sâmbătă, 30 iulie 2011

PETRE ISACHI

 
INCESTUOASA POEZIE ŞI DOCTRINA RĂSPLĂTIRII
sau „DOMNUL A DAT. DOMNUL A LUAT”

Unitatea „Florilegiului liric” (1988 – 2006 ), de fapt o antologie de autor atipică, are unitatea „Cărţii lui Iov”, itinerar al „de-creării” şi al „re-creării” prin Credinţa ce oscilează între căinţă şi revoltă. Pentru a valoriza corect şi pentru a-l înţelege pe „Întâiul Fiu al Maicii Lot”(vezi „Spovedanie cu limbă zdrobită în cleşte”) recitiţi cele 42 de capitole ale „Cărţii lui Iov” din Vechiul Testament şi observaţi, prin grila celebrului personaj biblic, poemele selectate de Ştefan Dincescu din „Străjer” („Prier”, Cartea Românească; 1988) şi din cele 8 volume: „Turnir cu Demostene” (Editura Eminescu; 1991),  „Viaţă în pielea goală”(Editura Plumb; 1993), „Lancea lui Ahile”(Editura Amphion; 2002), „Cel de pe urmă Laocoon”(Editura Amphion; 2003), „Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu”(Editura  Amphion; 2004), „Ieşirea din cetate”(Editura Amphion; 2005), „Decesul trompetei” (Editura Amphion; 2005), „Fiu al Maicii Lot”(Editura Amphion; 2005) şi incluse în „Pandaliile fericitului Iov”(excelent titlu, revelator pentru gândirea poetică şi pentru talentul autorului de a se obiectiva în Text). Arhitectura şi valoarea antologiei satisface atributele „Unului: „unitatea, „univocitatea, „unicitatea şi „universalitatea. „Unitateaînseamnă coeziunea volumelor antologate în vederea formării unui „Tot, după modelul din „Cartea lui Iov. Acest atribut este posibil pentru că niciunul din volumele antologate nu poate egala întregul însuşi, ordonat prin incluziune. Identificându-se cu Iov căruia Iezechiel (cap.14, versetele 14 şi 20) îi laudă spiritul de dreptate, iar „Epistola Sfântului Apostol Iacov(5, 11), răbdarea în credinţă, Ştefan Dincescu intuieşte ideea  maximală, „univocitatea”, care determină legătura interioară a antologiei: „Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră!”(5, 17) şi permite ordonarea ideilor (miturilor, simbolurilor, temelor, motivelor) prin incluziune. „Unicitatea”, ca nivel maximal a volumului antologic „Pandaliile fericitului Iov” înseamnă imposibilitatea de a fi dedus din sau / şi redus la oricare alt volum din istoria poeziei autohtone. Paradoxul revoltei lui Iov (se ştie, Dumnezeu proclamă cu mânie că niciunul din prietenii victimei – Elifaz, Bildad, Ţofar –  nu a vorbit despre El, aşa de drept, precum a vorbit alesul Său) este însuşi paradoxul celui ce scuipă „blestemând în clonţul Cezarului”(Ştefan Dincescu),  care, asemenea personajului biblic, nu vorbeşte  în prezenta „Spovedanie” decât despre sine, martorul omenirii suferinde, pe care niciun veac nu o „dizolvă” şi nicio religie nu o „încape”. Se observă că numai prin ideea de „unicitate” putem explica importanţa care se atribuie originalităţii în evaluarea „Florilegiului liric”. „Unicitatea” e o propietate necesară a valorii, pe când „original” şi „originalitate” sunt termeni ontologici. Subliniem că singurele forme de „unicitateale antologiei sunt valoarea şi semnificaţia ei. Fiinţele şi fenomenele reale / sau simbolizate, luate în ele însele, nu pot fi câtuşi de puţin unice. Ele nu sunt decât singulare, iar relaţia ontologică fundamentală se desfăşoară între „singular” şi „plural”. Singularitatea „Pandaliilor fericitului Iov” este o separare dintr-o pluralitate. Cea mai înaltă valoare a volumului este dată de puterea de a