KASSÁK LAJOS, INVIZIBILA REALITATE

KASSÁK LAJOS,
INVIZIBILA REALITATE

„Născut la 21 martie 1887, în orăşelul

din nordul Ungariei, Érsekújvár, slovac după tată, 

ungur după mamă, ambii muncitori, – Kassák, 

după cum amin­team înainte, devine pelerin neobosit, 

cutreierând ţările lumii. «Voiam

să cunosc lumea întreagă», – ne spune.

Până la vârsta de 22 de ani, ucenic şi calfă

de lăcătuş, face cunoştinţă cu injustiţia soci­ală,

cu umilinţele provocate de mârşavii patroni.

Forma lacătului, avându-l mereu în mână,

predis­pune pe sensibilul tânăr la o altă îndeletnicire: 

desenul. Desena lacăte. Embrionar, încolţea 

cel de al doilea talent al poetului de mai târziu: pictura.

Elementul acesta biografic, ne aminteşte

cazul Peter Neagoe, ale cărui juvenile înclinări

spre arta plastică (picta firme şi reclame pentru 

instituţii sau întreprinderi comerciale) făceau 

imposibilă presupunerea că va deveni scriitorul 

câştigător de lauri dincolo şi dincoace de Ocean. 

De asemeni, atât poetul maghiar, cât şi scriitorul 

american (originar din ţinutul Sibiului) aveau,

în biografiile lor, nota comună de a fi umblat

mult prin lume, iubind aventura pasionant.

Întocmai ca Brâncuşi, gorjanul, Kassák porneşte 

spre Paris mai mult pe jos. Îl atrăgea frenetic

oraşul luminilor, unde prin anul 1909, cunoaşte 

pe Apollinaire, Picasso, Cendrars, Modigliani...

cu toţi dornici de notorietate, la care ajung

prin truda grea de fiecare zi. Pictorul Kassák – rămânând 

până la moarte credincios abstracţionismului – începe 

să expună când la Viena (1921), când la Berlin 

ori Budapesta. Astăzi, galeria pariziană Denise René 

adăposteşte permanent o expoziţie a sa. (...) Scriitorul, 

oricum, îl va supravieţui pe pictor. Kassák

e autorul a peste 60 de volume: poezii, ro­mane 

(„Pământul îngerilor, roman ecranizat, laureat

al unui premiu internaţional, l-am vizionat

şi la noi), nuvele, povestiri, studii de estetică,

de socio­logie.“

PETRE PASCU

PABLO PICASSO

Posedat al îndemnului şoptit
alergător de mult ieşit din timp
neliniştea unui copil se răzvrăteşte
împotriva părelnciei lumii dinafară
şi crezi că rostul vieţii tale printre noi
e să pictezi tablouri
cu cuţitul, cu bastonul de cauciuc, cu ranga
şi uneori cu securea sclipind argintiu.

Te-ai ivit de undeva din familia
vreunui toreador gata de atac
când ai păşit pe pământul francez
„de vinuri minunate zămislitor şi de femei plăcute“
luminată ţi-a fost calea de o anumită stea
şi de atunci întruna străbaţi hai-hui străzile Parisului

printre strunele întinse ale ploilor torenţiale
asemeni unei melodii a pumnalului
care străbate prin materia străină
şi în timp ce şi el suferă
ne arată ca unul din cei drepţi
tot ce a biruit.

Acesta eşti tu, cel pe care până la urmă trebuie
să te credem vrăjitor
care ai izbutit să ieşi din pădure
ca să chemi la tine pe cei orfani.
La fel am pribegit şi eu înspre tine
aproape orb
străbătând nesfârşitele şesuri
în umbra trandafirie a unei căruţe de circ
– atunci m-a cucerit puritatea geometrică
a formele tale,
ritmul tău în dureroasă goană
care ademeneşte şi pe copilul uimit.

O, fermecătoare mâzgălitură
o, înmiite răni proaspăt sângerânde
o, tu, din oţel şi asbest construită ordine
care apari în faţa păcătoşilor afişând
grimasa dezordinei.

De atunci sunt întruna pe drumuri
şi calc treaptă cu treaptă
pe scara răzimată de tine la marginea soarelui
şi te văd stând dincolo de orizont
ridicându-ţi mâna în preajma unui şevalet
şi în timp ce culorile moarte învie
lucrurile străine – prinse parcă în jug
de pensulaţi a ta –
ne spun: cum se numesc.

