marți, 24 iulie 2018

NICOLAE MIHAI – DESPRE MOARTE, NUMAI DE BINE

 
NEFIRESCUL ÎN POZIŢII CIUDATE

Graba cu care aduni timpul în căuşul
palmelor goale stârneşte mânia fluturilor
cu chip de mireasă, nefirescul,
tâlcul dimineţii oprit fără întrebări în faţa
Porţilor de Aprilie.

La ce bun anotimpul venind de departe,
apucăturile unor vântură-lume bântuiţi
de nemărginire, aşteptând cu sufletul la gură
pe Dumnezeu să iasă la vânătoarea
de gorgane şi iele zărghite.

Martor nedorit şi umbră a pasului grăbit,
te uiţi în toate părţile şi ceri ploii
să nu mai cânte pe portative îmbătrânite,
zarva închipuirilor bizare desenate
pe ecranul unei după-amiezi de primăvară.

DESPRE MOARTE, NUMAI DE BINE

Ţi-a căzut cu tronc amărâtul
suflet prins în pioneze
de multe ori fugărit prin spitale,
racolat de mâinile îndârjite
ale neputinţei obişnuite să aplaude.

Nu mori la cutremur, gură spurcată,
şi ţii cu tot dinadinsul
să te bălăceşti în sângele celor purtaţi
cu trenul până în ultima gară.

Cu privirea lăuză îmbătată de sensuri
îţi faci siesta prin cimitire,
împreună cu ursitoarele gătite ca nişte
ibovnice, să ducă mai departe sufletul
spre Saturn, în bejenie.

ZIUA DE MÂINE ŞI URÂTUL FĂRĂ MINE

Eu sunt un nimeni plecat din mahalaua
tristelor jargoane, un anonim vestit
al nimănui şi-al tuturor.

Eu sunt un tu, un el, trecut prin văgăuna
Stelară a Poeziei, un învins al zorilor
interogat de liniştea
şi de mireasma florilor de câmp.
în sufletul meu duc umbra lunii noi,
plină de păcat, sub geamul casei năruită.

Din muguri de uimire şi cenuşă, am plăsmuit
acest poem pentru voi, pentru ziua de mâine,
un mâine fără mine, care mă însoţeşte
peste tot.
Din când în când mă întreabă cine sunt.

ZÂMBET SAU ŞOAPTĂ GHEMUITĂ ÎN PRIVIRE

Bâjbâi cu mâinile orbului după zâmbetul
iubitei şi trec în contul inimii fiece suspin,
ajuns pasăre ce-şi caută cuibul.

La ce bun vorbele înnoptate sub fereastră,
tremurul şoaptei fără identitate,
ghemuită în privire?

Neputând fi aşternut pe hârtie, rămâne
cunună săracă mocnind pe buze;
pot să-i ascult doar frumuseţea pâlpâind
la care gura mea n-o să poată, vreodată, ajunge.

DESPRE FRUMUSEŢE

... Şi frumuseţea poartă mască, nu-i aşa?
alcătuire artificială din lacrimi cangrenate
şi patimi;

ea scoate la iveală sufletul firav,
năzuind spre ideal şi divin, în bubuitul inimii,
netradus în niciuna din limbile pământului.
Poeţii nu-i pot clinti zâmbetul arogant,
inventat ca o şoaptă în colţul gurii;
minţi strălucite îi cântăresc farmecul
în aşteptări şi nădejdi,
îi ascultă glasul irezistibil, fără cusur.

Toţi o aşteaptă ca pe o promisiune
aflată atât de aproape, că-i simt răsuflarea
pe obraz...

UN MORT BĂTRÂN

Sunt, de când mă ştiu, un mort bătrân
şi nu mai pot răspunde la nici o aşteptare;
de aceea îngăduiţi lumânării de veghe
să-mi citească, din fiecare lacrimă,
gloria nisipului repudiat în clepsidră,
dar şi a ochiului trudă, dosind
slăbiciunile spiritului pângărite
pe care le depun mărturie.

În căutarea visului pur, nu mai aud
lupoaicele memoriei, găzduite
în poftele mele;
mă lepăd de cei uitaţi cu nume
de împrumut, fugăriţi de tagmele somnului,
până la groapa în care strigătul devine
capcană a întunericului, iar uitarea, o ispravă
a nevăzutului, pe drumul de întoarcere.