fi „stricto-senso unic”, adică de a fi nondeductibil din /şi ireductibil la orice altă specie lirică. Exemplul remarcabil al unicităţii stricte îl constituie persoana / personalitatea scriitorului, ca centru de activitate valorică. Considerându-se „Biciul Maicii Lot, Ştefan Dincescu potenţează condiţia de victimă a lui Iov (citeşte Omul), victimă şi atacator. Să nu uităm, numele lui Iov (ale cărui litere în rădăcina ebraică sunt „aleph, „yod, „vav„beth) derivă dintr-un verb care înseamnă „a fi ostil, a trata ca duşman. Fatalitatea destinului umanităţii este sugerată în „Spovedanieşi prin mitul Clitemnestrei (soţia lui Agamemnon pe care îl asasinează împreună cu amantul, Egist), simbolul atrizilor, neam blestemat, născut pentru ură, răzbunare şi sânge. „Universalitateavizează universul poetic al antologiei ce se dirijează spre „Unuversus uman; el are legile sale imanente, care îl disting de orice altceva şi-l proiectează într-un model, un arhetip. A fi universal înseamnă forţă de semnificare şi de validare. „Universalitateasemnifică şi acţiunea de „incluziune, care are, din punct de  vedere al valorii, „funcţie ordonatoare(aşa-zisa universalitate relativă). „Universalitateaeste însuşi modul de manifestare al „Unuluiîn realitatea-conglomerat ce se supune „multiplului”. „Unul”, fiind indivizibil, nu oferă cunoaşterii decât un singur aspect, dar acesta este chiar fiinţa lui universală. Dar cum să exprimi / reprezinţi / figurezi „fiinţa universală” a „Unulu”? Găsind metafora „tăiată la gât”, care printr-un ansamblu de patru elemente: „convergenţa”, „consecvenţa”,  „coerenţa” şi „coeziunea” sugerează şi simbolizează sub egida multiplului „continuitatea poeziei”, care, în expresia lui Baudelaire, „e ceea ce nu-i absolut adevărat decât într-o altă lume”. Este ceea ce descoperă  baudelaireanul şi arghezianul Ştefan Dincescu în „Pandaliile fericitului Iov”: realismul transcendental care, se ştie, situează  Binele, Frumosul, Adevărul, Fiinţa, Unul, dincolo de fiinţă. Examinarea înţelesului valoric al antologiei ne-a arătat că valoarea tinde spre ideal, „intrinsec ei, sub puterea unificatoare a spiritului creator. Creator prin excelenţă, Ştefan Dincescu ştie că simbolul este firul Ariadnei, ce permite deschiderea spre un univers esenţial, calea de revelare a revoltelor, frustrărilor şi dorinţelor subconştiente, ce scapă raţiunii spontane şi empiriste, încât, spre a urma „traiectul iniţiatical autorului, cititorul va trebui să fie contaminat de filosofia şi simbolistica iniţierii. Lumea simbolurilor(Lot, Clitemnestra, Paznicul de far, Abel, Gheara Menadei, Omul negru, Clopotul, Ciocârlia, Demostene, Zidul, Mecena, Amnarul, Negru Vodă, Manole, Căţelul Pământului, gheişa, căţeaua Iudei, Raskolnikov, Cartea, Lampa lui Laocoon, Turnul, Araratul, Maica Maria, Ioan Botezătorul, Golgota, Canaanul, Ulise, Nevermore, Văile Sidim, Uşile Sodomei, Caligula, plapuma Dalilei, Mefisto, Lancea lui Ahile, Socrate, Laocoon, Gomora, Dumnezeu, Anteu, Sfânta Vineri) transfigurate sub spiritul  lui Iov, „maestru prin excelenţă al Omenirii, disponibilizează un câmp de reflecţie şi meditaţie ce se apropie ca sursă de înseşi originile milenare ale umanităţii şi ale culturii. A actualiza destinul lui Iov înseamnă a scrie poezia individului închis în sine însuşi, atins de pandalii (furii, toane, crize, scurte nebunii), lipsit de posibilităţi, persecutat şi fără apărare, fără putinţa de comunicare cu prietenii săi (6, 28) şi cu Dumnezeu (30, 20). Revolta lui Iov, „ţapul ispăşitor”, victima expiatoare pentru o întreagă comunitate, purtător al semnelor evidente de decădere, vinovatul fără vină, îşi află explicaţia în relaţia enigmatică Dumnezeu – Satan, „spiritul ce totul neagă” (Goethe). Nu poţi să nu te întrebi, asemenea autorului: „Cine însămânţează bezna din tine? / În zaţul lui Iov / ţi-adulmeci  destinul.”