POEME SCRISE-N PIAŢĂ CU BRICEAGUL
În timp ce, anul trecut, Editura Amphion, din oraşul Bacău, reînveşmânta grafic, sub titlul Clóţele Şeherezadei, o amplă selecţie din cele unsprezece volume de poezii publicate, până atunci, de Ştefan Dincescu, pentru ca, la scurt interval, să lanseze placheta cu titlu tot atât de ciudat: Fiii alambicului, în manuscrisele autorului acestor două cărţi se înfiripa încă una, pe care, iat-o acum, sub denumirea, cu sens elegiac, Jelind mălinii viscoliţi. Aceasta este o „traducere imaginară”. A doua „traducere imaginară” întreprinsă de Ştefan Dincescu, prima datând editorial din 2004 şi atribuind lui Omar Khayyãm patruzeci şi opt de noi rubaiate, aşa cum, înainte cu patruzeci de ani, senzaţionala apariţie a tot atât de „imaginarei” tălmăciri voiculesciene sporea imaginar sonetele lui Shakespeare cu încă nouăzeci, „ultimele”. „Îmbrăcându-se” (dacă ni se permite formularea apostolică) în Esenin, semnând Esenin Dincescu fiecare poem „tradus”, nu s-ar putea spune că „jelitorul mălinilor viscoliţi” s-a „botezat” implicit în el realmente (cum Geo Bogza, în tinereţe, s-a „botezat întru Satan”), botezul însemnând moarte şi renaştere. Moartea omului vechi, Adam, şi învierea unuia nou, cristic. „Poemele” din ultimul volum al lui Ştefan Dincescu (pun cuvântul în ghilimele, pentru că toate piesele, ce compun culegerea, poartă, asemenea celor din Fiii alambicului şi din câteva cicluri precedente, acelaşi unic titlu, Poem) urmează principiul poetizant propriu aproape întregii producţii literare a semnatarului, propriu inclusiv rubaiatelor şi haiku-urilor din volumele astfel denumite. În diversităţile lor de compoziţie, mai toate poeziile lui Ştefan Dincescu exprimă sentimentul romantic de „rău al secolului”. Unele, nu puţine, o fac în tonalitate indiscutabil eseniniană. Primul „poem” debutează astfel: „Când baţi sătucul, prin nămeţi, / aduni, din crâşme, veşti murdare / c-aş fi mierlit-o-n şanţ, printre scaieţi, / între cosoare şi topoare.”(1) Al doilea poem aminteşte, de asemenea, precis de poetul „Moscovei tavernelor”: „Sunt veşnicul poet c-o iurtă-n glas. / Stelari mistreţi hârbari mă scurmă. / Dulăi giugiuc, căţele de pripas / îmi ling tărâţele din urmă.”(2) Chiar dacă nu este ceva exclusiv eseninian, iurta este un element de atmosferă orientală, asiatică, nu fără, pentru noi, în context, o tentă rusească, atmosferă în care, într-o altă strofă a primei piese citate, apare căţeaua. Se pot da şi alte exemple. Lexicul versurilor lui Ştefan Dincescu include însă vocabule româneşti intraductibile, regionalisme, termeni de argot; acestea sunt componentele stilistice definitorii. În strofele transcrise: a mierli, hârbari, giugiuc. Profesor, în viaţa „civilă”, gramerian, autor a peste 20 de studii de sintaxă, morfologie, lexic, fonetică a limbii române, putem presupune că, prin degustarea unor savori lingvistice particulare, a unor mirodenii lexicale, culese în bună parte din graiuri provinciale sau periferice, poetul nostru îşi temperează anxietăţile. Poate că aromele verbale tari au asupra sufletului traumatizat efectul unor droguri. Fapt este că din nicio poezie a sa nu lipsesc vocabule de circulaţie restrânsă, ori învechite, dispărute din limbă sau pe cale de dispariţie. Dolcă, burhai, zarnacadele, ţiţeică, moldă, dăbilari, gumari, pârci, gogleze, a pristăvi, posleţ sunt doar câteva. Sensibil diferă zicerea poetică a lui Ştefan Dincescu de a lui Esenin şi prin pulsaţia