NELINIŞTILE ŞI IDIOSINCRAZIILE EULUI
Ştefan Dincescu e un poet neastâmpărat. De fapt, continuă să fie neastâmpărat. Febrilitatea versurilor sale îşi are originea, pesemne, şi în crâncenele înfruntări, obsedante pentru el, cu limba română, cu sintaxa, cu lexicul (mai ales cu acela neruşinat), cu fonetica ei. De la o carte la alta, poetul se reinventează, proteic, cu o nerăbdare şi cu o dorinţă, mereu crescânde, de a mai trece un prag, de a mai arde o etapă a creaţiei, de a mai da peste ceva…nou. Ai senzaţia că fiecare text poetic e atins de aripa spiritului scormonitor, niciodată mulţumit de ceea ce găseşte. Ştefan Dincescu, poetul, e dublat de un filolog care ştie pe ce lume trăieşte în materie de poetică. Cunoaşterea marii poezii româneşti şi străine, dar şi talentul ieşit din comun au iscat această nelinişte deopotrivă stilistică şi metafizică, niciodată potolită de la un volum la altul. Când crezi că l-ai ghicit, că l-ai prins într-o formulă poetică valabilă cel puţin o vreme, constaţi că el a fugit deja la alta. Nu-ţi lasă răgazul să-l intuieşti sau să emiţi, despre poezia lui, o judecată critică. După ce ne-a făcut câteva surprize – traduceri imaginare, poeme cu două uşi, poeme pe două clape, experimente (inter)textualiste – iată acest volum cu titlul ironic: Adio, Mister Bashô! (era să cred că sensul celui de-al doilea cuvânt e secret, enigmă sau taină!). Poetul e în răspăr cu toată lumea, de ieri şi de azi, cu poeţii şi poezia, cu el însuşi. Iconoclastia e, pentru Ştefan Dincescu, nu numai o formă de manifestare artistică, dar pare a fi şi o formă de viaţă personală. O provocare discursivă. În volumul de faţă, poetul provoacă haikuul nu pentru a-l decredibiliza sau minimaliza, ci pentru a-şi ascunde o dublă neputinţă a realizării lui: una lingvistică şi una ontologică. Deşi se jucase cu şi de-a haikuul în volumul Decesul trompetei, publicat în anul 2005 la Editura Amphion, mimându-i, mai degrabă, spiritul şi forma exterioară, poetul este edificat asupra faptului că haikuul e floarea concluzivă a unei culturi orientale insulare. Organicitatea lui ţine de virtuţile limbii japoneze. Această figură magică gnoseo-poetică, în care concretul şi evanescentul sunt manifestări ale formei şi golului, modelată, mai ales la Bashô, sub influenţa ontologiei Zen, e imposibil de creat în limba română sau de re-creat prin traducere. Acestei dificultăţi i se adaugă una şi mai descurajantă, ce ţine de geniul miniaturalului, specific lumii japoneze, chiar dacă ipoteza unei poezii scurte nu e legată de un tip anume de limbă: structură formală. Având cel mult 10 cuvinte, 17 silabe distribuite într-o terţină de tipul 5 – 7 – 5, haikuul e poemul unei răsuflări. Cum să-l faci să trăiască în limba română sau în oricare alta? De aceea Ştefan Dincescu nu se iluzionează, ca alţii, că face haikuuri. Preferă să îşi anunţe deziluzia prin titlul incisiv. Despărţindu-se de Bashô, fără să fi avut, paradoxal, de împărţit ceva cu el, poetul nostru păstrează strofa cu trei versuri şi elipsa drept aparenţe de haiku. Astfel, textul devine, mai degrabă, schiţa unui poem care se încheagă estetic printr-o amplificare sau un montaj adecvat (umplerea golurilor) în mintea cititorului, elemente pe care poetul pare a miza în receptarea cărţii sale. Textele nu se mai numesc haikuuri, ca în Decesul trompetei, ci poeme. Totul îl desparte pe Ştefan Dincescu de Bashô. O anunţă titlul, dar şi mottoul. În Adio, Mister Bashô!, nu există nimic din aura misterioasă, din decantarea şi rafinamentul haikuului, ca să nu mai vorbim de taoism, budism indian, poezie şi pictură chineză, viziune Zen. Nicio relaţie între poezie şi vreo semnificaţie sapienţială, transintelectuală. Ştefan Dincescu nu creează o stare-limită între text şi semnificaţie, nu apelează la iluminări temporare şi nu-şi doreşte să pătrundă în esenţa lucrurilor, apropiindu-se de curgerea eternă, de viaţa imaginată în sensul ei integral şi pur. Cât de departe e de epifania înrudită cu inocenţa copilului (Bashô: „Căutaţi-mi un copil de trei ani să-mi scrie un haiku!”)! Pe Ştefan Dincescu nu-l interesează detaliul concret, prezent, concentrat, trecător, care deschide lumea şi se deschide contemplării lumii, ci numai detaliul suscitând atenţia şi provocând-o discursiv. Nu liniştea emanând, de pildă, dintr-un moment precis, ci zgomotul pe care îl fac cuvintele când se ating unele de altele. Dar mai e un lucru ce ar putea lămuri miza acestei despărţiri estetice. Haikuul înseamnă, mai ales, absenţa emfazei. Or dacă-l privezi pe Ştefan Dincescu de aşa ceva înseamnă să-i dereglezi serios matricea poetică. Pentru că emfaza nu ţine fatalmente de stil, ci de viziunea asupra lumii. Când artistul, acest oracol inspirat, supraîncarcă tot ceea ce e uman în subiectul său sobrietatea cedează pasul retoricii, discursivului. Ştefan Dincescu are cultura eului, o ştim din cărţile sale anterioare. Poetului băcăuan, venit din Oltenia, nu-i repugnă să-l scoată mereu în faţă. Îl bănuim că se uită des, cu bunăvoinţă, într-o oglindă ascunsă, numai de el ştiută – poate chiar oglinda poemului său. Poetul îşi flutură eul ca pe un steag, cu care, uneori, ameninţă. E un curent ce împinge cuvintele înainte. Irigă discret expresia. Alteori îi dă consistenţă. Poemul se hrăneşte, astfel, din greutatea verbală. Dacă haikuul îşi trage dinamica din vid, poemul lui Ştefan Dincescu şi-o află într-un preaplin. În viziunea lui Dincescu, lucrurile au umbră. Poetul nostru se reinventează şi cu acest volum. Dincolo de valoarea lui, volumul Adio, Mister Bashô! e vocea contorsionată a idiosincraziilor eului.
GHEORGHE IORGA
Prefaţă la cartea „ ADIO, MISTER BASHÔ!”
(Editura Amphion, Bacău, 2010)