(„Spovedanie”„Paznic de far”), cine generează Răul? Satan, adversar trimis de Dumnezeu, pentru a-i pune la încercare pe cei drepţi, cel ce te abate de la căile adevărului şi care te ajută să te pierzi pe căile păcatului, îngerul căzut, respins pentru că s-a răzvrătit împotriva Creatorului său, simbol al orgoliului nemăsurat de a se face egal cu principiul său, de a fi propriul creator, instigatorul nedreptăţii, al falsei egalităţi, acuzatorul creaţiei în care îi place să denunţe un rău iremediabil, este transfigurat implicit de Ştefan Dincescu, el însuşi spirit hugolian, contaminat de gândirea poetică argheziană. „Întâiul Fiu al Maicii Lot”, lovit de Răul veacului veacurilor, intuieşte sub umbrela „pandaliilor”, asemenea lui Iov, idei inadmisibile pentru imaginea unui Dumnezeu bun, ameninţat a posteriori de rău. Fiind convins că „în orice vers o Gólgotă / m-aşteaptă”, Ştefan Dincescu figurează, în prezenta  antologie, adevăruri confirmate de o întreagă tradiţie a „urmării lui Iov”: sensul lumii nu poate fi separat de nonsensul ei; răul este la fel de inaccesibil ca şi Dumnezeu; este zadarnic să încerci să stăpâneşti răul, raportându-l la o vină anume; ideea că Dumnezeu este răspunzător pentru rău; omul este descendent din Lot, nu din Femeia lui Lot, care, se ştie, „s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare” („Facerea”, 19), deci dintr-o relaţie incestuoasă, mincinoasă, falsă, într-o stare de inconştienţă, („Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul.” – 32), călcându-se o interdicţie, altfel spus, perpetuând spiritul Sodomei şi al Gomorei, încât omul recent rămâne prizonierul eternului „Veac idiot”. Cităm rugând să se observe şi limbajul poetului (acuzator, sacadat, lapidar, revoltat, macedonskian): „Grea ţară hilară, / maţ de bazar! / Droştile cară / pelagră-n hambar. / Soarele orbilor / mulge-n cămară / oasele vacilor / în donicioară. / Stáfii gravide / vor să borască. / Mitra divide / faimă porcească. / Macină beznă / Lot Savaot. / Gâfâie pâclă / veac idiot.”(„Veac idiot”) Luciditatea macedonskiană a lui Ştefan Dincescu naşte tensiunea existenţială şi poetică a operei sale („Din borta stâlcită / versul ţâşneşte / cu sânge cu tot.”„Musaios bocind”) şi oferă cititorului imaginea unui poet de esenţă tragică, tras ireconciliabil în sensuri opuse, aşteptând un Mecena („Aşteptând” din ciclul „Zidul”) să-i cumpere „albumul  închisorii” („Spectacol” din volumul „Turnir cu  Demostene”). Un romantism de tip byronian, care naşte semeţia şi satanismul, se interferează cu cel al lui Victor Hugo, grandilocvent şi filosofant, dar şi cu formalismul parnasian a lui Héréida şi D’Annunzio, potenţând trăirile eului contradictoriu sfâşiat între ideal şi real, etern şi temporal, spiritual şi trupesc. Scriitorul are ştiinţa de a extrage din specificul locului, neamului şi al marii Istorii universalitatea umană care-i va asigura longevitatea operei. Poetul scrie cu „speranţa înfiptă în zid”(simbol