NICOLAE
MIHAI – „STRIGĂT FĂRĂ
IDENTITATE”
NOIEMBRIE SAU CÂND TRISTEŢEA NU
ŞTIE SĂ TACĂ
Te-ai hotărât cu capul plecat
să-ţi vinzi inima, dar cui?
0 promiţi stelei căzute
în apă,
poate aşa o să rămână în viaţă
sau toamnei, care nu ştie
să privească suspinul,
făptura lui nu prea clară,
firavă.
Cu glas nestăpânit risipeşti
tristeţi pe drumul pustiu,
nimeni n-aude,
nu poate să arate o ieşire
timpului fugărit către lună,
de urletul unei haite de lupi.
SĂRBĂTORI DE IARNĂ
Stă întrebarea răsturnată, cu vederea
spre muntele agăţat de grinda casei,
neîntrebată,
sub privirile vântului gătit
cu vorbe colorate, despletite.
Leru-i 1er, cu sărbători patriarhale
ninse la capăt de cer, înalţă amăgiri
cu miros de scorţişoară şi gâlceavă
stârnită în cănile cu vin.
Tocmai aflasem că urâtul şi frica
de sânge cad peste mine
ca lacrimile mamei când nu ştiau
să plângă,
iar Crăciunul împodobit alb-sonor
cu crăieştile poveşti, deschide uşa
gândului bun-pelerin, şi atunci
mi-am zis că nu pot
să mă lepăd de visul acesta frumos
şi la umbra lui mă voi ascunde.
ÎN SLUJBA NEÎNŢELESULUI
Când cheltui timpul cu folos,
inventezi, preţ de o secundă,
întrebări pentru albina prinsă
între flori, la furat,
dar şi pentru inima ce proclamă
neînţelesul,
lacrimă îmbătrânită, în slujba
dârei mişcătoare de nisip.
Cu îndemânare, păstrezi
o frântură din foşnetul
unui arbore ce adăposteşte
amintiri în adolescenţă
şi umbra lor tatuată pe mâinile
istovite de veghe.
DE LA MIAZĂZI SPRE MÂINE
Spre tine, mirările unui suflet
faţă în faţă cu triumful uitării de sine,
de nimeni cerut
Spre tine, uraganul gândului
trădat de pumnul înălţat a disperare,
către ziua de mâine, întristată,
pe moarte.
Spre tine, glasul care deşteaptă
răsăritul unei torţe, răpăitul
de tobe, înfrăţit
cu cei târâţi în furtună şi haos,
mutilaţi de somnul greu,
ca un jug sfidător.
LINIŞTE REBELĂ
Scoasă printre gratii, la vedere,
pare a fi tonifiantă imagine,
fără culoare, câteodată cu sunet
lângă izvoare, ori pur şi simplu,
întrebări fără cuvinte.
Poţi să-i asculţi paşii într-o poiană
a nimănui, unde în rondul
de noapte, roieşte în toate părţile,
crezându-se singură.
0 stea oprită din cădere, îşi scutură
umbra ca o păuniţă: sunt reproşuri
adresate Carului Mare.
FRUMUSEŢE DE VÂRSTA UNUI ZEU
În limba iubirii gravată,
frumuseţea lăsată să susure
împodobeşte Olimpul zeilor.
E saga acestei după-amiezi
depusă mărturie, cu toate
provinciile înflorite,
pe harta luminii brodată
cu sunete şi zboruri.
Silueta ei printre corali
şi bluesuri reaprinde
virtuţile verbului păgân,
punându-şi semnătura
pe eternităţi inedite,
sculptate în frumos acaju.
STRIGĂT FĂRĂ IDENTITATE
Un semn,
o dâră muribundă,
parafă a unui glas
fără identitate,
poate convieţui
chiar şi în compania
unor tăceri tumultoase.
Înzidit de viu
în tragica lui nuditate,
poartă în delir
zădărnicia flecară.
Îl ascult neputincios,
până când hărţuite
grădini,
adăpostind litanii
şi emoţii interzise,
erup spre niciunde.
AMINTIRI DIN PROVINCIE
Stăruie un spaţiu acolo, fără cezură,
răsturnat, îmbrâncit în iarba viscolită
de rezonanţa gândului creştin.
Am fost lăsat să-l privesc, fascinat,
ori de câte ori sângelui obosit
i-a fost dat să se întoarcă
pe drumul matern, precum fiul risipitor
silabisind pe întuneric, rugăciuni
matinale.
De-acolo mă veghezi, Tu, Doamne,
grăbit să-mi pui pe răni şi slăbiciuni
lumini fugare,
netemătoare, scrise într-o românească
şi simplă aducere aminte.
PREŢUL ZĂDĂRNICIEI
Cauţi cunoaştere în tot ce înseamnă vremuri
de odinioară, când doar mâinile mamei
puteau să întârzie cascada nisipului
din clepsidră, când, grăbit, apusul de soare
umplea
fereastra cu făgăduieli infantile
şi culori stoarse de vlagă,
dar şi când ea, disperarea, te strângea în
braţe
şi îţi şoptea la ureche că nu mai poate trăi
fără tine.
Azi, bucuriile îmbrăcate în mătăsuri scumpe
nu mai au nici un preţ, iar zădărnicia
nu mai înspăimântă nici măcar o creangă
de măr înflorit; tot ce-i omenesc, pare o
rană
din care se scurg, din belşug, nostalgii
şi simţi cum te umpli încet, încet, cu
pământ.
