duminică, 20 ianuarie 2019

COLINDE 18 DECEMBRIE 2018

AU PORNIT CU PLUGUŞORUL ÎNGERII PE CER

 COLIND 

Din mii de falnice regine
Ce stăpâneau peste pământ
A fost aleasă o fecioară
Să întrupeze Duhul Sfânt.


 Sfioasă, blândă şi cuminte
O biată fată din popor
A zămislit, necunoscută,
Pe marele Mântuitor.


 Şi-n ieslea umedului staul,
Pe-un braţ de paie s-a născut
Acel ce-avea puteri să frângă
Păcatul greu de la-nceput. 




Lăsând de-o parte împăraţii
Cei plini de oşti şi slujitori
Întreaga Domnului mărire
S-a coborât printre păstori. 

EL, Mesia izbăvitorul,
Trimisul tatălui din Cer,
S-a ridicat sub ocrotirea
Şi-n casa unui biet dulgher. 

Căci harul pururi se revarsă
Pe cel sărac, cinstit şi bun…
Fiţi gata să primiţi pe Domnul
În ziua Sfântului Crăciun.


VASILE VOICULESCU

COLINDĂ


Doarme colo în poiată
pruncuşor fără de tată.
Şi măicuţa, mama lui,
se tot plânge boului
c-a născut în Vifleim,
n-are scutece de in,
n-are apă, n-are faşă,
nici opaiţ, nici nănaşă.
Iosif cercul de pe cap
în cuier şi l-a lasat
şi-a plecat unde-a plecat
ca să-l latre cânii-n sat.
Noaptea-i neagră, ceasu-i lung, 
stă măicuţa lângă prunc.
Să le ţie de urât
înger nalt s-a coborât.
Şi în noapte înadins
degetul şi l-a aprins.
Arde îngerul lui Dumnezeu
ca o lumânare de său.

LUCIAN BLAGA



COLIND (3)


Lerui, floare, lerui-ler.

S-a născut copil în ger,
Pe tipsii de platină.
Stelele deasupra sa
Taie, bat şi clatină,
Scăpărări, văpăi şi nea.
Stelele par straiele,
Noaptea – măruntaiele,
Platina sunt paiele.
Ascultaţi-i răsuflarea,
El e imnul şi cărarea.
Ascultaţi-i paşii, viersul,
El e liniştea şi mersul
Care scrie Universul.
ION CARAION


COLIND (5)


Flori de lună, flori de tei,
Magii-aduc pe Christ cu ei;
Flori de-argint cu promoroacă,
Ţara toată-i o prisacă,
Ningi poveste, cântă cracă.
Ţară cântec, ţară dragă,
Îl primeşte, L-ocroteşte
Pe Iisus, pe Dumnezeu,
Fagure de cuget greu,
Singură câmpie-vis
Ce-amiroase-a paradis.
ION CARAION


Adăugați o legendă













 COLINDĂ DE INIMĂ


Voi colinda cu inima mea
mergând prin zăpadă,
mâna mea în cinci colţuri ca o stea
începe cuvinte să vadă.

Braţul meu, o coadă de cometă;
umărul şi pieptul meu – cer.
Căldura lor secretă
luceşte albastru de ger.

Să fiţi liniştiţi, să aveţi parte de linişte albă
sub cetina verde împodobită.
Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,
împodobesc oră, clipită.

Ave vouă, bărbaţilor, femeilor,
inima mea vă salută,
ninge deasupra secundelor, orelor,
cu zăpadă argintie şi mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
în noaptea aceasta e-o singură stea
şi o nenumărare de ceruri albastre. 
NICHITA STĂNESCU


ŢARA ŞI-A ÎMPINS HOTARELE PÂNĂ LA CER, 1 DECEMBRIE 2018




ŢARA

Hotarele mele sunt numai o rană
Ş-adânc sfârtecate zac toate în sânge!...
Lipsesc nestemate din vechea-mi coroană:
Azi Leul Băniei în lanţuri se plânge,
Iar falnicul Vultur, sărac, fără hrană, 
De cuşca robiei aripile-şi frânge.
Şi-n mrejele morţii ce-ntins-au străinii 
Se zbat fără pace şi ţipă Delfinii.

