TURNIR CU DEMOSTENE
Iubitor al metaforei – pe care o scenarizează în maniera şaptezeciştilor – dar şi comentator iconoclast al realităţii imediate – în stilul direct al generaţiei pierdute, cu adaos de colocvialitate în felul optzeciştilor, Ştefan Dincescu se arată a fi un poet interesant tocmai prin abilitatea contopirii celor două direcţii într-o dicţiune personală. Iată, de pildă, această panoramă de toamnă şi de iarnă în dozaj fin de metaforism şi de percepţie directă: „Ai iubit, ai visat. / Ai jurat cu vorbe, cu sânge şi foc. / Zorii s-au spart. Septembrie te-a concediat. / Sufletul s-a făcut ghemotoc. // Decembrie, urs năzuros, / îţi soarbe agheasma din blid. / Singurătatea te închide / cu şanţuri şi zid. // Creşte ianuarie. Viscolul taie / jurământul curat, mâna ce scrie. / Steaua sucombă. Sângele tremură / pe-a nopţilor tapiserie.”(„Ai iubit, ai visat”) Şi încă un exemplu, de data asta de asimilare a bacovianismului târziu şi a nevrozei grupului Tonegaru – Dumitrescu – Caraion: „Maică Marie, veacul m-a izbit! / Aprinde focul în sobă. / Mi-e frig. / Am să fumez. Am să cânt. / Mi-e frig. / Vai, clovnul mi se zgâieşte în suflet! / Mi-e frig. / Focul duduie în sobă, / eu îngăim cântec de leagăn, blestemat de stăpâni. / Cine spală veacul în beznă? / Mi-e frig. / Focul răpăie în sobă. / Ochii mi s-au sleit în orbite, / gura bălmăjeşte prohodul. / Vai, lupul mi se zgâieşte în suflet!” („13”) Fără îndoială, „Turnir cu Demostene” este cartea unui poet adevărat a cărui evoluţie o vom urmări cu interes.
MIRCEA MOGA
Din „LUCEAFĂRUL”
(Nr.41/89, octombrie, 1991, Bucureşti)