ULTIMA ZI

Într-o zi, soarele, oricât de tare
va alerga, nu va mai putea
să mă ajungă din urmă.

Într-o zi, voi îndupleca vântul,
noaptea cu stele, să facem
împreună o ultimă poză, iar tata,
vieţaş demult falimentar, va fi nevoit
să-mi apere inima de fiara
stârnită în mine.

Căţelul pământului, cu lacrimi
în ochi, fi-va singurul prieten
ce-mi va bate la uşă.

LINIŞTE CU MIROS DE CETINĂ

E auzită doar de cei care ştiu
că e de bronz,
simfonică sau fără de odihnă;
la miezul nopţii, poartă antică năframă
şi discreţia unei şoapte, cu străluciri de giuvaer.
Pare a fi, neuitare, zăvorâtă în clopote
ce îşi pierd nerăbdarea.

Unii o aştern pe pânză, mărturisind lumii
inocenţa interzisă, decisă în cele din urmă,
să nu mai grăiască;
alţii îi îngroapă umbra, la poalele munţilor,
în intimitatea înaltă de fildeş a ceţii.

Poţi s-o păstrezi, până când ţi se face
de prăpastie cuibărită în braţe
şi de miros de cetină logodit cu pasărea
dionisiacă, băută de piscuri, până la extaz.

POETUL

El este visătorul grăbit în toate câte sunt;
numără în orice limbă răsunătoare tristeţi
în ochii păsărilor adunate.
Ştie că sub dărâmăturile unei idei,
opinia publică poate să dea frâu liber
cuţitelor guralive care vor sfârteca speranţa,
privind-o în ochi, până la ultimul suspin.
La vederea lui, marea o ia razna spre ţărmuri
demult apuse unde păcatul aleargă
cu limba scoasă după nedefinite şi păcătoase
forme expuse sângelui.

Visează neînţelesul, îl împarte cu un cântec
de flaut până rămâne o singură linişte
prin care nu poate trece, în zbor, nici măcar
aripa unui fluture.
NICOLAE MIHAI

TRAIAN VASILCĂU – „E IARNĂ-N ORIŞICE CUVÂNT”

TRAIAN VASILCĂU





CÂNTEC ÎN ALB 
E vară, dar zăpezi în cer mai sunt,
Vai, niciodată nu vor mai cădea,
De după ele veşnic mama mea
O să-mi trimită veşti scrise pe vânt.

E vară, dar în cer sunt munţi de gheaţă,
Dealuri de sare, fericirea mea,
De după ele mama-n strai de ceaţă
O să-mi trimită visul ce e Ea

Şi eu am să o rog, scris dc suspine:
„Vin ierni fără sfârşit, rămâi în mine.”

E IARNĂ-N ORIŞICE CUVÂNT

E iarnă-n orişice cuvânt,
E iarnă-n trupu-mi de ţărână
Şi par că sunt când nu mai sunt
Şi mă ia viscolul de mână,

Până-n durere poţi s-ajungi
Cu trenul cerului de seară,
Nourii sunt vagoane lungi
Curgând în Dumnezeu să moară.

E iarnă-n clopot şi în vis,
Iar noi, ce-am fost o disperare,
Ne vom trezi cântec ucis
De doi cocori la drumul mare.

•••

Te-aud tăcând în veşnicii mereu
Şi îţi scriu numele cu Dumnezeu
În Dumnezeul cerurilor toate.

Pe urmă bea-voi din ulcioare sparte
Un vis cu tainic amiros de moarte,
Etern şi neştiut, cum fi-voi eu.
•••

Eu mă privesc în răni, ca-ntr-o oglindă,
Eu nu mă mai cunosc, nu-mi mai sunt neam
Şi nu-mi mai bat cu amintiri în geam.

Eu am plecat, vecii să m-acuprindă,
Să-mi dea tăcerea salbă de pustie
Şi de-am să mă-ntâlnesc nimeni nu ştie.

•••

Eu sunt nimic fără de voi, tăceri
Şi-n ale coasei reci oglinzi privit,
Îmi potrivesc tristeţea după vânt.

Abia de-mi amintesc dacă mai sunt,
Şi, parcă de milenii rătăcit,
Prin voi, cer ale Morţii mângâieri.

Dânsa e doamnă veşnic ocupată
Şi Dumnezeu se bărbiereşte-n vale
Privindu-se-n oglinda coasei sale.