al despărţirii între Dumnezeu şi creatura zămislită de El, al despărţirii dintre sine şi ceilalţi) revelând revoltat un „Veac ghiftuit cu bocet, cu sânge”(„Manole”) în care tragicul alungării din umanitate naşte deznădejde („Hei, până când?”) şi creează pe „jălbarul Iov”, înstrăinat şi banalizat într-o „gheişă / pentru gâdilat”(„Iov”). Bocetul născut din (ne)fericirea de a trăi într-un „veac de cerşetori”, în care „Poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând”(„Decembrie”), îl determină, probabil, pe autorul volumului „Turnir cu Demostene”, în revolta sa, când prometeică, când în spiritul „Cărţii lui Iov”, să dispreţuiască iluzia, să intuiască în univers principiul forţei şi al creaţiei, al intrepidităţii şi rebeliunii. Acest principiu este îngerul răzvrătit, Satan, umbra acestei antologii, în care „Visezi storcând în mână / zemos luceafăr cârtitor.”(„Ospăţ”) Cultul fervent al energiei vitale justifică omniprezenţa spiritului protestatar şi acuzator, hohotul râsului amar şi întârzierea temerară şi sfidătoare în „Canaanul public”, „alb turn nemernicit, / arzând osânda mea nevinovată”(„Carte”).  Natura energetică şi robustă, omul cu voinţa forte, îl va fi predestinat pe artist să resimtă mai puternic viaţa şi trădările ei, să creadă în Poezie, devenind, asemenea lui Iov, martorul omenirii suferinde: „Să nu adorm! Să nu sting lampa! / Calhas jupoaie ţapul cherchelit. / Ulise fierbe zgură. Epeios surâde. // În covălii cu foiul aurit / se roagă Agamemnon în costum de gâde. / Să nu adorm! Să nu sting lampa! // Să nu adorm! Să nu sting lampa! / Treziţi-vă, cotarle, chiţorani, / că păduchează între voi / Ulise cu tarafuri de golani / să colecteze piei pentru cimpoi. // Treziţi-vă! Ignatul este-n toi. / Să nu adorm! Să nu sting lampa!” („Lampa lui Laocoon”) Ştefan  Dincescu face parte din familia unor poeţi (motto-urile volumelor antologate trădează familia spirituală în care s-a integrat) de patos şi ardoare,  cu versuri ferme, mesianice, şi inflexiuni aspre, pamfletare: „Nu vă deranjaţi, vă implor, / dacă m-am scrântit niţel / tânjindu-vă peroraţia, peceţile, graţia. / Blagosloveşte-le, Doamne, prostraţia!”(„Criticilor mei”) Structura lui e una egotistă şi se dezvăluie prin confesiune. El se află permanent în centrul propriei atenţii, dar nu sub forma unui act de narcisism, ci printr-o autoproiecţie care-l situează, ca posibil Iov, chiar în contextul cel mai controversat al lumii contemporane: „Mă simt pătat, trădat şi asediat / din toate  părţile. / N-am să capitulez niciodată! / N-am să trăiesc, picotind, / cu limba retezată!”(„Niciodată”) În „Turnul cel mai strâmt”(cu un motto din Boris Pasternak: „Şi el le zice: V-a fost dat anume / Pe vremea mea să fiţi, şi voi dormiţi!”) poetul, „domn peste anonimat”, îşi terorizează „Cuvintele”, cerându-le supunere absolută, la spiritul şi morala vremii: „Poruncesc tuturor cuvintelor din văiugile mele / să decoreze ologii, naufragiaţii, / extropiaţii;  / la straja a treia, a patra / să joace la drumul mare / cu ursul, cu şatra, / să-i înveţe ciuleandra, căluşul, rustemul / pe Uraeus, pe Apophis, / pe Naga, / tocindu-le măselele, / sorbindu-le snaga. // Poruncesc tuturor cuvintelor din lăcoviştile mele, / Io, Ştefan Dincescu, domn / peste anonimat, peste Cutia milei, / mânie şi jale, / de la Ararat / şi până la Marea  cea  Mare!” („Turnul cel mai strâmt”, I) Turnul – simbol al păcatului