FÂNTÂNA CU CHIPURI:
ŞTEFAN DINCESCU
Un spirit polemic, înzestrat cu talentul aristocratic de a cultiva estetica urâtului şi balcanismul, de a avea curajul să ne ofere o metaforă tăiată la gât, este profesorul Dincă Ştefan, cunoscut, ca poet, sub pseudonimul Ştefan Dincescu. Profesorul ştie că poezia este o materie celestă şi subtilă („o materie imaterială” – după expresia lui Ion Negoiţescu), îi ştie principiile, condiţiile, implicaţiile, îi ştie mai ales istoria şi pe cei care au înfăptuit-o, iar poetul ştie alchimia poeziei, adică formula magică de a recurge la vocabule şi sintagme capabile de a releva că lirismul din volumele „Turnir cu Demostene” şi „Viaţă în pielea goală”, fără a fi în sine dramatic, expune drama proprie unei existenţe poetice, a unei existenţe obligate să scrie „gemând, cu inima înnodată / pe-o fărâmă de pâine!”
Poezia lui Dincescu este prometeic grandilocventă, heliadescă, pândită de o ironie cerebrală deliberată, a Profesorului, pornită dintr-un compensator complex de superioritate metafizică, a Poetului, dar ţinând de o logică terestră în care: „Paragina suflă în fluier, / spaima joacă lin, tânguios. / Profeţii îneacă-n borhotul Sodomei / un ciot de Cristos.” Atitudine de înţeles la un autor departe de religii (în sens arghezian), dar aproape de mituri (în sens sorescian), pe cât de distanţat, pe atât de implicat de / în obiectul poetic, în care deznădejdea bacoviană se colorează provocator de glasul Blestemelor argheziene. Neînvins de profesor, poetul cântă una dintre cele mai frumoase boli istorice, melancolia lui Montezuma, regele aztecilor care a presimţit catastrofa, înainte de invazia spaniolilor lui Cortez.
Ce oare presimte Ştefan Dincescu într-un „paradis potlogar” în care: „Pasărea Măiastră savurează cămaşă de Crist / şi-n Canaan sărăcia dizolvă ultimul om?”
PETRE ISACHI
Din „VIAŢA BĂCĂUANĂ”
(Nr.29, februarie, 1995, Bacău)
