luni, 29 aprilie 2013

DINCOLO DE NISIPURI



DINCOLO DE NISIPURI

            Fănuş Neagu, autorul vol. de nuvele Dincolo de nisipuri, Cantonul părăsit, Vară buimacă şi al romanelor Îngerul a strigat, Scaunul singurătăţii, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, este un narator excelent, un creator de atmosferă, cu talent real în notaţia metaforică şi sugestivitatea poetică a evenimentului epic. Intruziunea brutală a misterului în real include Dincolo de nisipuri în proza fantastică. Dintre particularităţile fantasticului, în Dincolo de nisipuri se observă: a) neliniştea personajelor care nu găsesc o explicaţie logică pentru evenimente; b) ezitarea  lor şi a cititorilor; c) compoziţia gradată a naraţiunii; d) finalul ambiguu; e) estomparea reperelor de timp şi de spaţiu la apariţia iluziei / autoiluziei. Dacă adăugăm la intruziunea fantasticului particularităţile proprii oricărui tip de nuvelă (1. momentele subiectului; 2. existenţa mai multor moduri de expunere; 3. proporţiile textului; 4. spaţiul şi timpul acţiunii; 5. numărul de personaje) observăm că Dincolo de nisipuri este o nuvelă fantastică, deşi incipitul / expoziţiunea este al (a) unei nuvele realiste: „Era în 1946, an de secetă cumplită. Şuşteru nu mai văzuse pic de tutun de patru zile. Ca să fumeze, într-o zi rupse un smoc de frunze de iederă din rugul care îmbracă faţa casei, le fărâmă între degete şi-şi umplu luleaua. Avea ochii cârpiţi de somn, fiindcă, deşi         era trecut de amiază, abia se sculase din pat. «Al dracului, se gândi, pierzi o noapte la priveghi şi nu-ţi mai vii în fire pe urmă două zile.» Nevasta, soacra, copiii lipseau de acasă. «Sunt după mâncare, îşi zise, s-au împrăştiat prin sat ca făina orbilor.» Şi ieşi în drum, mic şi slab, cu cămaşa atârnându-i peste pantaloni.” Viziunea asupra satului pare obiectivă / impersonală. Naraţiunea la persoana a III-a sporeşte ambiguitatea întâmplărilor. Perspectiva impersonală, neimplicată, a naratorului este dublată şi de perspectiva personajului principal, om obişnuit, care trăieşte propria-i iluzie / teamă, stări specifice naraţiunii fantastice. Ezitarea între aparenţa realistă şi neobişnuitul / irealul impus ca o prelungire a realului aparţine atât cititorului, cât şi eroului. Expoziţiunea amplă, în care autorul interferează naraţiunea cu dialogul, monologul şi descrierea, pregăteşte, în prelungirea realului, intruziunea irealului, declanşarea intrigii: „Călăreţul zărit înainte pe movilă se apropie în goană mare de sat. / – E nebun, zise Şuşteru vânturând mâinele, omoară calul dac-o ţine tot aşa până la pod… Observându-l, călăreţul cârmi spre el şi strigă, arătând cu braţul îndărăt, că vine gârla. A plouat la munte şi vine gârla. Vine Buzăul.” Tematica nuvelei (idealul, visul, iluzia, autoiluzia, căutarea, speranţa, credinţa) prin corelarea cu titlul (nisipul simbolizează deşertăciunea, fragilitatea, nestatornicia ) şi cu motivul apei (simbol al regenerării, al izvorului vieţii) prefigurează ieşirea din timpul istoric, linear şi ireversibil, şi trecerea într-un timp mitic, într-un spaţiu nedeterminat. După declanşarea intrigii, satul, contaminat de iluzia călăreţului (?) / a lui Şuşteru (?), se mută pe malul gârlei – metaforă a drumului spre ideal: „Când au bătut clopotele, satul s-a mutat pe malul gârlei. Bărbaţii au tăbărât cu sapele şi cu târnăcoapele să spargă movilele de pământ care astupau intrarea în şanţuri. Femeile n-au coborât, se îngrămădiseră sub un oţetar şi ţineau copiii lângă ele, fiindcă valurile puteau să-i tragă în vâltoarea lor, din care nu mai e scăpare. Nu se ştie de ce aveau credinţa că gârla, pornind  de la munte, se lasă la vale însoţită de un vânt rău, aspru, ca de îngheţ, şi se înfiorau dinainte, ca jivinele plăpânde când simt că se apropie iarna grea. Două dintre ele rostogoliră cu mâinile până-n gura vadului un pietroi mare, cât o buturugă, ca să fie acolo pentru spălat rufele.” Psihologia personajului colectiv contaminat de iluzia sădită de Şuşteru este gradată prin tehnica epicului dublu; iluzia născută din necesitate ia locul realului; Şuşteru, căutătorul de absolut, crede necondiţionat în idealul său, care este şi al satului (metaforă vie a umanităţii), încât ceilalţi îl urmează convinşi: „Trebuiau să aducă gârla, altfel piereau.” Până în punctul culminant, acţiunea va fi gradată prin tehnica epicului dublu: reprezentarea veridică a realităţii este dublată de simbolizarea ei. Starea dominantă a personajelor, a personajului colectiv este frica de a nu pieri de foame; frica alimentează iluzia individuală şi iluzia colectivă; tot frica de a nu găsi apa naşte resemnarea, renunţarea. Deziluzia, ca şi iluzia, contaminează repede satul; cu excepţia lui Şuşteru, toţi îşi părăsesc iluzia: „Se năpustiră în galop printre malurile abrupte până la stăvilar, unde descălecară. Iazul, ca şi cel dinainte, era gol, iar jgheaburile – pline până la jumătate cu ţărână. Nici un fir de apă nicăieri. Oamenilor nu le venea să creadă. Clătinându-se, trecură podul ce ducea în moară. Un viţel culcat pe cărare mugi prin somn. Înăuntru lătră un câine. Auziră şi-o tuse înfundată, hârâită şi un zgomot de zăvoare. Stăpânul se speriase, îi credea hoţi. Se întoarseră la cai fără a scoate o vorbă. Şuşteru rupse cel dintâi tăcerea. / – N-au ţinut apa aici, zise. Mai în sus, la morile celelalte, acolo să mergem. / Patru inşi se desprinseră din ceată şi o cotiră în jos. Topoarele le atârnau înfipte la brâu. Ceilalţi  îl însoţiră pe Şuşteru până la locul unde albia râului se vedea întinzându-se drept înainte – o dâră de cretă ce nu se mai isprăvea nicăieri. Atunci îl părăsiră şi ei.” Caracterizate preponderent indirect (nume, comportament, exprimare, capacitate de a se iluziona, voinţă, credinţă, fizionomie, vestimentaţie) personajele se află în căutarea adevărului. Metafora drumului („Satele din sus erau departe.; „Drumul era greu.”) oferă cheia interpretării nuvelei Dincolo de nisipuri. Drumul călăreţilor, în frunte cu Şuşteru, este însuşi drumul destinului Omului, adică un drum al cunoaşterii şi al iniţierii, al devenirii şi al transformării. Himera lui Şuşteru („Mai în sus, la morile celelalte, acolo să mergem.”) are, în acelaşi timp, ceva din „Himera văzduhului”, fiindcă zburăm cu aripile idealului / iluziei, dar şi din „Himera pământului”, întrucât necesitatea naşte visul / idealul. Dimitrie Paciurea transfigurează în cele două „Himere” relaţia condiţie dată – condiţie dorită. Mai importantă, în această ecuaţie existenţială, este condiţia dorită. În aceasta constă superioritatea lui Şuşteru faţă de ceilalţi. El simte „mereu în faţă răcoarea valurilor”, simte visul, idealul.  Poezia existenţei este arta de a simţi, sugerează Fănuş Neagu prin nuvela Dincolo de nisipuri. Omul care simte poezia căutării stă întotdeauna pe „scaunul singurătăţii”.