orgolios şi tiranic, dar şi al confuziei, împrăştierii şi catastrofei – iradiază  simbolic „Pandaliile lui Iov”, sugerând încercarea omului de a se  ridica la înălţimea divinităţii şi, pe plan colectiv, dorinţa Cetăţii de a se răzvrăti faţă de Dumnezeu. Cu inteligenţă, Ştefan Dincescu asociază turnului „cel mai strâmt” – simbolul vigilenţei şi înălţării – mitul Fecioarei, spre a sugera sensul de scară, de raport între cer şi pământ. Ciclul „Turnul cel mai strâmt” (1…12) trădează metafizica argheziană din „Psalmi”, personalizată în stilul Ştefan Dincescu, prin conotaţii şi transmutări, în sens simbolic, de la greutatea cărnii la spiritualizarea pură. Interogaţiile şi exclamaţiile retorice potenţează starea de poezie, enigma turnului fixat întotdeauna pe un centru, mit ascensional, care, ca şi clopotniţa, transmite o energie generatoare şi o revoltă hugoliană. Sub o retorică religioasă şi criptică, poetul ascunde aceeaşi virulenţă, acelaşi ton acuzator, acelaşi sentiment al combustiei, specific: „Maică Marie, de ce se închid / fraţii-n tăcere, / în spaimă şi-n zid?”(„Turnul cel mai strâmt”, 3) Se ştie, sărăcia formează ziduri, iar tăcerea, un turn pe care sufletul se înalţă până la Dumnezeu: „Cine îmi otrăveşte fântânile, săptămânile? / Cine îmi retează  mâinile, pâinile? / Cine îmi zdrobeşte privighetorile, / zorile?” („Turnul cel mai strâmt”, 4) Poetica tăcerii (genial implicată în „Pandaliile fericitului Iov”), postularea misterului ca dat ontologic suprem, principiul conservării enigmelor, agnosticismul, toate îşi află rădăcinile în filosofia blagiană (Blaga este unul din modelele autorului), iar chinul gândirii, libertatea discursului, catapeteasma pustie a sufletului, violenţa limbajului, ce amintesc când de „Pamflete”, când de „Blesteme”, prezenţa în absenţă a unui „Deus absconditus” trimit la Tudor Arghezi (un alt model al autorului), dar rezolvarea lirică a discursului / confesiunii e strict personală, la Ştefan Dincescu. Înfrânt în confruntarea directă cu „Absolutul”, poetul trăieşte sorescian (Sorescu cel din tragedia „Iona”) singurătatea absolută, blestemul singurătăţii moştenite de la neamul lui Iov: „Maică Marie, discipoli n-am, / Dumnezeu n-am! / Cine să mă plângă? / Cui să mă rog, / pintenog, năprui inorog?” („Turnul cel mai strâmt”, 5) Stilul solilocviilor lirice ale autorului volumului „Turnir cu Demostene” trădează un talent autentic, sprijinit de intuiţia vie a limbii vorbite (Mă uit la preoţi; / preoţii nu sunt. / Mă rog în zid / şi zidu-i şui. / Mă sui în turn; / vai, turnul nu-i! („Turnul cel mai strâmt”, 12) şi potenţat de intuiţia morală a sfârşitului, de presentimentul unui timp ucigător. Ştefan Dincescu trăieşte cu acuitate o decadenţă ireversibilă (vezi „Viaţă în pielea goală”), o apocalipsă modernă în care alienarea, boală fatală, nu mai are leac: Învăţătorule, adoarme veacul / şi clopotul îmi vinde / leacul!(„Boală”) Poemele exprimă o conştiinţă terorizată de pierderea credinţei şi o sensibilitate ce înregistrează inimile bolnave ale lucrurilor: „Fecioară Sfântă, ce mă fac? / Se plimbă râmele pe os; / sicarii joacă zaruri în balanţă. / Raiul îmbrăcatu-l-am pe dos; / credinţa nu mai are clanţă. / Stâlcite gândurile zac. / Fecioară Sfântă, ce mă fac?”