaşi fond sufletesc, cu acelaşi tip de figuraţie. Ceea ce din primul volum antologat, „Turnir cu Demostene”(Editura Eminescu, 1991), izbeşte atenţia este elementaritatea reprezentărilor, suculenţa cuvintelor, încărcătura metaforică a unora, nu rareori violenţa expresiei. Poetul operează cu substantive din sfera semantică a zoologicului primar, a teluricului (cai, mânji, câini, lupi, cerbi, zăgani, şerpi, arici, dudău, bahnă, topliţă), cu verbe, dar şi adjective aspre sau mustoase până la exces, unele de circulaţie restrânsă, în general cu vocabule percutante. Vigoarea acestora creşte în context. În imaginarul poetic propus de Ştefan Dincescu, ,,nechează (…) puiandrul cu aripi de foc’’, ,,lupul asudă (…) cu botul în uger’’, ,,fraţii Căţelei s-au prăsit în versete”, ,,cerbii (…) rod bălării de stele’’, visând ,,dudău de cântece’’, ,,şerpii cu ochii şupuriţi în seu’’ ies ,,luluind, la paradă’’, „fluturii sculptează poeme în vânt’’, din toate părţile „ţâşnesc ciocârlii’’, ,,mierlele s-au storcoşit / de-o iarnă putrezind ocoale’’. Acest imaginar poetic este străbătut de făpturi urâcioase, demonice, de zapcii, de imbrohori, de sicari, chiar de însuşi diavol. Poetul s-ar vrea „vâlvătaie în vatră’’, dar, vai, ,,sufletul său îmbăloşează o scară’’ şi se întreţine cu Necuratul: „La masă cu Satan îmi băui ceaiul’’. Notele individualizante ale poemelor din primele două volume trec în cele următoare, multiplicate şi supradimensionate. La nivel lexical sare în ochi abundenţa termenilor locali şi arhaici, dar şi a celor odinioară tabu, vulgari până la obscenitate. Pentru înţelegerea multora dintre cei din prima categorie (cabaz, zglăvogi, ispol, zăblău, ciocârtit, lerfă, a sfoiegi, coşave, gogleze, ociog, năprui, dănac etc.) trebuie apelat la dicţionare speciale. Un provincialism: clóţă (cloşcă, clocă) apare chiar în atât de bizarul titlu al culegerii integrante: Clóţele Şeherezadei. Un alt fapt de stil caracteristic este larga prezenţă a rimelor interioare. Rimează, în interiorul câte unui vers, atât cuvinte, luate izolat, cât şi propoziţii: ,,tainele, fainele’’, „lină lumină calină’’, „Lot şi caşalot’’, „ovaţii şi fustigaţii’’, „când tandru, când puiandru”, „Cristoşi păguboşi’’, „larii şi avarii”, ,,fântânile, săptămânile”, ,,mâinile, pâinile’’, „privighetorile, zorile’’, „ploilor, boilor, oilor”, „şatră mă latră’’, „zei derbedei”, ,,ciocârlan de porţelan”, ,,Întreb ninsoarea: «Unde-i visarea?» (…). / Întreb căpriorul: «Unde-i izvorul?» (…). / Întreb copaia: «Unde-i văpaia?» (…). / Întreb sonetul: «Unde-i poetul?» (…).” Nu doar lexicul, ci toate componentele limbajului, implicit toate mijloacele de plasticizare, sunt organe ale unei poetici a demitizării şi a desacralizării. Enunţurile sunt cinice, provocatoare, sacrilege, sceneria poetică se constituie în spaţii ale degradării fiinţei, ale păcatului şi ale damnării. Subiectul liric cheamă o „fată cu pistrui’’ într-o „magherniţă’’, ce-i drept, „cu damf de soare’’, pentru ca ,,să coşcovim năplaiul din icoane”. ,,Lihnit şi posac, zgribulit şi sărac”, „scuipat