ITEMI DE EVALUARE 
1. „Albia râului se întindea în sus ca o omidă cenuşie. Nisipul şi petele galbene de lut pietrificat luceau pustii în soare. Rădăcini putrede atârnau în peretele malului dinspre sat. Dincolo, pe islaz, aliorul se încolăcea de căldură. Pe un muşuroi de ţărână, alături de o tufă neagră de mărăcini, ţistuia un hârciog. Departe, pe vârful unei movile, se zărea un călăreţ.” (Dincolo de nisipuri) „Drumul era greu. Copitele se înfundau în nisip. Un cal se poticni şi necheză. Stăpânul îi dădu în cap cu pumnul. În faţă răsărise luna. Era galbenă şi vălurită ca obrazul unei bătrâne. Nisipul scânteia. Dunga lui albicioasă, ca de sidef, se isprăvea în lună. Sau poate de-acolo curgea în albia râului. Şuşteru călărea în frunte.” (Dincolo de nisipuri) ♦ Care este modul de expunere ilustrat prin aceste secvenţe? ♦ Care este / sunt funcţia / funcţiile acestui mod de expunere în structura textului epic? ♦  Exprimaţi-vă opinia în 5 – 6 rânduri.
2. – Ei, gata, am înţeles, zise bătrânul, liniştit, le iau. Da urli degeaba. Tu nu ştii că peştele merge numai în susul apei? Întâi să ajungă Buzăul la Siret şi pe urmă vine peştele aici. / – Asta aşa este, recunoscu Şuşteru, uitasem. Poţi să le laşi. / – Le las, răspunse bătrânul, că cine ştie, poate tot pică vreun baboiaş. În groapa asta am prins odată un somn cât un porc. / – Pune mâna şi scoate-le, răcni Şuşteru, înfierbântându-se din nou. (Dincolo de nisipuri) ♦ Ce mod de expunere se actualizează prin acest fragment? ♦ Care este / sunt funcţia / funcţiile acestui mod de expunere în textul epic? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 5 – 6 rânduri.
3. „Jos, într-o groapă, un bătrân întindea cârlige de undit, legate de o sfoară prinsă de un ţăruş înfipt în buza malului.” ♦ „O fată se pieptăna, ridicându-şi părul castaniu în lumina soarelui,  şi zicea un cântec trist ce aducea a bocet.” ♦ „În toiul lucrului, bărbaţii se opreau o clipă şi-şi suflecau pantalonii până mai sus de genunchi, ca să nu li se ude mai târziu îmbrăcămintea.” (Dincolo de nisipuri) În descrierea satului adunat pe malul gârlei, naratorul include secvenţe comice / absurde, dacă avem în vedere drama în care erau implicaţi sătenii. Care credeţi că este funcţia secvenţelor de acest tip? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 5 – 6 rânduri.
4. Nuvela Dincolo de nisipuri oferă un model de final deschis: „Ceilalţi îl însoţiră pe Şuşteru până la locul unde albia râului se vedea întinzându-se drept înainte – o dâră de cretă ce nu se mai isprăvea nicăieri. Atunci îl părăsiră şi ei. Şuşteru nu-i chemă. Privi luna ce se ofilea pe muchia aceluiaşi deal, ridică braţul fără mâneci şi lovi calul pe gât, cu dârlogii. Simţea mereu în faţă răcoarea valurilor.” (Dincolo de nisipuri) Ce vă comunică acest tip de deznodământ? Dar singurătatea căutătorului de ideal? Motivaţi-vă opinia în 6 – 8 rânduri.
5. Astăzi multă lume leagă numele lui Fănuş Neagu de acest stil poetic, înflorit, metaforic, ca al lui Ionel Teodoreanu înainte de război. Însă cele dintâi povestiri, scrise într-o limbă îngrijită, ca şi acelea ale lui Sorin Titel ori Nicolae Velea, sunt valabile epic şi psihologic, şi au mereu un miez dramatic, mascat de pitoresc şi de melancolie.” ♦ „În volumele din anii ’60, poezia este mai puţin a limbii şi mai mult a locurilor, a peisajelor, a climatului natural.” ♦ „Cele mai izbutite povestiri au un marcat fond etnografic: raporturi umane specifice, cutume, superstiţii, limbaj.” ♦ „Viaţa e dură, dar şi idilică, într-o proporţie al cărei secret îl deţine scriitorul.” ♦ „Descrierile ori sugestiile psihologice vor împrumuta de aici încolo tot mai des acest mod înflorit şi preţios de exprimare de care originalitatea lui Fănuş Neagu se va lega definitiv.”
(Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române)
▲ Comentaţi, în 14 – 16 rânduri, afirmaţiile lui Nicolae Manolescu, raportându-vă şi la nuvela Dincolo de nisipuri. 
PETRE ISACHI

