WYSTON HUGH AUDEN, PRINTRE CEI UCIŞI...

WYSTON   HUGH   AUDEN

(1914 -1953)

„Originar din Swansea unde şi-a făcut studiile se­cundare,

a lucrat la B.B.C. şi în cinematografie, iar după ce s-a consacrat

literaturii, a ţinut numeroa­se conferinţe în Anglia şi America.

În anii '30 a publicat mai multe culegeri de poezii

(18 Poems –18 poeme, 1934; 25' Poems – 25 poeme, 1936;

The Map of Love – Harta iubirii, 1939, etc.) iar după război,

când a fost unul din membrii fondatori ai Uniunii Scriitorilor

Englezi pentru Apărarea Păcii, a redactat noi volume

(Deaths and Entrances – Morţi şi intrări, 1946;

In Country Sleep – Somn provincial, 1952, etc).

Maestru al versului liber, experimentator neobosit în domeniul

versificaţiei, Auden descrie natura, creează versuri-tablou

sim­bolice, versuri-portrete, ia atitudine faţă de eveni­mentele

politice ale zilei, e preocupat de alternanţa vieţii şi a morţii,

de fertilitate, naştere, evoluţie şi dezintegrare. Poezia sa

se caracterizează prin ten­siune dramatică, energie şi plasticitate,

dar este adesea suprasaturată de imagini complexe zugrăvite

 într-un limbaj extrem de dificil (cuvinte cu sensuri absconse,

cuvinte inventate, sintaxă complicată etc).“

SPUNEM CA ZEII CRUNT IZBESC ÎN NORI?

Când norii-s blestemaţi de tunet, oare

Spunem că zeii crunt izbesc în nori?

Că plâng când vremea urlă-n încleştare?

Curcubeiele că-s veşmintele lor?

Când plouă unde-s zeii? Vom spune că apă

Din stropitori de grădină revarsă

Sau potopul că-l dezleagă?

Spunând că, lui Venus într-asemănare,

Bătrânilor zei ţâţele li-s morfolite, stoarse,

Noaptea ca o doică mă va mustra oare?

Va trebui să spunem că zeii sunt de piatră.

Va vui o piatră pe pământ slobozită.

Zvârlit, pietrişul răsuna-va? Lăsaţi să vorbească

Pietrele cu limbi care ştiu toate limbile.

DUPĂ ÎNMORMÂNTARE

(în amintirea lui Ann Jones)

După înmormântare, laude de catâr, răgete,

Urechi ca vele bătute de vânt, copita înfăşată

Cioc fericit al ţăruşului în intimitatea

Piciorului gropii, obloane peste pleoape, îndoliaţi dinţii,

Ochii scurşi, în mâneci sarea eleşteielor,

Plescăitul din zori al hârleţului deşteptând somnul

Zguduie un băiat părăsit ce-şi despică gâtlejul

În bezna sicriului şi scutură frunze uscate,

Cu lovitura sentinţei sfărâmând un os în lumină,

După praznicul timpului împănat cu lacrimi şi scaieţi,

Într-o odaie cu o vulpe împăiată şi-o veştedă ferigă

De dragu-acestui parastas, în orele smiorcăite

Singur stau cu moarta, cocârjata Ann

A cărei inimă fântână-acoperită s-a năruit odată în băltoace

Peste scorojitele lumi din Ţara Galilor, înecând orice soare

(Deşi pentru ea asta-i o imagine monstruoasă orbeşte

Mărită de laudă; moartea ei o picătură-ncremenită fuse;

Şi n-ar fi vrut să mă scufund în sfânta revărsare

A faimei inimii sale; ea ar fi vrut să zacă mută în adânc

Fără nevoia unui preot lângă trupu-i destrămat).

Dar eu, bardul lui Ann, pe-o înălţată vatră la recviem chem toate

Mările pe care cu limbă de lemn virtutea ei le tot bolboroseşte

Ca sirena geamandurii în slava prohoditoarelor capete,

Zidurile-nchină-le pădurilor vulpeşte ferigoase

Pe care-ntr-o cupolă pământie dragostea ei le leagănă şi cântă;

Cu patru păsări în cruce binecuvântează-i spiritul îngenuncheat.

Dulce ca laptele fuse carnea ei, dar această statuie pe cer proiectată

Cu piept sălbatic şi uriaşă binecuvântată ţeastă

Din ea-i sculptată într-o odaie cu-o umedă fereastră

Într-o casă cumplit bocitoare într-un an strâmb.

Îi ştiu mâinile acre, roase şi umile

Odihnind cucernic în neclintirea lor, şoapta precară

Într-un cuvânt igrasios, creierul numai găuri,

Faţa cât pumnul dându-şi duhul într-o durere rotundă;

Şi dăltuita Ann este de şaptezeci de ani de piatră.

Aceste mâini de marmoră bălăcite în nori, acest monumental

Discurs al vocii sculptate, al gestului şi psalmului,

Din înaltul mormântului ei pururi mă va urmări până

Plămânul împăiat al vulpii va tresări strigând Iubeşte

Şi mândra ferigă îşi va lăsa sporii pe negrul pervaz.

PRINTRE CEI UCIŞI...

Când dimineaţa se trezea deasupra lumii în război,  

El s-a îmbrăcat, a ieşit afară şi a murit;

Lacătele s-au deschis, largi, spulberate de suflu;

Omul a căzut acolo unde-i plăcea, pe piatra spartă a caldarâmului,

Printre bombele funebre ale podelei măcelărite.

Spune-i străzii lui căzute pe spate ca omul a oprit un soare,

Iar craterele ochilor lui au scuipat foc şi săgeţi,

În clipa când toate cheile au sărit din broaşte, sunând.

Nu mai scormoniţi după lanţurile inimii sale cu părul cărunt.

Ambulanţa cerească trasă de-o rană

Aşteaptă chinchetul sapei pe colivie.

O, păstraţi-i oasele departe de dricul comun,

Dimineaţa zboară pe-aripile vârstei lui

Şi o sută de berze s-au cocoţat pe mâna dreaptă a soarelui.

LIN ÎN NOAPTEA ASTA BUN A. NU TE-NDEPARTA

Lin în noaptea asta bună nu te-ndepărta,

În groapa zilei vârsta veche delirează.

Scrâşneşte-n amurgul luminii, turbează.

Sfârşind ştiu înţelepţii că n-au tăiat vreo rază

Cu vorba lor şi bezna pe drept le revenea,

Dar lin în noaptea asta nu se îndepărtează.

Cei buni faptelor lor firave în amiază

Sperând prin golfuri verzi c-ar fi putut dansa,

Scrâşnesc în amurgul luminii, turbează.

Sălbaticii ce-au prins soarele şi-l mimează

În zbor, deprind târzii mâhniri în calea sa,

Şi lin în noaptea asta nu se îndepărtează.

Cei gravi, cu nervu-nvins demult, halucinează

Ochii cei orbi ce-ar fi zglobii frânturi de stea;

Scrâşnesc în amurgul luminii, turbează.

Cu fioroase lacrimi din înălţimea ta,

Blesteamă-mă părinte şi binecuvântează.

Lin în noaptea asta bună nu te-ndepărta,

Scrâşneşte-n amurgul luminii, turbează.