de fraţi’’, „tras pe sfoară’’ de ,,îngerii Domnului’’, ,,plesnit peste limbă c-o nuia’’, ,,pictat în cărbune’’, constrâns, ,,într-un orăşel cu fluierari’’, să „cânte dintr-o cociorvă’’, el ,,se iscăleşte pe ficaţii leoaicei flămânde’’. Experienţele lui se petrec în medii corupte până la îndrăcire, într-o lume în care ,,sub pod un cerşetor / şi-un câine jigărit / ling jegul din acelaşi blid’’, ,,păsări de pradă – vorace, inept – / ne ciopârţesc ficaţii, îndurerate’’, ,,soare nasol / se rupe din beznă, din ghiol, / ca un porc din nămol’’, ,,Caiafa / spală maţele de porc / în creierii privighetorii’’, ,,poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând’’, ,,din ieslea nopţii, / căţeaua Iudei varsă pui’’, ,,uşile soarelui sar din ţâţâni’’. Totul, în această lume, este, ca în poezia expresionistă, ca în ,,The Waste Land’’ a lui T.S.Eliot, ca în „Plumb” şi ,,Scântei -le galbene’’ ale lui Bacovia, ca în arghezienele „Evoluţii’’ şi „Triumful’’, decăzut, deposedat de orice aură. ,,Privighetorile s-au încleiat în beznă (…)’’, poetul „îşi umflă versul cu pompa de la bicicletă’’, de când „din rime nu plăteşti chiria”, el „învârteşte la manivelă / să demareze miracolul / îngrăşat cu surogate’’. Poezia, ,,cu beregata retezată, / îşi clefăie tărâţele, scrumul’’; metafora este ,,vădană (…) tăiată la gât’’. Sacrul este pervertit, redus la derizoriu. ,,Raskolnikov s-a pensionat: nu se mai interesează / nici de gâturile noastre, nici de şira spinării’’. În curând, Montezuma va solicita să-i fie lacheu poetului, care, ,,iarna şi vara”, se va da „cu Nefertiti pe derdeluş”. „Calchas jupoaie ţapul cherchelit’’, Agamemnon ,,se roagă (…) în costum de gâde’’. Devenit un simplu ,,coţcar’’, ,,Ulise fierbe zgură’’. Orfeu este ,,scopit’’. ,,Solomon îşi peticeşte sacul / Cu Biblia şi comănacul’’, ,,Abel, nimfomanul, / vinde-n iarmaroace Biblia, Coranul’’. ,,Mefisto saltă zeii cu cricul”. Dumnezeu însuşi a ajuns un ,,boşorog’’, având ,,creierii spălaţi’’, un derbedeu, „sârguincios chiulangiu la orele de religie’’, care „stucheşte’’, care ,,face semne cu mâna, golăneşte’’ şi care, în cele din urmă, ,,se spânzură cu iţarii’’. În locul zeilor şi al eroilor venerabili, au apărut, spre a stăpâni pământul, Humbaba, Maica Lot, Iuda, Caligula, Mengele. Temporal, macrounitatea care focalizează fenomenalităţile degenerescenţei speţei umane, erorile, insanităţile, monstruozităţile este ,,veacul”. Se subânţelege, veacul nostru: în înţeles nu de secol, ci de epocă. Pentru a-l defini, poetul recurge la toate epitetele infamante: ,,idiot’’, ,,găgăuţ’’, ,,guşat”, ,,greţos’’ şi, considerându-l factor regresiv în devenirea istorică („veacule, racule’’), îl ,,dă dracului’’. Rezumativ vorbind, sursa discursului poetic al lui Ştefan Dincescu este sentimentul de a se găsi, cum zicea Tudor Arghezi, ,,cu toate-n veac nepotrivit’’. Aşteptându-l în zadar pe Godot, imaginat ca un Mecena prin care ar fi să-i ,,bată în porţi / cerbul cu soarele-n coarne’’, poetul se întreabă, exasperat, cât va dura condiţia lui de exilat într-o provincie analoagă