MAX ERNST

Preafrumoasa grădiniţă
stă goală în spaţiu.
Nici nu bagă de seamă că din pântecul ei rănit
un porumbel alb îşi ia zborul în lume
în care nimic nu se află la locul său
embrioni şi bărbi de moşnegi
amestecate de-a valma în pălării de metal
şi nesfârşitul şir al zilelor obişnuite
a plecat în pribegie spre Marea Roşie.

Ceaţa asfixiantă şi mistica infecţioasă
acoperă totul şi ne aminteşte de maşina monstru
alergând spre noul Babilon
printre oasele albe ale animalelor preistorice.
În dosul ei boul descarcă o armă,
în vestmântul ei de piatră
Sfânta Cecilia cântă la pian
în timp ce un bărbat dansează
pe acoperişul de scânduri al unei colibe.

Soare răcit zdrenţe mâncate de molii burlane
cântar pendulând în pliscul vulturului negru.

Orb să fii poţi vedea
că-i un joc al destinului această inepuizabilă pasiune

pe care n-o prinde răul iar binele o ocoleşte la distanţă.
Totul e însângerat, nici băieţii lor nici fetele lor
nu-şi iau rămas bun la răscrucea de drumuri.
Părintele şi cruntul lor dresor
Max Ernst
care a fost alungat în lume de – DADA
şi pe care curentele adânci ale suprarealismului
îl târăstc tot mai departe.

Destin proliferant de ce chinuieşti
pe cel pe care-l prinzi în plasa ta,
de ce să ascundem că suntem cu toţii victimele tale,
cerul şi pământul risipesc peste noi lacrimi de gheaţă.

MARC CHAGALL

În depărtare
clinchetul de sanie singuratică
plină de evrei care se refugiază.
Vântul suflă, ninge
şi atotputernicul Jehova
nu-şi mişcă nici măcar sprinceana.

Dar tu îi vezi şi-i plângi
între cei patru pereţi ai atelierului
şi-ţi este milă şi de mârţoaga bătrână
galopând cu disperare prin viscol
din pântecul urât şi negru
mânzatul tocmai se pregăteşte să vie pe lume.
În alt loc
sub nemiloasele stele ale unui alt cer
amesteci acum culorile
şi dincolo de satul mistuit de incendiu
şade singur rabinul saşiu
la gât cu tales-ul alb-negru
şi un ţap bătrân îl mângâie
cu glas de vioară
zadarnic.

Şi iarăşi un evreu care şi-a pierdut capul
zboară eliberat deasupra lui ca un balon.
Mama şi puiul ei
sunt uniţi ca ciulinul cu ţepele Iui
lor le cântă din ghitară un cocoş caricatural
şi totul plânge şi totul cântă
răsună un singur cântec amar
cel despre viaţă şi despre moarte.

Din marea ta îndurare trăiesc ei cu toţii
în lumea imposibilă
în imagini figurale imposibile
şi totuşi de neuitat
pentru pribeagul care i-a întâlnit
pe o pânză pătată de culoare
pe o hârtie mâzgâlită cu linii.

INVIZIBILA REALITATE

Sunt oameni care mă urăsc şi sunt oameni
care mă iubesc.
Stau despuiat în mijlocul unui cerc.
Deasupra mea dogoreşte soarele,
ferestrele caselor se deschid înspre mine,
oglindirea luminii mă învăluieşte
şi mă pârguiesc în ea ca fructele toamnei.
Sunt iz străvechi şi searbăd,
miros îmbătător de tămâie.
Sărăcia mea e aparenţa sărăciei
acoperind comorile ascunse.
Sunt cunoscutul tuturor
şi totuşi tuturor le sunt străin.
Caută-mi rădăcinile,
numără-mi ramurile
şi vei fi fratele meu.
Când m-am născut
la leagănul meu a străjuit îngerul luptei,
uneori mi se pare că sunt eu însumi
în aceeaşi persoană
şi cel care se zbate
şi îngerul meu păzitor.
Plânsul meu e asemeni râsului
şi râsul meu se aseamănă plânsului.
Când cineva îmi face semn
mâna i se opreşte în aer
şi lasă umbră pe pânza cerului.

PARIS

Din depărtări o femeie-şi aminteşte de mine.

În inima mea cântă o pasăre,

după treizeci şi cinci de ani cât de despuiate

mi se arată bătrânele străzi ale Parisului!