SOBIESKI ŞI ROMÂNII



SOBIESKI ŞI ROMÂNII

            În istoria nuvelei româneşti, Costache Negruzzi poate fi considerat părintele acestei specii epice cultivate apoi, cu succes, de Alexandru Odobescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Marin Preda, Mircea Eliade. Termenul – provenit din  fr. nouvelle, it. novella – defineşte o creaţie epică în proză cu o acţiune mai dezvoltată decât a schiţei, antrenând mai multe personaje, dintre care se reliefează un personaj central, ale căror caractere se desprind dintr-o intrigă mai complexă şi dintr-un conflict puternic.
       Sobieski şi românii are toate caracteristicile acestei specii epice: prezintă fapte verosimile, un singur conflict exterior, intrigă riguros construită, tendinţa spre obiectivare, se pune accent mai mult pe personajul central decât pe acţiune. Faţă de povestire, nuvela păstrează o legătură mai strânsă cu realitatea. Viziunea este auctorială: autorul corespunde naratorului, dar naratorul nu corespunde personajului. Naratorul este omniscient: ştie totul şi nu corespunde niciunui personaj. Titlul presupune doi termeni antitetici: Sobieski / românii, deşi conjuncţia copulativă „şi” estompează antiteza şi sugerează ideea că patria poate să pretindă de la fiii săi orice sacrificiu, inclusiv sacrificiul suprem. Tema nuvelei (patriotismul) confirmă ideea lui Delavrancea: „(…) un neam nu piere prin siluire, ci numai prin abdicare ().” Întrebat ce sfat ar da unui tânăr, Caragiale a răspuns genial: „Tinere, să-ţi faci patria scumpă şi sfântă ca şi mama! S-o iubeşti şi s-o respecţi din adâncul sufletului tău. De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă şi paradă (…).” În Sobieski şi românii patriotismul este o stare activă, perpetuă şi credincioasă propriei eternităţi, încât pământul românesc „are preţul morţilor care au coborât în el” (Nicolae Iorga).
            În expoziţiune, Costache Negruzzi fixează locul şi timpul acţiunii („Pe drumul ce duce cătră cetatea Neamţu, pe la sfârşitul lui septembrie 1686, se vedea o oaste mergând.”), dar şi unele personaje implicate în acţiune: personajul colectiv (oastea „cu durerea în inimă”), Sobieski („fala leşilor, eroul creştinătăţii, mântuitorul Vienii”), Iablonovski şi Potoţki. Expoziţiunea prefigurează arta scriitorului: viziune realistă asupra epocii (realism istoric), obiectivitate, conciziune, ştiinţa detaliului, har descriptiv, narativ. Imaginea panoramică asupra oştirii poloneze, întâlnind fioroasa pustietate, anticipează psihologic, intriga, potenţându-i dramatismul. Numai o oaste umilită, înfometată şi învinsă moral răspunde cu promptitudine şi inconştienţă la sugestiile lui Potoţki, la orgoliul nemăsurat al vestitului rege al Poloniei. Hotărârea lui Sobieski de a asedia Cetatea Neamţului constituie intriga nuvelei. Dialogul dintre orgoliosul rege şi sfetnicii săi confirmă că înţelepciunea personificată de Iablonovski este învinsă de trufie, de linguşire şi de prostie: – Aşa! Să mergem dar să-l luăm. Oh! voi să-mi răzbun pre Cantemir care mă înşală şi mă făcu să perd atâţia viteji! / – Eu aş zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt. / – Ba pre numele patronului meu! nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieski fără a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mâinile. / – Numele Măriei tale e destul tun, zise Potoţki. Dialogul dintre rege şi sfetnicii săi prefigurează dezvoltarea subiectului. Planul acţiunii se mută în Cetatea Neamţului, unde „se aflau optsprezece plăieşi trimişi de ispravnicul de Neamţ, pentru străjuire”. Acestora li se adaugă tânărul sosit de la Iaşi, cu veşti despre fărădelegile duşmanilor. În desfăşurarea acţiunii evenimentele sunt gradate ascendent; ele se succed cu repeziciune: pregătirea plăieşilor pentru rezistenţă (– La porţi, flăcăi! zise bătrânul. Încuieţi-le şi grămădiţi bolovani pe ziduri. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze.), solia poloneză, răspunsul plăieşilor (– Încă o dată vă întreb, vă închinaţi ori ba? / – Ba.), asediul cetăţii, apărarea (– Câţi au perit d-ai noştri? / – Zece.), capitularea condiţionată („slobozi să ieşim şi să ne ducem”). Naraţiunea, dinamizată de dialog, cu scene dominate de bătrânul plăieş – discuţia cu plăieşul reîntors de la Iaşi, cu solul regelui Poloniei, cu tânărul vânător despre pierderile suferite – capătă accente  de mare încordare în secvenţa defilării străjerilor prin faţa regelui uimit şi turbat de mânie. Punctul culminant îl constituie hotărârea regelui de a-i pedepsi pe plăieşi pentru cutezanţa lor    (– Voi aţi cutezat a vă împotrivi mie şi a-mi omorî atâţia viteji? zise regele. O, asta nu se va trece aşa! urmă turbat de mânie; trebui o pildă pentru cei asemine vouă, şi pilda va fi groaznică şi vrednică de faptă. Nu meritaţi a muri de sabie, ci de ştreang. Spânzuraţi-i!) Deznodământul este surprinzător; sfătuit de Iablonovski, Sobieski consimte să aprecieze eroismul plăieşilor: „Voinicilor, zise, sunteţi slobozi, mergeţi în pace şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri că aţi avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia.” Antiteza reprezintă procedeul general de construcţie al nuvelei Sobieski şi românii; antiteza, procedeu compoziţional, este folosită şi în construcţia personajelor care îşi delimitează valorile morale de care dispun atât în planuri diferite, cât şi în planul înfruntării directe; avem, pe de o parte, portretul cuceritorului orbit de trufie şi iluzia unei victorii facile, de cealaltă parte – eroul colectiv, demn, curajos, cu spirit de sacrificiu exemplar, înţelept, pătruns de iubirea de ţară, de credinţa în Dumnezeu, de valori morale sacre. Nuvela impresionează prin lecţia de patriotism, prin sinceritatea mesajului, prin arta compoziţională, prin tensiunea dramatică, prin poetica atmosferei, prin sugestiile metaforice („sprânceana dealului”, „în floarea vârstei”, „numele măriei-tale e destul tun”), funcţia descriptivă şi caracterizatoare a epitetului (oaste ticăloşită”, „fioroasă pustietate, faptă defăimată”), elocvenţa comparaţiilor („au intrat într-o cetate românească ca într-o ţarină pustie”, „ca un mare schelet uriaş”), varietatea vocabularului, formule protocolare de adresare („Fie-mi iertat, sire”; „Du răspuns Măriei sale”; „Bine ai venit,  domnule”), expresii populare („a trece sub ascuţişul sabiei”, „a-şi căuta de drum”, „a purta de grijă”, „a-şi pune capul în primejdie”), cuvinte cu sens învechit (stare ticăloasă” / stare jalnică; „mişel” / sărac, neajutorat; „a tăbărî” / a poposi, a i se cuceri / a i se supune), regionalisme („a oborî”, „străjuire”, „a buciuma”, „pojar”, „dubă”), arhaisme („lăncer”, „hatman”, „plăieş”, „leah”, „sâneaţă”, „pedestraş”), fonetisme arhaice („ţeară”, „preste”), fonetisme regionale („a îngiosit”, „se videa”, „pept”, „dintăi”).