celei a lui Jules Laforgue: ,,Păi să rezişti, deznădejdea mea, să rezişti / într-un orăşel cu fluierari / dintr-o cociorvă cântând! // Până când, tăcerea mea, / deznădejdea mea, până când / să mai suflăm în cornul turbării ajustate? // Până când, Dumnezeule rânced, până când / să mai necheze calul troian / între jucării mutilate? // Ai să deraiezi, deznădejdea mea, / ai să turbezi, tăcerea mea, / între zglăvogi, văduviţe şi fâţe! // Să adormi înjurând, să visezi blestemând / lângă un ispol cu tărâţe, / hei, până când, fraţii mei? Până când?”(„Hei, până când?”) În deznădejdea lui, damnatul se adresează mamei pământeşti(„Stai lângă mine, maică, lângă mine, / pe scăunel – de strajă – lângă pat! / Aprinde-mi lumânarea! Cine / icoanele mi le-a grimat? / Pădurea vaită jivine. / Stai lângă mine, maică, lângă mine! // Stai lângă mine, maică, lângă mine! / Hăitaşii se corcesc prin munte. / Aprinde-mi lumânarea! Cine / îmi schilodeşte steaua de pe frunte? / Pădurea vaieră jivine. / Stai lângă mine, maică, lângă mine!”), dar şi Mamei din cer: ,,Maică Marie, mi-e trupul curat, / mi-e gândul în rană scăldat! / Maică Marie, mi-e verbul curat, / mi-e versul de zei înfiat! / Maică Marie, mi-e chinul curat, / mi-e visul de îngeri visat! / Maică Marie, de ce se închid / fraţii-n tăcere, în spaimă, în zid?’’(„Turnul cel mai strâmt”, 3) Adorarea eternului feminin, în variantă maternă, ar putea explica momentane liniştiri ale sufletului zbuciumat, generatoare de visări idilice: „Zăvoi pictat într-o mărgea de rouă. / Goi pescuiam luceferi c-o nuia. / Oh, aşteptam în fiecare oră / o ciocârlie-n gheare să ne ia / să ne înece în văzduh. // Pe ghizdurile Desnăţuiului pripit / poemele şi le scria pământul. / Un clopot cald ne ogoia / şi ne clădea în zbor Cuvântul.’’(„Carpen”) Idilicul apare, în poemele lui Ştefan Dincescu, doar incidental. Covârşitoare sunt stările depresive, deznădejdile, sarcasmul, decorurile sumbre, infernale. Parvin acestea, constant, la condiţia artei? Cele opt volume comasate selectiv în „Clóţele Şeherezadei” înmagazinează mult material poetic, peste 400 de texte, dar nu şi tot atâta poezie. Vreau să spun: poezie în stare pură. Numeroase piese conţin poezie – virtual. Pentru decantarea acesteia, ar fi necesare prelucrări, selectări, concentrări. O transfigurare constantă! „Extracţie de radium, / aceasta-i poezia! // Avan – să scoţi un gram – / munceşti un an… / Pentru-un cuvânt de-al tău, mai rău ca un hamal, / cari tonele, cu mia, de minereu verbal.” – avertiza Vladimir Maiakovski, poetul din ale cărui poezii se puteau culege, spre a fi afişate ca motto-uri, numeroase versuri. În poemele lui Ştefan Dincescu există radium, dar conţinut în zăcăminte minerale mai puţin rare. Cu cât – în viitoarea lui producţie poetică – autorul antologiei „Clóţele Şeherezadei” (Amphion, Bacău, 2009) va extrage mai mult radium pur, neamestecat, cu atât şansele sale de a urca tot mai mult pe scara înfăptuirii artistice vor creşte.
DUMITRU MICU
Prefaţă la cartea „CLÓŢELE ŞEHEREZADEI”
(Editura Amphion, Bacău, 2009)