Pe Saint-Michel trageri la ţintă şi roata norocului,

pictori bărboşi îşi mai mâzgălesc visurile cu cretă albă

pe asfaltul negru.

Oh, vechii mei prieteni, clocharzi care şi azi mai dormiţi

pe aburitele gratii ale metroului sub bătaia blândă 

de decembrie.

Eu azi trec printre voi într-o maşină neagră şi frumoasă,

ia-mi bate împreună cu motorul ei 

în timp ce alte maşini se-nghesuie înaintea mea, 

în urma mea

şi alături de mine

cu ochi roşii ca nişte uriaşe ţestoase.

Vuietul şi mişcarea este a unei minunate certitudini.

Aici nopţile sunt tot atât de luminoase ca zilele.

Noaptea mă simt la fel de la mine acasă ca şi ziua.

Am venit să te salut, oraş al luminilor,

al sărutărilor tinereţii – Paris.

Rămasul bun mi-l iau plângând ca un copil.

Turn Eiffel, spinare împletită din fier

pe care se sprijină cerurile epocii noastre,

care prăvali în uimire pe străini,

adu-ţi aminte,

adu-ţi aminte de mine,

încă multă vreme de acum înainte, 

aminteşte-ţi de mine!

II

Străzile sunt pline de adolescenţi cu pielea colorată

şi de fetişcane care au ajuns aici.

Ce frumoase sunt aceste răsaduri ale coloniilor!

Cresc văzând cu ochii,

se risipesc pe bulevardele Parisului

ca nişte vestitori ai viitorului.

Pe mine despre care ştiu că nu le sunt duşman

mă îmbrăţişează,

Pielea mea e albă, dar în inima mea pulsează

acelaşi sânge

ca în inima lor.

Sunt veseli şi cântă cântecele muncii,

mâinile lor trandafirii mă ating,

gura mea se deschide şi începe să cânte cu ei.

III

Lumină!

Lumina curge prin sitele cerului,

lumina sfâşie pleoapele noilor născuţi,

lumina desenează conturul turnurilor,

lumina se naşte printre petalele de trandafiri,

lumina topeşte umbra omului,

lumina destramă culisele nopţii,

lumina mi-a dăruit imaculata ei binecuvântare

în o mie nouă sute şasezeci şi unu

pe Champs-Elysèes.

PIAF

Puiul de vrabie

a câîntat minunat.

A cântat

marile ei suferinţe

şi fericirea ei imaginară.

Era o pasăre udată de ploaie,

flaut

în gura lui Dumnezeu.

Pe pereţii caselor din Paris

afişe uriaşe îi fâlfâiau numele:

PIAF, PIAF,

PIAF

cântă!

Apoi a amuţit.

Într-o zi a plecat

împreună cu bunul ei prieten

Cocteau

şi toţi duşmanii ei ştiau

că deodată cu ea

a coborât

în mormânt

melodia luminoasă a dragostei.

FRAŢII NOŞTRI

Sufletul minerilor

e acoperit de-o uniformă ciudată.

Urmaşi cu eroic arbore genealogic

ai căutătorilor de comori

demni de compătimire,

aureolaţi de glorie,

ei ne dăruiesc

fructele negre ale întunericului

în care stă ascuns sâmburele focului.

Ne gândim la ei mai ales iarna,

ni se pare că le zărim spatele încovoiat

şi mărgelele de sudoare ale feţelor.

Sunt femeile bătrâne care se roagă pentru ei.

Unii pun mâna pe arme

ca să-i ajute în lupta

la care-i sileşte

sărăcia lor încăpăţânată.

Târnăcopul

şi lampa

le sânt hramul

şi blazonul meseriei.

Uneori îi văd în lumină

printre femeile şi printre copiii lor

şi când se întâlnesc cu vecinii

rostesc blajini:

Noroc bun!

HENRI MATISSE

În lumina unei comete de foc

şezi pe ţărmul insulei de perle,

pe acel nedeterminat ţărm

pe care valurile

galbene, albastre, roşii ale mării

îl asediază implorând

să le mântuieşti

de sub rigoarea legilor materiei moarte.

Scutul tău e foaie de pânză albă,

pensula cu vârful moale e arma ta

şi iată: lumea poate să vadă

cum ticăloşia se furişează pe lângă tine

şi se-neacă

în propria ei băltoacă.