ITEMI DE EVALUARE
1. Pe drumul ce duce cătră cetatea Neamţu, pe la sfârşitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lănceri ce deschidea marşa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofiţeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjit şi doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. În sfârşit venea duiumul oştei: trăsuri, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită, amestecaţi, în neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe faţă şi cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor, şi pasul oamenilor ce abia se mişcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, şi oamenii s-au hrănit numai cu poame. Şi însă această oaste, în stare aşa ticăloasă, e aceea ce a îngiosit de atâte ori trufia semilunii, iar acei trei fruntaşi ofiţeri sunt hatmanii Iablonovski şi Potoţki, şi cel din mijlocul lor însuşi Ion Sobieţki regele Poloniei. Şi cum să nu fie supărat şi necăjit vestitul rege? El, Sobieţki, fala leşilor, eroul creştinătăţii, mântuitorul Vienii, să  fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tatarilor şi a moldovenilor; a-şi privi oastea ticăloşită de lipsa merindelor, horopsită de duşmanii carii îl urmează mişeleşte, fără a îndrăzni să-şi deie pept fătiş cu el, şi fac pradă tot ce cade, tot ce rămâne pe urmă; a nu întâmpina în drumul său decât o fioroasă pustietate! Cum am zis, mergea încet şi gânditor. (...). / – Ce castel e acesta? întrebă Sobieţki când, ridicând capul zări pe sprinceana dealului, înălţându-se trufaşă dinaintea lui, cetăţuia Neamţu. Cu bună seamă vrun cuib a talharilor acestor de moldoveni! / – La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-şi trimite averile lor, răspunse Potoţki. / – Aşa! Să mergem dar să-l luăm. Oh! voi să-mi răzbun pre Cantemir care mă înşală şi mă făcu să perd atâţia viteji! / – Eu aş zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt. / – Ba pre numele patronului meu! nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieski fără a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mâinile. / – Numele m.tale e destul tun, zise Potoţki. / Trufia polonului măgulindu-se de această groasă linguşire, faţa i se însenină la ideea unei izbânzi atât de lesnicioase şi îndată dete poruncă să se înşire oastea cătră cetate.(Sobieski şi românii
♦ Ce mod / moduri de expunere utilizează Negruzzi în fragmentul reprodus mai sus?
♦ Ce moment / momente  al / ale subiectului operei literare epice este / sunt ilustrat (e) în acest fragment? ♦ Argumentaţi-vă opinia în 12 – 14 rânduri.
2. – La porţi, flăcăi! zise bătrânul. Încuieţi-le şi grămădiţi bolovani pe ziduri. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze. Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate românească, ca într-o ţarină pustie. /  – Dar noi suntem numai nouăsprezece şi asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se… / – Taci, mucosule! îl curmă bătrânul. Te temi că-i peri? Mare pagubă! un mişel mai puţin. / Vânătorul astfel înfruntat se trase ruşinat şi se sui pe ziduri. În vremea aceasta, oastea se apropiese. Regele trimise un ofiţer ca să vorbească cu cei din cetate. Solul veni la poartă. Bătrânul îl salută de pe zid. / – Bine ai venit, domnule, ce pofteşti de la noi? / – Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania ş.c.l. (urma titlurile), vă face cunoscut că să vă închinaţi şi să-i cuceriţi cetatea împreună cu toate averile şi merindele: atunci garnizoana va fi slobodă a ieşi cu arme şi bagaje, fără a i se face nimică, iar cutezând a se împotrivi, cetatea se va cotropi, şi garnizoana se va trece subt ascuţişul sabiei. / – Du răspuns m. sale, zise bătrânul, că laude şi îngroziri de aste am mai auzit noi, şi tot nu ne-am spăriet. Mai bine m. s. şi-ar căuta de drum şi ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimică. Cetatea n-avem gând să i-o dăm cu una, cu două, macar că nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din puşce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înăuntru. / – Plecaţi-vă, zise trimisul, şi nu vă puneţi capul în primejdie. / – Nu purta grijă de capul nostru, domnule. Gândiţi mai bine la al vostru. /  – Încă o dată vă întreb, vă închinaţi ori ba? / – Ba. (Sobieski şi românii)
            ▲ Realizaţi, în 10 – 12 rânduri, caracterizarea personajului literar „Bătrânul”.
3. – Eu aş zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt. (Sobieski şi românii) ♦ „Pe loc ostaşii încongiurară pe plăieşi, carii depunând jos răniţii, îşi făcură semnul crucei şi, răzămându-se pe săneţe, se uitau cu nepăsaare la pregătirile ce se făcea pentru moartea lor. Ofiţerii priveau cu înduioşare această scenă. / – Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care şedea posomorât şi mânios, a arăta măriei-tale că aceşti viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică şi vrednică de toată lauda, şi că au avut norocirea a câştiga făgăduinţa marelui Sobieţki că vor fi slobozi şi nesupăraţi. / – Îţi mulţămesc, vrednice al meu tovarăş de arme, zise Sobieţki ca deşteptat din somn, îţi mulţămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. Ai cuvânt; oamenii aceştii s-au purtat vitejeşte. Să li se deie fiecăruia câte cincizeci de zloţi. Apoi, înturnându-se cătră români: «Voinicilor, zise, sunteţi slobozi; mergeţi în pace şi spuneţi copiilor voştri că aţi avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia.»” (Sobieski şi românii)
▲ Realizaţi, în 10 – 12 rânduri, caracterizarea personajului literar Iablonovski.
PETRE ISACHI

