PRIVIREA ÎN URMĂ CA STRATEGIE A POETULUI:DEBUTUL PERPETUU
Un vers din volumul „Turnir cu Demostene”(Editura Eminescu, 1991), ce dădea şi titlul poemului, mi-a atras recent atenţia, la o relectură a cărţilor lui Ştefan Dincescu: „De paisprezece ani aştept”. Ce aştepta poetul şi de ce îl invoca pe Mecena („să bată în porţi / cerbul cu soarele-n coarne!”) e lesne să deduci: în 1977, în România se debuta destul de greu. În textul cu pricina („De paisprezece ani aştept”) se întrezărea şi un gând ascuns al poetului: primenirea veşmintelor poetice, pregătirea pentru intrarea în competiţia literară, nerăbdarea de a lupta cu lumea şi cu scrisul... Între timp, Ştefan Dincescu „debutase”, aş zice, umilitor, „îngrămădit” într-un volum colectiv, din care era o utopie să discerni identitatea, fie şi minimală, a tinerilor poeţi. Acolo, în „Prier”(Editura Cartea Românească, 1988), „partea” poetului nostru era de douăzeci de texte, grupate sub titlul „Străjer” – prea puţin pentru o explozie lirică, demnă să o ţii minte. La vremea aceea, Mircea Ciobanu, întemeietorul acestui cor pe voci inegale, avea impresia că antologia „Prier” anunţa naşterea unei noi generaţii în poezia românească. Nu ştiu dacă Mircea Ciobanu s-a înşelat sau nu, câtă vreme apartenenţa, când e stabilită prin anchilozate criterii de istorie literară, la o grupare / generaţie de scriitori mi se pare un demers nu lipsit de unele riscuri privind identitatea estetică sau / şi receptarea. Prin urmare e simptomatic, pentru Ştefan Dincescu, faptul că, în 1991, el aştepta încă debutul editorial, iar dacă, anticipând puţin, vedem că, în volumul „Lancea lui Ahile”, poezia, de care am pomenit mai sus, e reluată cu titlul „Aşteptând”, e oportun să credem că poetul îşi propune, ca strategie, amânarea debutului, cu toate că, în 1993, i-a apărut „Viaţă în pielea goală”. După 1993, poetul tace. E o tăcere strategică? Strategie a aşteptării? Aşteptarea altui debut? Sau nimic din toate acestea? Prietenii cred că Ştefan Dincescu s-a lăsat de poezie. Gândul la Rimbaud… Ideea că a abandonat poezia se coroborează cu întoarcerea la meseria de profesor. În aceşti ani, scrie cărţi de gramatică: fervoarea activităţii lingvistice face uitată poezia. Tăcerii literare i se adaugă, trist corolar, boala şi suferinţa fizică. Se izolează în familie, nu se mai întâlneşte cu prietenii. Ai impresia că e, undeva, la un colocviu al gândurilor mute. Cei mai mulţi cunoscuţi îl abandonează şi n-au cum să-i vadă ochiul retrospectiv, neaţipit în toată această perioadă: privirea critică în urmă, la poeziile din cărţile anterioare! Gramatica fusese un răgaz!? Ştefan Dincescu se pregătea să…debuteze! Artă? Strategie? Criză identitară? Sau toate la un loc se găsesc în volumul „Lancea lui Ahile”(Editura Amphion, Bacău, 2002)?