Ai trecut de mult de tristeţea celor slabi

şi de necredinţa rătăcitorilor.

Minunate flori şi femei şi mai minunate

pribegesc înspre tine

de undeva din adâncul veacurilor

şi din viitorul pe care încă nu-l cunoaştem.

Vin în nesfârşite coloane

ca să-ţi aşeze pe frunte

cununile umilinţei şi ale gratitudinii.

Primeşte salutul meu,

Henri Matisse,

marele născut

al Dumnezeului jucăuş,

tu, care însuţi nu eşti decât joc şi farmec.

Mă plimb cu capul descoperit

prin pădurea tablourilor tale

şi admir femeia care şade singură pe o bancă

de parcă ar şedea în faţa oglinzii

şi tocmai acum întinde spre mine

un trandafir involt.

FRANZ MARC

Tu eşti pribeagul

care a sosit călare pe-un cal albastru

din München

în Mai 1911.

Ce furtună te-a născut – am întrebat atunci,

ce vrăjitoare ţi-a deschis ochii

de vezi

cai albaştri,

tauri albi,

tigri verzi

acolo pe unde noi

trecem ca nişte orbi.

O, tu, fruct de soi necunoscut

pe creanga unui pom ce se usucă,

din pricina ta

cerul german confecţionat din tinichea

s-a întunecat de ruşine.

La fel lipseşte din tine

Goethe cel cu cap de berbec

precum Wagner cu trâmbiţele lui de alamă.

Trebuie să fi văzut plecând în cuceriri

– porţile toate se deschideau deodată în faţa ta.

Fete şi băieţi tineri au privit cu uimire

cum se ridică în nări, fără aripi

caii tăi albaştri

sau cum zac peste tot nemişcaţi

învăluiţi în dunele liniştii.

La urmă au aruncat pe rug

ca odinioară pe sfinţi

şi calul şi pe călăreţul tău,

dar aceştia au renăscut din propria lor cenuşă

şi acum

de pe o bucată de pânză sau de hârtie

care poartă semnul nemuririi lor

luminează valurile azurului albastru.

VIZIUNE DE PILOT

– Memoriei lui Saint-Exupéry –

Plutim

în lumină de lună plină.

La mii de kilometri

de pământ

pe faţa lină

a lacului rece de-argint.

Aparatul vibrează

ca trupul speriat

al unui animal mobil.

Ca un ic de oţel

cu pumnalul ascuţit

al piratului din deşert

pătrunde în beznă

viaţa mea neînfricată.

Caut în infinit

fântânile unei vechi amintiri.

Caut o căsuţă de lut

şi lampa ei mică de petrol.

Numai de n-aş încurca

poziţiile stelelor.

Numai de nu m-aş izbi

de-un fir de păr...

Mă ridic

până la cer

şi cad iarăşi până jos,

în mocirlă.

Dar tot timpul nutresc nădejdea

că mica amuletă de aur

în care păstrez o şuviţă din părul blond

al unei fete din sat

mă va apăra de dinţii morţii.

Aerodromurile deşertului

emit semnale

dar nu le desluşesc sensul.

II

Camarazi cu umerii împodobiţi

de cununile posibilităţilor tragice,

Fericiţi şi nefericiţi

în acelaşi timp

după cum desluşiţi

în desişul norilor

pântecul luminos al unui licurici.

O, voi

odraslele de regi,

O, voi

osândiţi fără vină.

Auziţi

melodia concretă

a inimii

a motorului,

semnalele de alarmă

pe care le croncăne undeva

un corb?

Nicăieri niciun far,

nicio adiere

care ne-ar făgădui

clipa salvării.

Doar penuria de obiecte,

doar chinurile,

doar neprevăzutul e prezent.

Numai voi sunteţi aici

încremenite în gâtlejul

unei fiare de pradă.

III

Nu mai am casă,

nu mai am viaţă.

Nu simt nimic

decât că moartea e pe-aproape,

undeva

în furtună,

în beznă,

undeva în jurul meu

gata să muşte.

Ce a devenit,

unde s-a risipit focul albastru

al dragostei

care-mi arde în ochi?

S-a uscat gâtlejul păsărilor,

s-au scuturat petalele trandafirilor.

Negrele mele aripi nu se mai pot apropia de stele.

Câmpia nu mă mai primeşte la sânul ei dulce.

Deasupra mea stâncile

sub mine marea

– sunt moarte.