FABULA



CÂINELE ŞI CĂŢELUL
                                                               
„«Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât despre mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia voastră.»

Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
«Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.»
«Noi, fraţii tăi, răspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, 
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?»
– «Dar ziceaţi…» – «Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.»

Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.” (GRIGORE ALEXANDRESCU, Fabule)



Termenul fabulă provine din latinescul fabula„povestire”; în sens restrâns se referă  la o specie a genului epic, în proză sau în versuri, având caracter alegoric, creată cu scopul de a satiriza, prin intermediul personajelor – animale, plante, obiecte, puse în situaţii omeneşti – „forme de comportament sau trăsături caracterologice, cu o finalitate morală exprimată explicit sau numai implicit” (Dinu Pillat, Din Dicţionar de termeni literari). Originea acestei specii literare este foarte veche. De-a lungul timpului fabula a fost cultivată de Esop, Fedru, La Fontaine, Donici, Arghezi etc.; un fabulist de excepţie al literaturii române este Grigore Alexandrescu. Originalitatea fabulelor lui Grigore Alexandrescu se află în localizarea temelor şi procedeelor tradiţionale, modelul fabulistului român fiind La Fontaine. Arta fabulistului Alexandrescu constă, în primul rând, în economia narativă, echilibrul compoziţiei şi caracterul dramatic al expunerii; valoarea educativă apare sugerată în naraţiune şi este punctată precis în morală: „Aceasta între noi adesea o vedem, / Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Propoziţiile concise, dialogul cu replici esenţiale, mijloacele folosite în caracterizarea personajelor, sobrietatea expresiei sunt procedee fundamentale care contribuie la realizarea comicului de situaţie. Conflictul se declanşează aparent din întâmplare: Samurache ascultă convorbirea dintre „un bou oarecare” şi Samson. Credulitatea şi ignoranţa căţelului sunt depăşite de prostia şi mândria celorlalte două personaje. Sub haina parabolei, fabulistul satirizează vicii umane. Mimarea naivităţii de tip infantil şi arta îmbinării detaliilor, care individualizează personajele animaliere, rămân sursele principale ale comicului: „Căţelul Samurache, ce şedea la o parte  / Ca simplu privitor, / Auzind vorba lor, / Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte, / S-apropie îndată / Să-şi arate iubirea ce are pentru ei: / «Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată, / Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.»” Boul şi Samson sunt parveniţii care simbolizează orgoliul, demagogia: „Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam? / Adevărat vorbeam / Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei, / Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.” Boul, personaj care nu participă direct la dialog, fiind personaj-pretext, va participa alături de Samson la „o bătaie / Care s-o pomeneşti”; în dialogul dintre personaje (Samson, boul, Samurache) se interpune naratorul. El ne comunică povestea-alegorică: „Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare / Samson, dulău de curte ce lătra foarte tare.Preponderentă este caracterizarea indirectă a personajelor, prin limbaj, după principiul: cine exprimă se exprimă. Foarte sugestive sunt şi caracterizările directe ale naratorului: „Samson, dulău de curte ce lătra foarte tare”; „Căţelul Samurache, ce şedea  la o parte / Ca simplu privitor”. Alternarea stilului direct cu stilul indirect susţine oralitatea textului dând impresia unei regizări scenice, apropiind fabulele lui Alexandrescu de comedia de situaţie sau de caracter.



ITEMI DE EVALUARE



1. Dacă „Samson e un parvenit, din clasa mijlocie, care voieşte prin false atacuri împotriva privilegiilor să atenueze distanţa până la protipendadă, făra a accepta topirea în gloata egalilor” (George Călinescu, Opere, 17), cine credeţi că sunt căţelul Samurache şi acel „bou oarecare”?

♦ Exprimaţi-vă opinia în 5 – 6 rânduri.

2. „Cu toate că am exagera dacă am considera pe Grigore Alecsandrescu un pictor animalier, atent la gesturile şi schimele necuvântătoarelor, totuşi, cu sobrietate, creionul lui este exact şi intuitiv, în tot cazul nu contrazicător adevărului.” (George Călinescu, Opere, 17)

„Valoarea formală a multor fabule stă în simpla vervă de cuvinte, în reflecţiunile autorului  şi în erudiţia de paradă, cu totul în alb, în schimbarea cadenţei discursului după caracterul personajului. Asemenea procedee folosea şi La Fontaine, meritul lui Grigore Alecsandrescu e de a le fi luat în stăpânire cu inteligenţă.” (George Călinescu, Opere, 17)

♦ Comentaţi, în 10 – 12 rânduri, ideile călinesciene din aceste extrase.