Cititorul poeziei lui Ştefan Dincescu va observa că „Lancea lui Ahile” este o construcţie poetică strategică din mai multe puncte de vedere. În primul rând, organizarea ei nu poate să nu ne atragă atenţia. Recurgând la statistică, vom constata că, dintr-un total de 203 texte, suma primelor trei apariţii editoriale, 72 sunt reluate, cu mai multe sau mai puţine modificări de structură sau de titlu, în noul construct (88 de poeme: 6, din „Străjer”; 24, din „Turnir cu Demostene”; 42, din „Viaţă în pielea goală”); 16 texte din cartea „Lancea lui Ahile” sunt inedite: 6 „Epitafuri”, scrise între 1979 şi 1985 – interesant, neincluse în niciunul din volumele anterioare – şi un grupaj de 10 poezii, scrise între 1990 şi 200, sub genericul „Între Est şi Apus”. Tot de structură ţine, fireşte, şi ordinea în care apar poemele antologate. Ele sunt reaşezate după un criteriu intern de selecţie nu numai valorică, ci răspunzând altor exigenţe de formă şi de conţinut (modificări de cuvinte ori de sintagme, înlocuiri sinonimice etc.). Variaţiuni pe teme date? Izotopie poetică? Ai impresia că asişti la o plecare în călătorie, în care trebuie să-ţi iei lucrurile cu adevărat importante. E un alt debut! Modificările din textele din partea cea mai consistentă a cărţii „Lancea lui Ahile” ţintesc schimbarea destinaţiei iniţiale, un nou angrenaj semantic al versurilor, o pregătire pentru supraveţuire literară (ca în modelul folcloric, raportul dintre variante). E, dacă vreţi, un puzzle poetic, ce reorganizează ciclurile, dându-le o nouă rezistenţă, şi un caz de izotopie poetică: textele secunde se nasc din primele printr-o inginerie semantică bine pusă la punct, ce reordonează întregul. Astfel, pare să ne spună Ştefan Dincescu, orice carte de poezie, reluând texte din cărţi anterioare printr-o selecţie probând rezistenţa în timp şi având câteva poeme inedite, poate să fie o confruntare între ce a fost şi ce va să vină, o radiografiere perpetuă a mesajului poetic şi a stării „uneltelor” artistice, o înfruntare între „ce” şi „cum”, adusă, prin acest model liric, mereu în actualitate… În aceeaşi ordine de idei, merită să ne ocupăm puţin şi de titluri, pentru că încheagă
o veritabilă fiziologie poetică. Din cele 72 de texte antologate, 46 au titlurile modificate (unele abstractizează titluri mai lungi, reducându-le la un cuvânt, altele, dimpotrivă, „lungesc” titlul iniţial sau îl schimbă în întregime.) Exemplele pot fi simptomatice: grupajul „Străjer” devine „Musaios bocind”, „Într-un balamuc din Canaan” din volumul „Turnir cu Demostene” se schimbă în „Maica Lot”, în timp ce „Turnul cel mai strâmt”, din acelaşi volum, rămâne neschimbat. Prima parte din volumul „Viaţă în pielea goală” e rebotezată „Sicarii”, după ce fusese „Metaforă tăiată la gât”; al doilea ciclu rămâne cu acelaşi titlu: „Decesul megafonului”. Avem de-a face, aşadar, cu o rebotezare a mai mult de jumătate din textele antologate, care ţine de strategia de care am vorbit mai sus. Adăugată ideii alcătuirii noului volum, strategia titlurilor e simptomatică pentru noua înfăţişare a poeziei, pentru altă „grilă” de lectură (în primul rând, a poetului însuşi!), pentru revigorarea sensurilor poetice, pentru crearea unui alt orizont de aşteptare şi, de ce nu, pentru alt fel de supraveţuire artistică. De aceeaşi strategie a poetului e legată şi plasarea motourilor, care premeditează mesajul sau îl completează. „Musaios bocind” are moto din creaţia lui Adam Puslojić, ce are darul să crească distanţa în timp, la nivelul lecturii, faţă de grupajul „Străjer”(„Prier”; Cartea Românească, 1988) şi să-i dea alte conotaţii în anul 2002. „Turnul cel mai strâmt” stă sub semnul a trei versuri de Mircea Cioban(recunoştinţă?), ceea ce schimbă, fireşte, perspectiva lecturii. Motoul „Sicarilor”(„Trebuie trezite din nou / Glasurile revoltei înăbuşite.” – Charpentier) e o dorinţă refulată, mai mult amânată, dacă luăm în calcul ineditele. Acolo unde motourile lipsesc, cititorul e invitat să le inventeze printr-o altă grilă de lectură… Cele 16 poezii inedite, deşi sunt scrise, unele dintre