(„Invocaţie”) Masca proteică şi tragică a poetului ascunde strigătul fiinţei istovite de a lua mereu alt chip, de a se manifesta într-o succesiune de personaje iluzorii, substituindu-se de fiecare dată omului capabil să renască din propria-i cenuşă. Cu nostalgia şi paradoxul Iov, preferinţa poetului se îndreaptă spre poema satirico-meditativă, spre elegia livrescă, distinsă, „cu metafora tăiată la gât”, spre un discurs liric de o densitate ideatică şi simbolică inconfundabilă, în care cititorul avizat citeşte „semnele veacurilor”, potrivit  expresiei evanghelice, adică semnele precursoare ale „sfârşitului unei lumi ce nu poate fi vreodată  altceva decât sfârşitul unei iluzii” (R. Guénon).În toate poemele stăruie, bacovian, senzaţia  de gol metafizic, de înstrăinare, degradare şi complicitate cu un Satan care şi azi răspunde Domnului: „Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos.” Efectele sincopate ale expresiei poetice potenţează fondul subteran tragic, angoasant al poemelor de o modernitate bine temperată, care îl scoate pe Ştefan Dincescu din corul generaţiei ’80: „Înger chior şi pricăjit / trepanară. / Deznădejde, nu pricepi? / Cai sirepi / explodează-n satrapie. / Devla arde, / spaima scrie. / Te dărâmi, te iscăleşti / în noroiul ăstui foc. / Viermele îşi scoate sceptrul / prin noroc.”(„Lot”) Într-un „Ev” în care „Sodoma îşi varsă maţele, puii / prin botul hidos / al statuii.”, Ştefan Dincescu, prăşind în „Văile Sidim” şi corcindu-se „cu Dumnezeu”, actualizează absurdul urmuzian: „Cică nişte găinari, / paţachine, sangvinari / strecurau, rânjind, / prin sită / fantezia fleşcăită, / preparând din armăsar / alifii de buzunar, / să se ungă-ntre picioare / proletare domnişoare.”(„Drogherie”), cu intenţia de a sugera distanţa dintre omul contemporan şi Dumnezeu: „Sunt zece veşnicii până la tine, / şapte regate de  păcate(„Până la tine”) „Viaţă în pielea goală” e un alt fel de blestem apocaliptic al lui Iov, de tipul  „Piară ziua în care m-am născut,  un strigăt  deznădăjduit, într-un „veac jumătate porc, jumătate câine” în care „Io, Ştefan Dincescu” îşi osândeşte „cu limbă de moarte”(adevărata poezie nu se scrie decât cu limbă de moarte) pe toţi urmaşii: „Să nu uitaţi niciodată („Diată”). Rănit de toate injustiţiile comunismului (vezi „Măciuchiţa lui Ahile”, „Heruvim descreierat”, „Haită”), poetul, o conştiinţă în stare de veghe  – conştiinţa „paznicului de far” –  ne oferă starea de delir dintr-un sistem totalitar: „Musaios proclamă:«Fabricanţii de osanale / tapiţează ghetouri de două parale. / Struţul şi porcul s-au căţelit / să vândă împărăţia pe un chibrit. / Au pornit-o martirii-n bejánie. / Prin sanatorii poemul îşi face de petrecanie. / Sutanele jupoaie hramul / cu baniţa şi kilogramul. / Moartea înhamă renii la sanie. / Zi şi noapte securiştii ne borăsc în grijanie. / Dricarii plimbă utopia cu diligenţa. / În megafoane scalzii îşi flambează demenţa. / Mefisto saltă zeii cu cricul. / Păpa-ţi-aş, veacule, şoricul!»”(Musaios) Mitul lui Ahile (se ştie, a fost modelul lui Alexandru cel Mare şi l-a inspirat pe filosoful Friedrich Nietzsche) potenţează sentimentul de invulnerabilitate al lui Iov (citeşte al Poetului / Artistului.) Lectorii volumului „Lancea lui Ahile”(cu un motto ce exacerbează tema vanitas vanitatum: „Toate drumurile duc în negru putregai” Georg Trakl) vor identifica în cunoscutul erou al mitologiei greceşti, cel care ar fi răsturnat ordinea în Olimp, enigmatica şi greu definibila personalitate a Poetului, „bocet obraznic  / într-o sabie  / dus!” („Diptic”). „Ieşind