3. „(…) eu sunt din numărul acelora care cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele soţietăţii şi să deştepte simtimente frumoase şi nobile care înalţă sufletul prin idei morale şi divine până în viitorul nemărginit şi în anii cei vecinici.” (Grigore Alexandrescu, Din Câteva cuvinte în loc de prefaţă, 1847)

„Apoi când în elegie destul nu poci să vorbesc, / Şi s-arăt fără sfială toate câte socotesc, / Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea / Şi-mi ridică cu lesnire sarcină oricât de grea. / Lupii, urşii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun, / Adevăruri d-un preţ mare, când le poruncesc, ei spun. / Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim, / Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim, / Măcar că se află oameni care nu pricep deloc / Cum a putut să vorbească un sălbatec dobitoc, / Şi care vin să te-ntrebe dacă e adevărat / Că în vremea veche câinii au vorbit aşa curat, / Însă, cum ştii foarte bine, adevărul desvelit, / Fără mască, între oameni lesne nu e priimit. / Şi subt feluri de podoabe dacă nu îl tăinuieşti, / Nenţeleapa lui ivire poate scump să o plăteşti.”

(Grigore Alexandrescu, Epistolă)

„Numai nemulţumirea faţă de prezentul respectiv avu darul de a-l scoate din apatie şi geniul său muşcător a supraveţuit celui contemplativ.” (George Călinescu, Opere, 17)

„Alecsandrescu este un elegiac de tipul romantic şi în acelaşi timp un moralist la modul clasic în epistole, satire, fabule (…).” (George Călinescu, Opere, 17)
♦ Funcţia poetică şi funcţia educativă a operei de artă sunt inseparabile?
♦ Fabula, având caracter personificator – alegoric, combativ – educativ, devine, în relaţia autor – societate, o formă literară protectoare pentru scriitor?
♦ Exprimaţi-vă, în 20 – 25 de rânduri, opinia sub titlul Fabula: «istorie» şi «spectacol»”.


PETRE ISACHI

BASMUL PRÂSLEA CEL VOINIC ŞI MERELE DE AUR



PRÂSLEA CEL VOINIC ŞI MERELE DE AUR

Basmul, popular sau cult, este o specie narativă amplă, cu personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiune convenţională, care implică fabulosul / fantasticul / miraculosul şi în care binele învinge răul. Prâslea cel voinic şi merele de aur preia, în patru secvenţe, un tipar narativ tradiţional: 1. începe cu o stare de echilibru („A fost odată ca niciodată etc.; „Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori  şi meşteşugită nevoie mare!”); 2. tulburarea echilibrului are drept cauză furtul („În fundul grădinii avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau să se coacă.); 3. se desfăşoară o acţiune de restabilire a echilibrului, fiul cel mic aducându-i împăratului mere de aur, pornind apoi să-l caute pe hoţ; 4. se restabileşte echilibrul; Prâslea este răsplătit prin căsătoria cu fata cea mică; starea finală de echilibru este diferită de starea iniţială de echilibru: fraţii lui Prâslea au fost pedepsiţi de Dumnezeu pentru faptele lor. În tiparul narativ al basmului popular, naratorul omniscient, dar nu şi obiectiv, reorganizează elementele stereotipe, încât în Prâslea cel voinic şi merele de aur identificăm cu uşurinţă particularităţile acestei specii literare: 1. motive narative specifice (împăratul; fraţii, mezinul; fetele, mezina; călătoria, demascarea răufăcătorilor, izbânda personajului principal, pedeapsa, răsplata: căsătoria, înscăunarea; balaurul, zmeii); 2. reperele temporale (timpul fabulos, mitic, illo tempore) şi spaţiale (tărâmul acesta şi tărâmul celălalt) sunt vagi, imaginare, figurate la modul general; 3. clişeele compoziţionale (formulele iniţiale, mediane, finale) au funcţii precise; formulele iniţiale: introduc cititorul în lumea basmului; formulele mediane: menţin atenţia cititorului şi delimitează secvenţele narative; formulele finale: scot cititorul din lumea ficţiunii şi îl readuc în lumea reală; 4. interferenţa dintre fabulos (supranatural fără corespondent în realitate), fantastic (ezitarea între explicaţia naturală şi supranaturală), miraculos (acceptarea supranaturalului – vezi cum i-a pedepsit Dumnezeu pe fraţii lui Prâslea) şi real; 5. prezenţa personajelor fantastice (zmeii), a obiectelor fantastice (bicele care au transformat palatele zmeilor în mere, furca de aur care torcea singură, cloşca cu puii de aur), a situaţiilor fantastice (puii de zgripsor îl ascund pe Prâslea într-o pană; Prâslea îl bagă pe zmeu în pământ până la gât); 6. cifra simbolică trei; 7.  oralitatea stilului (expresii narative tipice; şi narativ; exprimare afectivă, propoziţii interogative şi exclamative; se adresează nu cititorilor, ci auditorului); 8. acţiunea se desfăşoară linear (succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire; modalităţile narării – naraţiunea la persoana a III-a – sunt povestirea şi reprezentarea; povestirea faptelor este însoţită, uneori, de comentariile naratorului, fiind dublată de semnificaţii simbolice); 9. întrepătrunderea real – fabulos, fabulosul fiind figurat în mod realist; 10. convenţia basmului (acceptarea de către ascultători, de către cititori a supranaturalului ca explicaţie a întâmplărilor incredibile). Basmul, „o oglindire (…) a vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu), transfigurează o suită de teme: invidia, aspiraţia spre imposibil, curajul, perseverenţa, încrederea, voinţa, iubirea, sentimentul proprietăţii, al frumosului, al unicităţii, dreptatea, minciuna, hoţia, norocul.
Acţiunea începe pe tărâmul muritorilor şi se continuă pe celălalt tărâm, unde Prâslea „văzu toate lucrurile schimbate”. Călătoria nu este lipsită de peripeţii, de primejdii; lupta cu cei trei zmei (triada răului) nu-l salvează pe Prâslea de fraţii care încearcă, reuşind până la un punct, să îşi atribuie izbânzile lui Prâslea (motivul impostorului). Eroul principal este exponentul categoriei morale a binelui. În călătoria dus – întors între tărâmuri (tărâmul muritorilor, celălalt tărâm), Prâslea este ajutat de corb şi de zgripsoroaică, dar mai ales de inteligenţa, de forţa fizică şi morală neobişnuite, de modestie şi de spiritul de dreptate, de credinţa în instanţa divină, dar şi în propriul noroc. În Prâslea cel voinic şi merele de aur identificăm procedeul povestirii în povestire; la povestea aducerii merelor de aur sunt înlănţuite ( funcţia şi-ului narativ) povestea prinderii şi pedepsirii hoţului, povestea fraţilor lui Prâslea, care „îi poartă sâmbetele”. Cele trei poveşti / părţi ale basmului au drept liant motivul călătoriei, al destinului eroului central, Prâslea, amestec de real şi fabulos, având trăsături omeneşti, dar şi puteri supranaturale. Caracterizarea lui Prâslea este completată prin: 1. caracterizarea făcută de către alt personaj (– Tată, atâţia ani l-ai ţinut, ai suferit atâtea necazuri după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta,-mi încerc şi eu norocul. / – Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, atâţi şi atâţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească?); 2. comportamentul eroului („Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, daca îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi daca ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.); 3. faptele săvârşite pe celălalt tărâm (luptele cu zmeii, uciderea balaurului); 4. contrastul dintre Prâslea şi fraţii săi („El simţise de mai-nainte că fraţii îi poartă sâmbetele şi, când se mai lăsă frânghia ca să-l ridice şi pe el, dânsul legă o piatră şi puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iară fraţii dacă văzură căciula, socotind că este fratele lor cel mic, slabiră vârtejile şi dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuţeală, ceea ce făcu pe fraţi să crează că Prâslea s-a prăpădit.); 5. contrastul dintre aparenţă şi esenţă („Argintarul îl goni, zicându-i: Atâţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un trenţeros ca tine să o facă? / – Dacă nu-ţi voi da furca de azi în trei zile, răspunse Prâslea,-mi faci ce vei voi.”); 6. perspectiva naratorului („Toată împărăţia s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu sănătos pe fiul cel mai mic al împăratului şi se mândrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea tătâne-său se sui el în scaunul împărăţiei, şi împărăţi în pace de atunci şi până în ziua de astăzi, de or fi trăind.)
Acest basm are caracteristicile specifice literaturii populare: 1. caracter anonim; basmul nu este însoţit de identitatea unui autor individual; 2. caracter tradiţional; include un sistem prestabilit de formule stereotipe; 3. caracter oral; s-a transmis prin viu grai; 4. caracter colectiv; este expresia unei conştiinţe colective. Mesajul basmului este polivalent: numai prin inteligenţă şi perseverenţă, numai prin generozitate, prin iubire şi curaj, numai prin înţelepciune şi spirit de dreptate, complexitatea existenţei poate fi învinsă, iar răul din lume nu poate fi eliminat decât dacă apelăm la instanţa divină. În mod neaşteptat / paradoxal, dreptatea este inumană.

