TURNIR CU DAIMONUL POEZIEI
Iată ce scriam, telegrafic aproape, în „Ateneu”, nr. 5, din 1989, despre poetul Ştefan Dincescu, cu prilejul cronicii literare la volumul colectiv de debut „Prier”, apărut la Editura Cartea Românească (1988): „Poet care vine din Esenin, dar care a acumulat, prin cultură, limbajele moderne ale secolului nostru; stil direct, de o frumuseţe apreciabilă, impregnat şi de cuceririle poeziei moderne; interesantă e preluarea unor ritmuri din Bolintineanu care-l apropie de generaţia ’80 –«Villon» e o mărturisire de credinţă şi o recunoaştere a unei anumite familii de spirite, poeţii damnaţi; versul – scurt, penetrant, vertical; e interesant, de asemenea, că, în unele poeme de structură aproape clasică, poetul rămâne imprevizibil, ceea ce face lectura vie; bun în invocaţii (vezi «Clopot»); «Omul negru» e o excelentă demonstraţie a posibilităţilor sale de evoluţie, cu ecouri din «Corabia beată» a lui Rimbaud; scriind în mai multe registre stilistice: «Abia îndrăzneam / Să-ţi apuc / Degetul de la o mână. / Deodată umbra mi s-a năruit în fântână.»” Asumându-ne, atunci, unele riscuri de simptomatologie literară, determinate, firesc şi obiectiv, de un debut fără identitate estetico-imagistică (nu puteam să cred, desigur, că poeţii „Prier” – ului constituie o nouă generaţie, „amestecul” de voci lirice fiind doar rezultatul crizei de hârtie, care a „îngrămădit” de-a lungul timpului, în mod stupid şi arbitrar, debutanţii de o incompatibilitate retorică evidentă!), ne putem întreba astăzi, pe bună dreptate, dacă identitatea semnelor poetice descoperite cu un an şi ceva în urmă se regăseşte tipologic în volumul „Turnir cu Demostene”(Editura Eminescu, 1991).
Fără să încercăm să ne sustragem unei opţiuni clare, răspunsul nu poate fi decât ambiguu, pentru că ambiguă este, în primul rând, conjunctura exterior literară a lui Ştefan Dincescu. Din motive obiective, sugerate mai înainte, la care se pot adăuga şi cele care ţin de capriciile subiectivităţii poetului, poezia actuală e fragmentată de ruperea echilibrului dintre poetică şi poietică, dintre imaginar şi mijloace (un poet intră într-o anume serie istorică nu când scrie, ci după ce primeşte girul tiparului.) Tocmai acest fragmentarism dezinvolt şi ostentativ ar putea fi benefic în evoluţia poetică a lui Ştefan Dincescu şi în confruntarea cu valorile lirice actuale. Iată de ce, considerând că volumul „Turnir cu Demostene” e adevăratul debut al poetului băcăuan, putem afirma fără nicio reţinere că, paradoxal, e un debut al recuperărilor în timp, de fapt, o antologie poetică ilustrând o evoluţie în timp, un palimpsest în mişcare. Acest sincretism al imagisticii, dublat de unul al retoricii fulgurante – niciodată egală cu ea însăşi, mereu abandonată şi mereu curtată – vine dintr-o estetică ireductibilă la un numen poetic, la un arhetip de creaţie recognoscibil; Ştefan Dincescu nu are răbdarea lirică să întârzie într-un singur registru stilistic; şansa lui constă în fragmentarismul identităţii poetice, în încercarea inedită de a fi simultan în mai multe registre sufleteşti. El scrie făcând abstracţie de cuceririle poeziei mai noi (generaţia ’80 şi generaţia ’90, conform vârstei biologice a poetului) şi nu se lasă tentat total de dominantele stilistice ale contemporaneităţii. E o revoltă pe care o trăieşte la nivel lingvistic, perpetuă tautologie a semnelor poetice, acaparatoare, ostentativă, profundă, marcând, de fapt, o criză semiotică a expresiei. Unele versuri tind nostalgic spre grupajul „Străjer”, cu tot fragmentarismul lor funciar, volumul fiind spart în mai multe cristale, fiecare purtând în el celulele unei estetici diferite, dar latente, originale şi recuperatoare; există, totuşi, încă de pe acum o tendinţă a stabilizărilor şi invariantelor stilistice, care ţine de o anume ironie şi de un anume cinism, dimensiuni ale poetului care este convins că poezia sa n-a inventat încă un receptor şi de aceea este propriul receptor. Titlul volumului, raportat la universul poetic, e simptomatic; poetul instaurează o nouă ordine, sincretică şi recuperatoare, un hybris poetic creator. Poemele din primul ciclu constituie o serie a damnării, a credinţei, dar şi a revoltei, că ce s-a trăit se mută în nume. Această percepţie semiotică a lumii se face în regim cultural-istoric, mitologic, toate numele fiind semne ale unei serioase tentaţii filologice: Montezuma, Fidias, Raskolnikov, Aleona İvanovna, Mecena, İsus, Esop, Kheops, Nabucodonosor, Lancrăm, Seneca, Diogene, Cicero, Demostene, Gioconda, Attila, Hamlet, Mengele, İuda, Loreley, Anadyomene, Enkidu, Elseneur, Ofelia, İov, Pilat din Pont, Jeanne Duval, Annabel Lee, Laura, Diotima, Eva, Orfeu, Ulise, Clitemnestra, Agamemnon. Ele au valoare de descoperire, dar şi de acoperire. Referentul cultural este mereu prezent în poezia lui Ştefan Dincescu. El ţine locul metafizicii, pentru că, altfel, ea ar fi izgonită, aşa cum se întâmplă în poezia generaţiei ’80. Poet tulburător în multe privinţe, memorabil mai ales în versurile de scurtă respiraţie, Ştefan Dincescu este o expresie autentică a crizei de limbaj pe care o traversează lumea literară postmodernă.
GHEORGHE IORGA
Din „CATEDRA”
(Nr.23-24, noiembrie, 1991, Bacău)