din cetate”Ştefan Dincescu descoperă acelaşi (dis)confort al neantului axiologic, de care nu se poate elibera decât actualizând spiritul lui François Villon, în opt „Epitafuri” ce completează măştile Scribului: „Aici se odihneşte un cretin. /  Muncind ca robul, / o mierli / ca prostul. / Drumeţule, închină-te! Amin!” („Epitaf”, 5) Motivul mamei (vezi „Epitaf”, 8) aminteşte de Serghei Esenin şi potenţează muzica elegiacă, subminată de alunecarea programatică în derizoriu, în desacralizarea „acestui Dumnezeu / cu creierii spălaţi”(„Epitaf”, 7). Intrarea prin ieşire în alt / acelaşi univers de nelinişti, spaime şi acute singurătăţi (singurătatea fericită a lui Iov) se continuă în „Cel de pe urmă Laocoon”, unde lacrima – cuţit (parafrază după Mircea Dinescu) trădează „socratismul antologiei”. Luciditatea şi revolta ce îşi au rădăcinile în tirania raţiunii: Coiful în cap! Lancea în mână! / Hai să ne mai zdrobim niţel cu anonimatul dement! / Ne înfiază obeză laşitatea veacului, / bădiţă Sancho, fii grozav de atent!Cele 24 de catrene ale ciclului / poemului fac din autor cel mai echivoc  „personaj al cărţii”, încrezător în destinul său ca şi biblicul Iov sau rivalul lui Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski: Ce-am scornit, ce-am altoit / a ţâşnit. A-nsutit. Chiar şi-n piatră! / Ce-am visat, ce-am ţipat / a puiat.  A  zburat. Chiar şi-n piatră!Cu certitudine, poetul ştie să evadeze  din provincialism, să se salveze de sentimentul eşecului, să se încarce de entuziasm. „Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu” demonstrează lipsa de complexe a poetului autentic. În acest sens, scriitorul îl urmează, în spirit, pe Vasile Voiculescu din „Ultimele sonete închipuite. Dacă autorul lui Zahei Orbul îşi ia ca mentor pe Shakespeare, Ştefan Dincescu se opreşte la Omar Khayyām, pe care-l întemniţează în propria-i metafizică, inclasabilă în ordinea unui veac „jumătate porc, jumătate câine”(metafizica socratică a înţeleptului care preferă cucuta, în locul oricărui compromis): „Daţi-i poetului, convivi, ce este al  poetului! / Foame cu sacul, nedreptăţi diavoleşti, / largi clevetiri, anonimat în călduri / şi peste bot zdravene palme frăţeşti!” („Rubaiat”, 1) În „traducerea imaginară” a celor 47 de rubaiate, autorul îşi trădează identitatea amphitryonică (Amphitryon, muritorul care şi-a împărţit soţia cu Zeus, simbol mitic al omului ce rezistă unor forţe ce-l depăşesc) pătrunsă de Adevărul fatal că: Umbrele lupilor ingurgitează umbrele oilor. / Umbrele văilor macerează umbrele ploilor. / Umbrele cailor zdrenţuiesc umbrele ulucilor. / Umbrele umbrei clocesc umbrele cucilor., şi crucilor, am adăuga noi. Cartea „Decesul  trompetei” cu cele trei cicluri: „Dinastia apelor”, „Pinacoteca lui Mister Bashô” şi „Coturnii lui Anteu” revelă sub altă mască poetică „rănile  Clitemnestrei borţoase” (volumele, ciclurile,  artele poetice trădează proteismul discursului.) Poetul îşi exprimă cu sarcasmul arghezian din „Pamflete” o revoltă sisifică împotriva unei Divinităţi ce-i alimentează lui Satan, sursa răului, posibilitatea de a-i verifica răbdarea, omului, timp în care: – În vomă de râuri ni se dospeşte destinul. / – Se cufureşte Dumnezeu / în strachina noastră.” („Dinastia apelor”, 12) Poemul 24din „Dinastia apelor” reiterează doctrina  răsplătirii din „Cartea lui Iov”, demitizată şi banalizată în spirit postmodern: Un singur deget, Doamne, mi-ai promis! / Un singur deget, Doamne, mi-ai dat! / Un deget, Dumnezeule beat, poleit în rahat!