ITEMI DE EVALUARE

1. „Văzându-l, zmeul îi zise: / – Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stârvul ăsta ţie. / – Corbule, corbule! îi zise şi Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, eu îţi voi da trei stârvuri. / – Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine! Mi-aş sătura sălaşul întreg. / – Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prâslea. / Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, şi prinse mai multă putere.”
(Prâslea cel voinic şi merele de aur)  
– Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pândesc şi eu. / – Du-te, zise împăratul; dară negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca şi fraţii tăi cei mai  mari. / – Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el; fiindcă eu nu numai că sunt mai mic, dară nici nu mă leg ca să prinz pe tâlhari, ci numai o încercare să fac.” (Prâslea cel voinic şi merele de aur)
♦ Dialogul are funcţie de dezvoltare a acţiunii, de caracterizare a personajelor?
♦ Motivaţi, în 6 – 8 rânduri, funcţia / funcţiile dialogului din aceste fragmente.
2. „Ea nu putu să-şi ţie lacrămile care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, şi zise împăratului: / – Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor. / Şi, dând în genunche, îi sărută mâinile şi pe faţă şi pe dos. Luându-i seama bine împăratul, îl cunoscu şi dânsul, măcar că foarte mult se schimbase. Îl îmbrăţişă şi-l sărută de sute de ori. Dar el tăgăduia. În cele din urmă, inima lui înduioşată de rugăciunile tatălui său, ale mamei sale şi ale fetei care rămăsese în genunche rugându-l, mărturisi că în adevăr el este fiul lor cel mai mic.” (Prâslea cel voinic şi merele de aur)
♦ De ce Prâslea nu-şi deconspiră imediat identitatea? ♦ Daţi, în 6 – 8 rânduri, o explicaţie.
3. „Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum văzură pe Prâslea,   o sfecliră. Iară împăratul întrebă pe Prâslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise: / – Tată, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieşi la scara palatului şi vom arunca fiecare câte o săgeată în sus şi Dumnezeu, daca vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi. / Aşa făcură.  Ieşiră câte trei fraţii în curte, dinaintea palatului, aruncară săgeţile în sus şi, când căzură, ale fraţilor celor mai mari le căzură drept în creştetul capului şi-i omorâră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte.” (Prâslea cel voinic şi merele de aur)
            ♦ De ce Prâslea îşi iartă fraţii, lăsând pedeapsa în seama lui Dumnezeu? Să fie războiul fratricid o sancţiune divină, un blestem? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 8 – 10 rânduri.
4. Există ceva întâmplător sau de prisos într-un basm? Totul are o motivaţie? De ce naratorul popular, în deznodământ, adaugă fraza: „Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă,  de unde luai O bucată de batoc, / Ş-un picior de iepure şchiop, şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa.” (Prâslea cel voinic şi merele de aur) ♦ Exprimaţi-vă opinia în 5 – 6 rânduri.
5. „Ascultaţi acum şi vă minunaţi, boieri d-voastră, de păţania (...).” (Petre Ispirescu, Greuceanu)
„A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere  şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de  se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca  de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; De când se scria musca pe părete, / Mai mincinos cine nu crede.” (Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte) 
„Eram şi eu la nuntă împreună cu cheleşul ăla care se tupilează printre d-voastră, cinstiţi boieri. Multe ciolane, Doamne, mai căzură de la acea masă, şi, care cum cădea, tot în capul chelului le da; care cum cădea, tot în capul chelului le da. Şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa. Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă. Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cel ce-a spus.” (Petre Ispirescu, Sarea în bucate)
♦ Care dintre secvenţe reprezintă o formulă iniţială, o formulă mediană, o formulă finală?
♦ Ce funcţii au aceste formule? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 8 – 10 rânduri.
6. „Când sunt mai mulţi copii (de obicei trei), cel mic e întotdeauna mai voinic şi mai isteţ. Cei mari, fiind incapabili, sunt şi invidioşi, şi nu rareori criminali.” (George Călinescu, Estetica basmului)
● „Semnificaţia acestui portret al fratelui celui mai mic, ca şi în cazul calului năzdrăvan cu înfăţişare disimulată de mânz slăbănog, este că geniul e modest, simplu şi chiar dizgraţiat la vedere, abstras şi neconformist, inspirând neîncredere în cei din jurul său.” (G. Călinescu, Estetica basmului)
♦ În ce măsură aceste consideraţii despre fratele mai mic, extrase din Estetica basmului, rămân valabile în privinţa personajului Prâslea? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 6 – 8 rânduri.
7.                                                                                                                                    „Mirceşti, 1882
Domnule Ispirescu,