interioară, prin accentul afectiv, prin timbrul vocii. Lirismul eseninian este direct, patetic, fremătător; traducătorul poetului rus liricizează inaparent, adoptă rareori confesiunea, nu-şi permite efuzii, refuză patosul, jeleşte reţinându-şi lacrimile, deci se destăinuie parcimonios, preferă confidenţei notaţia rece, impersonală, nu rareori crudă, denunţarea sarcastică (explicit sau subtextual), cinică, la modul direct sau la modul insidios. Simţămintele pot fi analoage celor clamate de Serghei Esenin, însă felul în care ele se comunică învederează frecventarea şi a lui Baudelaire, a „decadenţilor”, a literaturii periferiilor, adeziunea nu numai la estetica urâtului, ci şi însuşirea principiilor „romantismului deromantizat”, tendinţa detaşării de sine, a disimulării subiectivităţii. Prin efuzia lirică, poezia lui Esenin aparţine categorial modului „muzical”, „simbolist”. În discursul poetic al lui Ştefan Dincescu, fluenţa melică apare doar cu intermitenţe, dominanta structurală fiind plasticul: plasticul de tip expresionist, de o materialitate dură, incluzând trivialitatea, abjecţia. „Poemele” din Jelind mălinii viscoliţi sunt, ca şi acelea din volumele anterioare, „scrise-n piaţă cu briceagul”. A „scrie cu briceagul” înseamnă, în semantica acestor „Poeme”, a spune lucrurilor pe nume. Indiferent dacă o face explicit sau figurativ, „jeluitorul” obţine, când nu escaladează marginile esteticului, efecte poetice reale. În al VII-lea poem, de exemplu, el dă, la modul oratoric, accent liric mâniei faţă de stâlpii societăţii din trecutul apropiat, care i-au zdruncinat copilăria: „Mi-au dat pământul de sub unghii / să-mi fie, mumă, cântului obol! / Mi-au spart copilăria în dosare, / în strâmte pârtii de sobol. // Mi-au scotocit toţi îngerii în gât, / mi-au stors în şişul limbii clopoţel. / Mi-au făţuit, prin borta uşii, / ţâţa vandeei, cătinel.”(„Poem” [7]) Pe tot cuprinsul discursului poematic, rostirea este punctată intermitent de imagini percutante: „Un taur ţăndăreşte ţundra verii”(9); „Clovnii fac tumbe la fereastră” (28); „Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în bot!” (37) În cvasitotalitatea lor, poemele compun o viziune sumbră, viziunea unui pământ desacralizat, a unei ţări înrobite şi astăzi („Tu, neamule cu ştreang cântând la gât” – 10), a unei lumi, în sfârşit, în care, precum în Evoluţii-le argheziene, mitologicul şi-a devenit propria caricatură („Dacă Orfeu, şoltic, s-a păşunit / năimindu-şi clop, iţari şi ie” ); poeţi „cu Mallarmé în scăfârlie” s-au transformat în „lătrăi” (20). Lumea aceasta nu este, totuşi, numai infern. Apar în ea, pe alocuri, irizări de altă existenţă, licăriri paradisiace, aduse de crâmpeie, perpetuate în amintire, ale satului natal, de reminiscenţe ale copilăriei, de icoana, păstrată în suflet, a mamei. În Carpen, satul natal, „primăvara, fierbându-şi înflorirea, / vopseşte îngerii cu nard”(42); Desnăţuiul, râul doljean, „se bălăceşte în lumină” şi, consecutiv, „în suflet dau în zid privighetori”(45). Asemenea precedentelor culegeri de versuri ale autorului, volumul Jelind mălinii viscoliţi este o carte în care „greaţa”(cum ar spune Jean-Paul Sartre) stârnită poetului de o existenţă degradată („Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în bot!” – „Poem” [37]) se comunică în expresie individualizată.
DUMITRU MICU
Prefaţă la cartea „JELIND MĂLINII VISCOLIŢI.
SERGHEI ESENIN.TRADUCERE IMAGINARĂ”
(Editura Amphion, Bacău, 2010)