Rămâne doar Boul... nenfrânta-i cerbice
Abia de se-ndoaie sub palmele vremei... 
Rămâne la pluguri, sub jug şi sub bice, 
El singur, din toate podoabele stemei...
Dar azi el e zimbrul sălbatic şi tare
Şi vremile stinse par iar să se-ntoarne,
Căci oaste de zimbri stând azi la hotare
Puhoiul de haite îl zvârle din coarne.
VASILE VOICULESCU


ŢARĂ

Pe dealuri se-nalţă solare
podgorii albastre şi sonde.
Râuri spre alte seminţii
duc slava bucatelor blonde.

Ţara şi-a-mpins hotarele
toate până la cer.
Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas –
peste câmp şi oier.

Fluturând în veşminte
de culoarea şofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vântul şi-n râsetul anului.
LUCIAN BLAGA


FRUNZĂ VERDE...

Frunză şi iar frunză tânără şi verde,
Te-a cântat de veacuri dornic un popor... 
Astăzi el stă-n cumpeni – şi, dacă se pierde,
Cine să-ţi mai cânte, să te mai dezmierde?!
Frunză şi iar frunză tânără şi verde,
Nu vezi la tulpină aprigul topor?...      

Cum primişi la umbră tocmai tu duşmanii,
Frunză şi iar frunză verde de brădet?
Frunză din stejarii codrilor Tismanii,
Frunză din Sinaia, cum umbriţi Germanii?
Cum primirăţi toate bucuros duşmanii,
De-am rămas cu plopii rari de pe Siret?!

Frunză şi iar frunză stearpă de negară,
Ce mănânci ogorul unde asudăm, 
Au intrat duşmanii val-vârtej în ţară...
Astăzi ca strămoşii băjenirăm iară!... 
Frunză blestemată, frunză de negară,
Am rămas cu tine doar să te cântăm?!

Frunză şi iar frunză, ţepi de pălămidă,
Ce te-ntinzi pe holde, grea, ca un blestem,
Astăzi ţara toată plină-i de omidă,
De-a lăsat ţărâna stearpă – cărămidă!
Frunză otrăvită, ţepi de pălămidă,
Am rămas cu tine să ne mângâiem?!...
VASILE VOICULESCU


ŢĂRII MELE

Deprins de veci cu nori şi vijelie
Stă pururi trainic muntele de stâncă.
Ce-i pasă lui că-n aspra-i temelie
Şivoaie rod şi ape iuţi mănâncă!

Ştiţi voi ce fac în cremenea bătrână
Atâtea ploi, cu munca lor grozavă?
O spală doar de clisă şi ţărână,
Dar lasă-ntreg străvechiul cheag de lavă.

În van puhoiul spumegă şi creşte
Scobind prăpăstii fără de hotare:
Pe cât la poale râpa s-adânceşte,
Pe-atât se-nalţă muntele mai tare.

O, ţara mea, tu, culme-ncremenită,
De-atâta sânge roasă şi brăzdată, 
Azi din adâncuri, grea şi neclintită, 
Te-nalţi în slăvi mai sus ca niciodată!
VASILE VOICULESCU


 O, ŢARĂ

Acolo-n văi, pe Prahova – bogata –
Pe Jiu, pe Olt, pe Argeş şi Buzău,
Pe Bărăgan, în care spicu-i gata,
În Bucureşti... pe-ntreg cuprinsul tău,

E numai jale, capete plecate,
Ochi stinşi, ce cată pururi în pământ,
Sunt buze mute, braţe ferecate,
Şi oase, oase fără de mormânt!...

Noi ştim de-aici prăpastia durerii
În care zaci... Aşteaptă, că venim,
Tu nu cunoşti izvoarele puterii
În care azi din nou ne plămădim.

E dorul tău, atâta ne mai ţine...
De la Oituz, din Putna şi Siret 
Bat toate inimile pentru tine...
Duşmanii înşişi te aud încet...

Aşteaptă-ne... nimic n-o să rămână!...
De-ar fi să trecem toţi prin foc şi iad,
Ca David lua-vom praştia în mână
Şi vom zdrobi de veci pe Goliad!

Răzbunători ne vom întoarce iară,
Cum ne-am legat cu aspru jurământ...
Şi vom cădea la sânul tău, o, ţară,
Cum cazi, plângând, pe lespezi de mormânt.
VASILE VOICULESCU



ARDEALUL

Ardealul este ntână de aur,
Ardealul este mătase.
Ardealul este lacrămi pe pâne,
Ardealul este dulce ca mierea.
Ardealul este ciobanul cu câne.
Ardealul este al copiilor balaur.