E fericii, întinerit arată
Şi în curând cosi-va dintr-odată
Iarba de leac ce I-am ieşit în cale.

DESCĂLECAT PRIN POEME

Îţi cântă urma ce-ai uitat-o-n mine,
E zdrenţe umbra ta din ochii mei,
De zor o tot lipesc trei porumbei,
Dar – orişicât se străduie – nu ţine.

Zadarnică-i această vindecare,
Dar dincolo de-al deznădejdii glas
Noi, cei care am fost sclipiri solare,
Suflete-ngemănatc am rămas.

Poet al unei ţări ce nu-i de-o vreme,
Ducînd în ochi un porumbel ucis,
Voi fi descălecatul prin poeme,
Care-o să moară-n tine ca un vis.
•••

La ora dezbrăcării de păcate
Fac exerciţii de singurătate
Şi-mi zvârl din minte visele visate,

Moartea mă vrea copilul ei şi rană,
Uitând că sunt cu sufletu-i de-o seamă,
Sorbim amurguri din aceeaşi cană.

În ochii mei s-a prăbuşit tot cerul,
Zeii s-au înecat, mai e stingherul
Iisus, ce-şi strânge chipul din misterul...

Cioburi lipeşte, alte cioburi strînge,
Nu-i nimeni să-l ajute, şi El plânge.

•••

Uitaţi-mă în graiuri de morminte
Şi nu mă căutaţi în nicio zi,
Crezând că altfel aş putea muri.

În mine aruncaţi cu ciocârlii,
Să vină-un vânt spre a mă prohodi,
Uitând să-şi ia cu el nişte cuvinte.

•••

Cu crini de-argint în flăcări trec pe stradă,
Visând de-o viaţă moartea să mă vadă,
Sufletu-n mine cântă, fără grabă,
La înverzite flaute de iarbă

Şi-n ochi-mi, blând retras din bolta veche,
Iisus li-i dirijor fără pereche.

•••

În trupu-mi casă-şi face Dumnezeu,
Îi este strimt, dar tot îi este bine
Şi fericit surâde-n vis mereu.

Curând voi stinge lămpile în cer,
Numai o lampă va mai arde-n mine,
S-o sting mă tem, mă-nsingur, mi-i ruşine.

HAR

Cu lacrimile cerului pot scrie
Pe rana lumii sacră poezie,
Străbat cu greu prin râuri de durere.

Boala ce-o am nu-i nimeni să mi-o ia,
Doar bunul Dumnezeu, Măria Sa,
Ce-o încuviinţează prin tăcere.

•••

Cuvântă sufletul în ochii tăi,
Potir pe buze duci, cu taine plin,
De trupu-ţi îmbătat ca de un vin
Mă pierd prin ale cerurilor văi,

Privindu-mă în ochi, eu sunt învinsul,
Şi îngerii, lipsiţii de cinism,
Ferice îţi aplaudă surâsul,
Mie – murirea – mare eroism.

Şi ca la un spectacol grămădită,
Lumea din noi e tot mai fericită.

•••

Ordinea-n amintiri mi-o schimbă vântul,
De viaţa mea s-a-mbolnăvit pământul,
În loc de aer, rai respir, de moarte
Şi muşc din taine ca din fructe coapte.

Noaptea-mi întinde un ulcior cu stele,
Au gust de cântec îndulcit cu jele.
Să-l beau? Să nu-l mai beau? Ce naiba caut
Când trupu-mi este lemn suav de flaut,

La care, spre-a cânta cu-nduioşare,
Vine-amintirea lumii viitoare.
•••

Se dă în scrânciob târgul hohotind,
Fierbem amurguri, dau de-acum în clocot,
În ochii mei se-aude-al morţii tropot
Şi-am s-o servesc cu-al inimii colind.

Voi îmbuna-o, oare, cine ştie?
Lumina soarelui din mine-o dau
S-o ducă morţilor ce crini erau
Şi au rămas mâhniri de păpădie,

Pe care-un vânt ce trece surâzând
Le duce-n lumea lui, ascunsă-n gând.

PASTEL

Îmi amintesc aievea ca-ntr-un fragment de mit
De-o întâmplare veche ce-n gânduri nu se-aciuă.
Plouând se sparse cerul şi maică-mea grăbit
Mi-l trase în odaie şi-l coase pân’la ziuă.

Iisus atunci spre mama veni c-un ram de laur
Să-i lase-n palme două privighetori de aur.