În cele 16 haiku-uri orfane „din haita Bashô”(vezi „Pinacoteca lui Mister Bashô”), cititorul descoperă bovarismul autorului, un rău modern fără leac, o lume dezumanizată, ameninţată de „nimic”: „Sub pod un cerşetor / şi-un câine jigărit / ling jegul din acelaşi blid.”(10); „Mielul tăcerii / face viermi / în flautul unei păduri.”(12) Lapidaritatea stilului, lirismul concentrat anunţă „decesul trompetei”, de aşteptat, azi, când: „Specialiştii pregătesc pentru siloz / pieile senilului Iov.”(„Coturnii lui Anteu”, 14)  Registrele stilistice diferite de la volum la volum produc în întreaga antologie un fel de eufonie inimitabilă a limbajului dincescian, o voluptate de ordin lingvistic şi muzical, ce îşi ajunge sieşi, parcă indiferentă şi opacă faţă de sensuri: „Cine dezmiardă puii tăi, / pasăre zburând / printr-un cuţit?” („Coturnii lui Anteu”, 15) Captivante şi absolut originale prin montarea a „două uşi” ni se par cele 20 / 40 de poeme din „Fiu al Maicii Lot”. Ştefan Dincescu iese de sub umbrela „Poemelor într-un  vers” de Ion Pillat, prin tematică (o sinteză a problematicii din „Pandaliile fericitului Iov”), prin limbajul acuzator, sarcastic,  demitizant, autoironic, lucid, prin dialogul antinomic dintre generaţii (Tată – Fiu), dintre două viziuni asupra lumii, dintre „Raţiune” şi „Pasiune”, dintre condiţia dată – condiţia  dorită, dintre Dumnezeu – Satan,  dintre Iov – Dumnezeu, dintre Viaţă – Moarte. Volumul revelă un portret al Omului născut sub pecetea păcatului şi ar putea avea şi un motto biblic: „Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor”(19, 36). Definindu-se prin mitul Maicii Lot, Ştefan Dincescu sugerează nietzschean atât moartea lui Dumnezeu, cât şi moartea Omului: „Te cumpără, cucernic, acest Dumnezeu tot mai nemernic.”(„Fiu al Maicii Lot”, 9); „Duhneşte – petală de mac – Dumnezeu tămâie de drac.”(„Fiu al Maicii Lot”, 23); „Orice Evanghelie ajunge pişoar într-un bordel.”(„Fiu al Maicii Lot”, 37) Viziunea este fatalistă, tendenţioasă, este viziunea Poetului fericit (Fericirea lui Iov) pe care „şi Dumnezeu îşi ridică piciorul”, Poetul care „prin ochişorii de hoit” delapidează viitorul, cum acuză, pe bună dreptate, Daniel Florin Dincă, Fiul, heteronim al lui Ştefan Dincescu, amintind de heteronimii portughezului Fernando Pessoa (Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos). Antologia de autor „Pandaliile fericitului Iov”(îl invidiez pe autor, pentru titlu, deşi nu sunt poet) nu este un „tratat de descompunere”, cum ar putea să pară la prima vedere, ci un „tratat despre păcatul fericirii”; G. B. Shaw spunea că nu avem dreptul să consumăm fericire, fără a o produce. Ştefan Dincescu, „un pian pe care se antrenează toate coşmarurile”, a depăşit neliniştea fericirii – stare în care intră toate trăirile firii – (ne)mulţumindu-se azi, 29 august 2006, cu „o glorie fără ecou ca o muieruşcă fără vagin”
Aşa grăit-a fericitul Autor eliberat de pandaliile şi iluziile lui Iov, predestinat „să putrezească într-un vis”. Visul că Dumnezeu îi iubeşte doar pe cei (ne) vinovaţi. În ceea ce îl priveşte pe Ştefan Dincescu, poetul cu „limbă zdrobită în cleşte”, poate să afirme fără nici o îndoială: „Eu sunt Eu plus antologia / spovedania mea.

PETRE ISACHI

Postfaţă la cartea „PANDALIILE FERICITULUI IOV”
(Editura Amphion, Bacău, 2006)