            Privind la volumul de poveşti poporale ce mi-ai trimis la ţară, îmi pare că mă aflu în faţă cu o comoară pe care aş fi pierdut-o de mult şi am regăsit-o într-o zi de noroc. Un geniu fermecător iese din cuprinsul lui şi vine de mă ie pe aripele sale ca să mă transporte în timpul copilăriei mele şi în lumea aceea mult adimenitoare, locuită de zmei, de balauri, de pajuri, de cai năzdrăvani, de paseri măiestre, de Strâmbă-lemne, de Sfarmă-pietre, de feţi-frumoşi, de fete de împăraţi cu plete de aur etc. – într-un cuvânt de toate minunile ce-mi povestea manca (doica) în  nopţile de iarnă  la gura sobei. Drăgălaşe povestiri, care îmi îngânau somnul cu visuri încântătoare şi care au avut o fericită înrâurire asupra închipuirei mele de când sunt pe lume. Ele au contribuit a mă face poet. În adevăr aceste fantastice roduri ale imaginaţiei poporului român au un caracter de originalitate, care le ridică mai presus decât basmele altor neamuri, căci sunt şi înavuţite de tradiţii mitologice ale anticilor noştri strebuni şi viu colorate de razele soarelui oriental. Ele dar sunt de natură a naşte mirarea şi admirarea streinilor culţi, care se ocupă cu studiul producerilor intelectuale ale seminţiilor răsăritene. A te interesa de aceste basme feerice este un lucru natural; a le feri de nimicirea la care ar fi expuse cu timpul este o dorinţă patriotică; însă a şti de a le păstra naivitatea poetică a graiului povestitorilor de la şezători este o operă din cele mai meritorii. Acest merit l-ai avut d-ta, domnule Ispirescu, şi eu te felicit cu toată sinceritatea unui adorator al poesiei poporului nostru, pentru modul iscusit cu care ai cules şi ai publicat importanta colecţie ce ai întreprins cu multă osteneală şi mari sacrificii. Ai făcut un bun serviciu neamului românesc, adunând într-un şireag mulţime de pietre scumpe din averea naţională, un şireag care nu mai este ameninţat de a se pierde. Recunoştinţa noastră îţi este dar câştigată pentru totdeauna. Preţiosul   d-tale volum trebuie să se afle în fiecare casă, căci în el generaţiile noi vor învăţa a cunoaşte valoarea inteligenţii şi a naturei poporului român. Cea mai scumpă recompensă pentru d-ta este de a-ţi videa numele legat de comoara poveştilor din ţeară şi de a-ţi putea zice cu fală că ai îndeplinit o sacră datorie cătră Patrie! 
                                                                                    Al d-tale servitor şi amic, V. Alecsandri”
„De la părinţi, de la calfele şi clienţii tatălui său, Ispirescu a putut asculta, în copilărie, numeroase creaţii populare, mai ales basme.”
● „Nefiind încă formulată o metodă unitară de culegere a folclorului, Petre Ispirescu s-a transformat în fapt din folclorist în povestitor. Influenţat de principiile lui Hasdeu, el indică totuşi sursa şi data culegerii, chiar dacă basmul a fost scris după mai mulţi ani de la ascultare, iar jocurile  de copii, ghicitorile şi proverbele le transcrie cu mai multă rigoare.”
„Ispirescu recreează basmul, întocmai ca povestitorii din mediul folcloric, păstrând schema, formulele fixe caracteristice speciei, oralitatea, expresiile populare.”
„Personalitatea proprie transpare din intenţiile moralizatoare, din tonul uneori romanţios, din amănuntele istorice şi mitologice pe care le include în povestire.”
„Basmele lui Ispirescu reprezintă un bogat material de studiu pentru cunoaşterea culturii noastre populare şi pentru cercetarea comparativă a motivelor şi variantelor în spaţiul universal.”
(Lucia Cireş, Din Dicţionarul general al literaturii române)
▲ Valorificând ideile din scrisoarea lui Vasile Alecsandri, adresată lui Petre Ispirescu, şi aserţiunile Luciei Cireş, reproduse din Dicţionarul general al literaturii române, redactaţi, în 20 – 25 de rânduri, compunerea „Petre Ispirescu: un orfevru în lumea basmului românesc”.       

PETRE ISACHI