ele, cu multă vreme în urmă, nu ne lămuresc deplin în legătură cu evoluţia poeziei lui Ştefan Dincescu. Unele păstrează ceva din retorica celorlalte volume, altele par să exploreze noi teritorii. În „Epitafuri”, dacă avem în vedere construcţia cărţii „Lancea lui Ahile”, în sensul că ele apar la finalul acesteia, deşi sunt scrise cu mult înainte de anul 2002, expresia poetică s-a condensat, s-a cristalizat. Sintaxa subordonării frastice lipseşte cu desăvârşire. E o adaptare la stilistica şi logica epitafului ca text beletristic: folosirea la indicativ, timp perfect compus, a verbelor. Nu întâmplător, credem, având în vedere că „Lancea lui Ahile” e o carte „lucrată”, după cum s-a văzut; „Epitaf”(VI) iese
din serie prin succesiunea căutată a timpurilor indicativului: viitor – imperfect – prezent; dacă adăugăm sintagma din ultimul vers („psaltirile-mi cu gheare”), ne putem gândi deja la o întreagă artă poetică, „citim” mesajul demersului poetic a lui Ştefan Dincescu. „Epitafurile” sunt o dureroasă, dar înăbuşită „recapitulare” a unei aventuri existenţiale şi a unei aventuri poetice în egală măsură; în „Epitaf”(V) apare chiar numele poetului. Dacă îl credem pe cuvânt, epitafurile sună a despărţire de un trecut prea puţin generos cu poetul, dar şi o asumare înţeleaptă a lui. Tonul spune tot. „Între Est şi Apus”, aşezat sub un moto din İon Caraion, e un grupaj unitar doar printr-o retorică a sibilinicului. Dacă „Epitafuri” concentra subiectivitatea frustrată a poetului, în grupajul cu titlul „Între Est şi Apus”, poetul e mai puţin prezent, lumea e apăsătoare, poetul trăieşte prin consecinţele existenţei acesteia. Ironia tragică, expresiile sibilinice, sintagmele ermetice înlocuiesc retorica poetului blestemat şi a unui credo social-politic. Un limbaj suficient sieşi, cristalizat, cvasiparabolic. Poate avea dreptate poetul Mircea Ciobanu să se întrebe în 1988: „Ştefan Dincescu va continua să se lase prins în arta lui poetică, dispreţuitoare de şlefuiri minuţioase? Nu-şi va înăbuşi cumva stridenţele de azi între silabe bine şi cu zgârcenie numărate?” Astăzi întrebarea lui mi se pare retorică. Curios mai este un lucru, dar el vine să sprijine şi să completeze premisa noastră.
Titlul noului volum („Lancea lui Ahile”, 2002) e luat din „Turnir cu Demostene”(1991). În perspectiva de lectură pe care am propus-o, e clar acum că ceva din trecut împinge lucrurile înainte, un titlu din urmă acoperă un volum care începe să capete accente inedite, având astfel perspectiva de a fi citit ca o carte nouă (în simbolistica mitologică despre lancea lui Ahile se spune că ar fi avut darul de a vindeca rănile pe care tot ea le provocase.) Nu e interesant? Poezia devine, pentru ea însăşi, rană şi leac în acelaşi timp. Mesajul, transmis de poet, devine clar şi certifică bănuielile noastre care au însoţit permanent lectura acestei cărţi de hotar. Poezia ca vindecare a propriilor răni. Ea ne duce cu gândul la retorica poeziilor inedite care se afla, in nuce, în volumele anterioare: de la „sunt plin de aripi” la „sunt roi de spaime”; de la „poet ocărât, poet mohorât, poet cu sănătatea priponită cu sfoară” la „domn peste anonimat, peste Cutia milei, mânie şi jale”; de la stilistica blestemului, a înjurăturii printre dinţi, a imprecaţiei şi a pamfletului, la retorica studiată a împăcării cu sine, cu lumea cea mare, a resemnării devenite ironie cinică, deşi vechile contradicţii nu s-au stins pe deplin.
„Lancea lui Ahile” e o antologie poetică reconvertită, poeziile vechi respiră, prin această strategie poetică bine orchestrată, un aer inedit, ceea ce ne determină să citim noul volum („Lancea lui Ahile”) fără prejudecăţile pe care le-ar provoca, doamne fereşte, cărţile anterioare! După 14 ani de la debut, Ştefan Dincescu se reciteşte, îşi reciteşte viaţa, îşi retrăieşte la foc mai mic aventura lirico-existenţială şi, făcându-şi bagajele, nerecunoscându-şi vechile semne poetice, i se pare că întreaga lui viaţă pare repovestită, nu-i aşa, „de o străină gură”.
GHEORGHE IORGA
Prefaţă la cartea „LANCEA LUI AHILE”
(Editura Amphion, Bacău, 2002)