Ardealul este apa care curge.
Ardealul este şi foc şi sânge.
Ardealul este mama ce plânge,
Ardealul este copilul ce zâmbeşte
Şi floarea ce creşte.

El este visul fără deşteptare.
Nemărginit îi este hotarul.
Ardealul este Isus şi Calvarul,
Ardealul este lanţul ce se sfarmă,
El este a păsărilor larmă,
Este sânul de mamă şi oţelul tare,
Este flutur alb şi Muntele Mare.

Ardealule, Ardealule, Ardealule,
Orice plâns şi cântec din tine porneşte.
Ardealule, frumosule, mai frumos eşti
Ca Luceafărul din lumile cereşti.
Tu m-ai învăţat să plâng şi să cânt,

Eşti fântână de aur
Şi de aur ai găleată,
Şi piatra ta noaptea scânteiază
Şi veşnicia te-a luat în pază.
Al meu eşti, al nostru eşti,
Povestea cea mai frumoasă dintre poveşti.
EMIL ISAC


GINTA LATINĂ

Şi sare e-n Moldova şi turme şi oloi
Şi-n codri urşi şi vii nenumărate
Şi râurile vin spre Miazăzi
Şi lasă-n urmă ţara de bucate

Grâu şi secară şi mălai şi orz 
Şi floarea-soarelui şi pe coline
E-atâta aur în livezi vărsat
C-abia-l pot toamna crengile susţine

Şi cânepă-i destulă şi in pentru cămăşi
La pruncii mulţi în fiecare casă 
Şi moldovenii-s oameni răbdători
Cu ochii blânzi şi faţa cuvioasă

Căci în Carpaţi prin sihle şi poieni
Şi prin păduri până la marea roată
I-a tot lucrat prin miile de ani 
Icoana-nţelepciunii preacurată

Şi-n jurul ei a înflorit un schit
Şi crinu-a dat în turn de mănăstire
Şi clopotul a uns dintre ţărani
Mereu un domn curat întru mărire

Şi veacurile-n matcă i-a păstrat
Şi au crescut şi ţara este plină
De-o seminţie dreaptă pe pământ
Ce ţine-aprinsă candela latină
IOAN ALEXANDRU


STRĂMOŞII

Oricât le era vatra de săracă
Trăiau mai mult cei vechi şi mai uşor
Lângă părinţi o viaţă să trăiască
Şi încă una lângă pruncii lor.

După ce întreaga moştenire
Se ştia ajunsă-n locul sfânt
Sătui de zile şi de fericire
Plecau strămoşii de aici cântând.

După ce-aşezau pe îndelete
Pentru suflet ce era mai greu
Întorşi senini cu faţa la perete
Se strămutau la bunul Dumnezeu.

Nu puteau muri fără să-şi lase
Întreaga avuţie celor vii;
Matusalemi cu bărbi evlavioase
Încap într-un mileniu doi sau trei.

Ce-i mai de preţ să nu se risipească
Frumuseţea lumilor de la-nceput,
Câteva făpturi s-o tăinuiască
Prin care focul veşnic a trecut,

Să nu se uite, să nu-l bage-n seamă
Cuvântul stă în veac nemuritor
Ca limba într-un clopot de aramă
Cu cât îl bate-i mai răsunător

Unde sunt mulţi e gata să se piardă
În graba mare ce avem mai sfânt.
Era de-ajuns luceferii se ardă
Să se străvadă celălalt pământ.
IOAN ALEXANDRU



 MAMA ROMA

Roma e sacră pentru neamul meu
Şi s-o ridic în imne se cuvine,
De două mii de ani neîntrerupt
Vorbesc pe limba şaptelor coline

Focul în vatră şi casa-ntre păduri,
Plugul şi oaia, masa pentru pâine,
Viţa de vie nobilă pe deal
Şi drumul ţării pururi printre grâne,

Lumina lină-n candela dintâi,
Când steaua serii-n lacrimă străluce
Şi-n ţintirim biserica de lemn
Ridică satu-n glorie pe cruce.

Stejar îmi spune luna de pe cer
Argint clipind în ramurile mele,
Rumoarea Romei, rouă de pe rai,
Rugul nestins roieşte printre stele.

Numai vocale lacuri între munţi,
Străfulgerate de statornicie;
Pe fluiere păstorii din Carpaţi
Tot limpezesc pământul ce-o să vie.

Roma, mamă, sora mea, copil,
Patria părinţilor, părinte,
Pajura-mpăratului păstor
Sigilează crinul pe morminte.
IOAN ALEXANDRU