joi, 8 august 2013

POEZIE ARMEANĂ: SILVA CAPUTICHIAN



POEZIE ARMEANĂ: SILVA CAPUTICHIAN



SILVA CAPUTICHIAN (n. 1919): „Născută la Erevan.

După absolvirea Şcolii experimentale «N. Krupskaia»,

urmează cursurile Facultăţii de filologie a Uni­versităţii

din Erevan (1936-1941). Studiază, în 1949-1950,

la In­stitutul de literatură «Maxim Gorki» din Moscova. (...)

Debutează editorial cu Două convorbiri (1944). Apar,

în continuare, printre altele, volumele: Cu zilele (1945),

Pe malul Zangului (1947), Aceasta e ţara mea (1949),

Neamurile mele (1951) – distins cu Premiul II pe anul 1952,

Poezii (1953), Drum bun! (1957), Reflecţii la jumătatea

dru­mului (1961), Şapte gări (1966), Pagina mea (1968),

Cântarea cântărilor (1970), Spre adâncul muntelui (1972)

şi o ediţie antologică în două volume (1973). A scris,

de asemenea, memorialistică, note de călătorie (Cara­vanele

continuă să meargă – 1964 şi Mozaic din culorile sufletu­lui

şi hărţii – 1976, cu impresii din Liban, Siria, Egipt,

Canada şi S.U.A.), eseuri, teatru (Cocorule, de unde vii?,

Şi tu, Brutus? – reprezentate în 1976 la televiziune).

Este una dintre cele mai valoroase poete 
 ale liricii armene contemporane.“


DRUMUL

Cărţi şi caiete odihnesc pe masă,
Iar fiu-şi doarme somnul său de noapte:
Pe scaun, haina de postav albastru:
Jos, ghetele măsura patruzeci.
Parcă-a fost ieri când încălzeam în palme
Picioarele-i atâta de gingaşe;
Ghetuţa lui de catifea când oare
Ajunse la măsura patruzeci?
Cum de-am bătut, copile,-atâta cale?

PLEACĂ FIII, SE DUC...

Pleacă fiii, se duc.
În papucii de puf care abia s-au atins de pământ,
În sandalele întărite şi sfidătoare, frânte în jocuri şi la bătaie,
În ghetele-n care, curate până la luciu, se grăbeau mai ieri la-ntâlnire,
În cizmele grele, prăfuite –
Cuprinşi de încordare ei pleacă,
Furaţi de febra uriaşei lumi.
Cu fiecare clipă-pas, tot mai departe, mai departe se duc,
Inevitabil, fără întoarcere.
Pleacă fiii, se duc.
La capătul drumului, însingurată şade-o femeie bătrână.
Mereu pleacă fiii, se duc...

GRĂDINA PIETRELOR

O, grădină a pietrelor, grădină a pietrelor
Din Kioto, acest oraş japonez de dincolo de mări!
M-ai ţintuit o noapte întreagă în umbra-ţi
Necunoscută, devenită spirit şi vrajă.
Am venit de departe şi-am avut o singură zi
La-ndemână – o singură picătură din marea anilor mei.
Şi trebuie să văd atâta de multe: cetăţi,
Procesiuni pentru zei, temple, fresce, statui...
Amurgul a coborât iute, ziua a secat deodată,
În zori era hotărât zborul avionului meu –
O, grădină a pietrelor, trebuia, vai, trebuia,
Trebuia să plec fără să te văd!
O noapte întreagă, o lungă noapte în întunericul
Hotelului, m-a învăluit durerea regretului.
Tu ai fost mai presus decât tot ceea ce am văzut:
Temple, cetăţi, poduri şi case...
Am venit de departe şi trebuia să plec tot departe,
Iar tu eşti neştiută şi mică, irepetabilă.
Iar eu atât de aproape de tine, şi totuşi cât de departe,
Ştiam că nu mă voi mai întoarce niciodată aici.
O, grădină a pietrelor, o, grădină a pietrelor,
Din Kioto, acest oraş de dincolo de mări!
Acum se sting în lumina indiferentă a timpului
Toate cele văzute de mine.
Numai tu, tu cea de dincolo de mii de munţi şi de mări,
Tu eşti cu mine mereu, ca un dor depărtat.
Doar tu mi-ai rămas din chinul acelei nopţi,
Pentru că nu le-am văzut, fiindcă nu m-am săturat de tine.
  
EU NU MĂ TEM DE BĂTRÂNEŢE...

Eu nu mă tem de bătrâneţe –
Mă tem doar că voi ajunge surdă
La sunetele lumii,
Mă tem că lumea voi începe s-o măsor
Doar după capul meu,
Doar cu balanţa norocului meu,
Mă tem doar că, asemeni
Bătrânilor ce se-ncălzesc la soare,
Voi spune – atâtea vorbe goale
Despre pensia de glorie care mi-a fost sorocită.
Mă tem doar că tinereţea strălucitoare a cântăreţului
Va începe, pe ascuns, să mă roadă.
Mă tem că voi vedea îngust,
Mă tem că am să judec strâmb,
Mă tem că voi simţi neclar,
Dar cel mai mult mă tem
Că într-o zi n-am să mai bag de seamă,
Că-n dicţionarul sufletului meu
Vor fi atât de multe-aceste vorbe
Ale minţilor înguste.