•••

Trilul tăcerii ca pe-un vechi cadril
Îl tot ascult, înveşmântat în ceaţă,
Întârziere îl numesc, de-o viaţă.

Cântându-l, vreau să-l însuşesc de tot
Şi doar păşind prin cer, copil umil,
Calea spre mine să-mi găsesc mai pot.

•••

Cuvintele mă copleşesc. Şi fug
Din urma lor, să le aşez în cărţi,
Mi-a fost prescris să le fiu dulce jug.

Sălăşluieşte cântecul în mine,
Sângele meu va mai dansa, ştiu bine,
Şi tu, tristeţe, o să mi te-arăţi
La ora când nici voi gândi la tine,
Uitând că suntem două jumătăţi.

CÂNTEC DE COPAC

În pieptul meu e-o scorbură cu mierle,
Caut în mine, tace Dumnezeu,
În tine caut, lumea-şi prinde perle
Din amintirea plopului ce-s eu.

Ştiind poetul, să-l cunoşti nu poţi.
Degeaba-ncerci, opreşte-le şi taci.
Freamătă-n el tăcerea din copaci
Şi-n sufletu-i valsează vii cu morţi.

Face ravagii ca-ntr-un lan cu maci
Epidemia raiului în toţi.

•••

Când te aveam pe tine umblam ca un nebun,
Ce copt era cuvântul, ce sunător şi bun,
Durerea-mi da procură, în numele-i să cânt,
Preot mi-era tăcerea, spunându-mi: „Fii cuvânt!”

Mă tot soma tristeţea, mă obliga un dor
Să fiu în orice clipă visarea tuturor,
De-o viaţă-apus şi încă fiu nenăscut al sorţii,
Citea în ochi-mi noaptea metaforele morţii,

Şi întreba aiurea instanţe de resort
Când va veni poştaşul îmbătrânit detot.

POEM SMULS DIN ACUM

În ochii mei e-un cimitir ce creşte,
Atâta lume se îngroapă-n el,
Paznici sunt florile de muşeţel,
Ca o grădină liniştea-nfloreşte,

Culeg de jos lumina pe făraş,
Şoapte-mi fac din tăceri de heruvim,
Gropari bătrâni – copacii n-au sălaş.
Se pot ascunde în privirea mea,
Zidească-şi casă-n amintiri de stea,
Cât noi statui iubirii devenim.

DESCIFRAREA TAINEI

Ies fluturii din molii şi dispar,
Vântu-i bătrân de întrebări la cină,
Iar noi – doi munţi de ceaţă în zadar
Ne căutăm în gânduri fără vină.

La căpătâiul ţării noastre stând,
Purtăm cu drag veşminte de Horaţiu,
Fiind de-a pururi timp pustiu de spaţiu.

Din pomul vremilor se-aud căzând
În lucruri orele, cu zgomot mare –
Cine-l aude în iubire moare.

Dispari, să nu fii nins cu preauitare.

•••

Iisus mă cheamă-n cerul lui de slavă,
Dar trebuie să mor, să pot fi iarbă.

Acum nu se mai moare exemplar,
Ci preaciudat, stupid şi în zadar,

Acum nici nu se moare şi în ţară
Chiar moartea exemplară e-o povară.

CATREN

Sunt humă grea de văzduh – toată-n pârloagă –
Şi numai sufletul meu, nins de oftat,
Gravid de privighetori, zilnic se roagă
În schitul ochilor tăi îngenuncheat.

•••

Îmi permiteţi să uit nişte lacrimi la voi?
Îmi permiteţi să depozitez nişte tristeţi
În inima voastră?
Am făcut rost de ceva veşnicie în târg
Şi de prea multă însingurare de aur,
Dar, uituc de vocaţie, precum sunt,
Cu greu ştiu să-not prin nămeţii de soare-ai luminii
Şi-ai nopţii din fiecare.

Îmi permiteţi să devin tăcerea voastră, de dor
înflorind la geamul defunct al iubirii?
Îmi permiteţi să-ngrop patria nemărginirii
În inima voastră?

Ochii ei au fost două cântece fericite
Sărutând mâna morţii, să se-ncânte şi s-o îmblânzească,
Până când Dumnezeu
I-a luat într-o seară lacrima
S-o plângă şi-n zori s-o reverse în mare.

TRAIAN VASILCU