POET DIN CANADA: MICHAEL ONDAATJE
MICHAEL ONDAATJE: „Născută în 1943, la
Ceylon.
Studii la
Universitatea Bishop şi la
aceea din Toronto.
Asistent
la catedra de limbă şi literatură engleză
la
Glendon College (Toronto).
Din
volumele de poeme publicate:
The
dainly Monsters (1967),
Rat Jelly (1973).“
GORILE
Ieşiră din apă la vaduri
şi punctează în gloate
ţărmii.
La picioarele lor
valurile
le-acoperă cu părul
gleznele
cicatrizate de polipii
de mare
din care s-au ivit.
Aceasta-i, aşadar, simpla evoluţie:
că sumedenii de mari şi de negre-animaîe
sulemenite şi sculptate de mare
şi care mănâncă fructe de perindeu,
sevă de palmier
au sosit şi-şi aşteaptă rândul pe plajă.
HENRI ROUSSEAU CU
PRIETENI
În această-ngrijită
vegetaţie, papagalul,
înţelept
stă pe-o cracă.
Povestitorul scenei
bine-şi dă seama de poamele desăvârşirii
de florile albe şi-albastre,
de şarpele cu ureche muzicală;
el prezidează.
Maimuţele
îşi ţin portocalele ca pe nişte cranii,
ca pe nişte potire.
Stau sub papagal,
deasupra portocalilor –
o sclavie a junglei care
în această orânduială
se dedă odihnei.
Sunt idealurile viselor.
Într-o astfel de exactitate,
printre simetricele petale,
printre îngerii ce zboară cu-atâta pricepere,
e o deplină eliberare.
Papagalul poate fi înlocuit;
mâine-n locul său
un om care valsează şi-un tigru,
nişte proaste picioare de pasăre.
Odată-mplinită măreţia
se tolănesc toate printre florile manualelor
şi anină-n această poziţie
împrăştiate ca nişte perle
într-o la fel de compactă obşte
de pereţii Domnişoarei
Adelaide Milton de Groot
cu Llie P. Bliss la New York.
Iar acolo, şi acolo,
în paiete pe la-ncheieturile mâinii, pe la
coate,
în spoieli grozave de cocteiluri,
vulgar de frumoşi, stau
papagali, stau lei îngroziţi
cei tari şi chipeşi zăvoriţi în sori
şi păsărele o! cu câtă graţioasă grijă
păşind...
PROMETEU CU ARIPI
L-au zdrobit în chip ştiinţific pe-acea stâncă,
pentru ca pân-la amiază un soare
şchiop să-l poată orbi
şi buzele, şi pleoapele să-i crape, şi părul
să-i albească
întărindu-i sângele pe coapse, pe
crăpăturile gurii.
Şi venea pasărea, şi ciugulea din carnea-i sfârtecată,
şi-i lingea coastele şi sfâşia din pielea-ngroşată,
până se făcea puhav şi cafeniu amurgul,
iar pasărea pleca încruntată.
Atunci, trosnind, încheieturile lui se potoleau
din muşcătură
şi-aplecat vedea cum marea îl îneacă pe jumătate
şi-nţepând ca peroxidul
i-amorţea simţirea
aşa că iar putea zâmbi.
Zeus,
cu un ciorchine de
struguri şi de zei
în palmă, scuipa sâmburii
şi privea cu uimire la omul acela
care cu ochii albiţi şi
c-o nebunească patimă
curta un alai de sirene.
