duminică, 31 iulie 2011

PAZNIC DE FAR

Din antologia „PRIER”, Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ, 1988


DOM

Mi-e trupul iarnă, stăvilar.
Mi-e visul aşchie de-un sfânt.
A secat de când gălbenuşul de jar
în grosul, arţăgosul cuvânt?

Bate-n icoană haita ruşinii,
greu vânătorul cu ochi sângeros!
Merg pe-o frânghie de la o nenorocire la alta,
tânăr râzând, sticlind de frumos!

Roz ghem de aripi, fulgere, vioară,
fântână borţoasă, viezure, pom,
sufletul meu şlefuieşte o scară
viscolind al cerului dom!

GĂURI ÎN TALPĂ

Vântul ezita să te atingă,
florile se ruşinau pipăindu-ţi crăcanele.
Poemele îşi înmuiau pana în tângă,
soarele opărea teii, castanele.

Pantofii aveau găuri în talpă,
sufletul meu avea cămăşi de băşici.
Dintre toate lighioanele pământului
semănam cu prostovanul arici.

Azi zboară deasupra hotarului meu
excitate păsări de pradă.
Şerpii cu ochii prăvăliţi în seu
au ieşit, luluind, la paradă.

VULPILE IERNII 

Se frânge în colţii de lup
flogistică ţară mioapă.
Poetul sare din trup,
oceanul – din zaruri de apă.

Cu ochii opăriţi în noapte
răcneşte jilav: „Nevermore!”
Olarii îi bătură, necoapte,
mănuşi acestui rece urcior.         

Cine răscoace vaier galben, subţire?
Auzul pipăie vulpile iernii.
Luceferii rod nefire din fire,
sună drăceşte oasele Cernii.

PRIVINDU-TE

Au odrăslit poveştile în casă.
Solzii de zei mai fumegă-n grădină.
Gălăgioase ţopăie pe umeri
privighetori cu oase de lumină.

Privindu-te, se masturbează cerul.
Albastră vulpea nopţii lăcrămează.
Rod cerbii bălării de stele,
dudău de cântece visează.

Nesomnul İovilor mă otrăveşte
cu ştiuci de umbră, zăr de vamă.
S-au istovit în turnurile mele
cocoşii piscurilor de alarmă.

VOUĂ

Dig otrăvit. Pescarii sculptară
fanat amurgul brodat.
İrup dintr-o vară bizară
mânz şagrinat, lascivul băiat.

Mânzul cu spaime de rouă,
puiandrul cu aripi de foc
nechează. Minunile plouă,
bujorii grădinii-i răscoc.

Dănacul sapă în fluier,
mânzul vomită veacul greţos.
Vouă, păduri albastre, vă şuier
sângele, râsul ceţos!

NOI

Dă spicul despărţirii între noi.
Asmuţi povestea gurii tale.
Huceagurile s-au mecit
de-o toamnă cu nămeţii-n foale.

Dă spaima despărţirii între noi.
Podarii pipăie părere.
Flămândă gura mestecă sticlind
struguri de vid, măceşe de tăcere.

Dă greaţa despărţirii între noi.
A căpiat cabazul gurii tale.
Vai, mierlele s-au storcoşit
de-o iarnă putrezind ocoale!

BUNĂ DIMINEAŢA!

Decembrie îmi dă târcoale.
În orice vers o Gólgotă m-aşteaptă.
Cu ouăle păunilor în poală
în rană veşnicia se deşteaptă.

Mănuşa leului m-apasă
în gând, în sânge, în cuvânt.
Firavul hoit cu sunet de mătase
mi se prelinge în pământ.

Zbârlindu-şi ţâţele de-almee,
sicarii chiuretează viaţa
ţipând în limbă rozacee:
„Bădiţă Nimeni, bună dimineaţa!”

DIN SÂNGE DE ZEU

Vara prezidează colocvii de greieri.
Parcă în ziduri scapără oase pe oase.
Recolta-voi angoasă. Vino să treieri!
Vidul scutură pe case poame zemoase.

Mistreţii cu ochii de ceară
scociorăsc, după jir, în vaierul meu.
Haidăii jură că sunt
ţăpligă din sânge de zeu.

Versuri mi se masacrează pe limbă.
Sicarii dau iama dintr-un vis amărât.
Gheara Menadei, păroasă,
mă râcâie, Doamne, în gât!

Din antologia „PRIER”,
Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ, 1988