Dorin Tudoran, Cântec de trecut Akheronul

trupul pierdutului fluviu

dacă n-ar fi fost decât trupul pierdutului fluviu

ori numai ecoul trecerii sale hrănite de seminţe

călătoria cântăreţului fără de frică şi fără prihană

tot ar fi început când tronul de nisip

peste care tăcerea părea un anotimp încă tânăr  

glasul îndurerat ca pe o blană de leu

l-ar fi ridicat deasupra lumii eterne:

„akheronule! akheronule!

vietate fără de trup şi trup fără de viaţă,

această zi fecioară mângâi-o cu tainicele seminţe ce le porţi,

aşaz-o dincolo de orizontul cast şi tânguitor

unde numai arderea trupurilor virgine naşte lumină  

şi învaţ-o, akheronule, că moartea e nemişcatul obraz de zână,

tulburatul măr a cărui viaţă rotunjindu-se s-a stins

înainte de-a fi râvnită, akheronule,

akheronule, lespede lustruind rădăcinile ierbii rătăcitoare,

această zi fecioară ascunde-o în undele lethei

ori du-o pe câmpul

unde cavalerii adorm pâlpâind precum se topesc

preatimpuriile plăsmuiri cereşti tremurând sub presimţirea nopţii“

dacă n-ar fi fost decât trupul pierdutului fluviu

ori numai visul cetăţii de-a afla leagănul treptei de aur  

călătoria cântăreţului fără de frică şi fără prihană  

tot ar fi început tulburând otrava trestiilor de sticlă:

„aşteaptă-ne, clipă, aşteaptă-ne,  

avem ochii legaţi cu proaspete fire de iarbă

şi paşii noştri prea tineri

tremură încă în urma glasului de taur

ce vesteşte naşterea noului an;

aşteaptă-ne, clipă,

fără sângele nostru nu poţi trece dincolo de nopţile lumii,

chiar dacă n-ai avea de întâlnit

decât trupul pierdutului fluviu,

aşteaptă-ne, clipă, aşteaptă-ne!

numai aşa vei putea trece: păzită

de cântecul fiului nostru

cel fără de frică şi fără prihană“

atât de perfectă

atât de perfectă pleoapa ta mă desparte de lume

numai trestiile stârnind sânii de apă

mai tulbură acest ultim exil clătinându-mă

întind mâna în care vocea fiului meu a săpat

scânteietoare prăpăstii întind mâna

cumpăna subţiată de coapsele nopţii

dar malul tău akheronule nu se adevereşte

ochiul se închide alungându-mă

doamne cum ai uitat în mine

ca o ramură de măslin

atâta tăcere?

se leagănă pământul şi nu ştiu dacă tânăr sunt

sau bătrân întrebându-mă pentru ce m-am oprit

dacă ţărmuri plăpânde atins-am

ori dacă norocosul meu cântec s-a destrămat

descoperind cel de-al doilea trup al apei

rotund armăsar

ochiul zilei se arată trufaşului cântăreţ

a cărui mână nu se mai poate înălţa pe harfă

decât spre a vesti că el

orbul cântăreţ nu-şi mai aminteşte nimic

poate murmurul unei vâsle de-argint:

„o, dac-ai şti măcar o rugăciune de copil,

o, dacă n-ai fi amăgit cetăţile cu cântecele tale neprihănite,

o, dacă undele lethei logodnă ţi-ar purta şi

dacă apa pe care o cauţi ar avea cu adevărat malurile

spre care întinzi mâna, o, dacă leagănul în care

ai înnoptat ar fi mai mult decât o aripă însângerată,

abia aş îndrăzni să-ţi spun: sub fruntea ta de va lăcrima

vreodată patria, întoarce-te, trufaşule, încearcă să te apropii din nou,

o, dacă toate acestea, şi mai ales pleoapa akheronului,

n-ar fi atât de desăvîrşite, o! trestiile! trestiile!...“

cortine

ceaţa tălpilor mele îndulcind malurile mării

trandafiri aburind orizontul absenţa pianului

semănat la frontiere şi pretutindeni

frunzele transparente ale eternităţii uimîndu-ne

trupul iradiind singuratec cu mâini ce câştigă

închipuitele flori de frig ale akheronului

apele lui ne spală ostenindu-ne umbrele înfloresc

îndurerând frunţile regilor cotropiţi de somn în vreme

ce dimineaţa se pregăteşte printre izvoare silabisind

formele necunoscutului anotimp încălzit în oarbe cuiburi

aşteaptă-ne! aşteaptă-ne duh al sângelui fără întoarcere

pierderea stelelor ne-a aflat departe de ţărmuri şi

nu se aude decât marmora tremurând sub eterice logodne

nu se aude decât zumzetul vâslelor devorate de sare

aşteaptă-ne! foşnetul histrionilor destramă adâncile cortine

împodobit cu trupurile noastre cerul se aprinde

aşteaptă-ne! revedea-vom malurile akheronului curgând primenite

o duh al sângelui fără întoarcere aşteaptă-ne!

zăpada vesteşte reîntoarcerea marilor vânători

unde se mai poate călători

unde se mai poate călători ochii mei de porţelan nu-ţi pot spune

decât: „rămâi! rămâi! rămâi! akheronul e mereu lângă noi,

auzi luntrile cum se întorc grele de nopţile în care au asfinţit

sufletele cavalerilor fără de frică şi fără prihană mângâind pământul“

unde se mai poate călători când sângele-ţi urlă

de ecoul atâtor insule fabuloase şi-ţi înfloreşte braţul

cerşind către eleussis iar copilul tău are gura plină cu fluturi

armura rănită de graiuri necunoscute şi chipul lui

fără de margini înnoptează împovărat şi cuviincios

unde se mai poate călători când blândul mântuitor al armelor

mă aşteaptă în larg şi vulturul cu aripi de borangic

doarme acoperit de iedera nopţii când velinul trup al apei

luminează ţărmul subţiat de aşteptare şi unde se mai poate călători

când iarba îmi otrăveşte orbitele

pustiite de calde şi voluptoase fărădelegi

şi akheronul s-a împotmolit în trupul meu iar voi

de partea cealaltă aşteptaţi să se nască pământul

carnea voastră nedumerită

noapte treimea ta clară pentru mine se-arată

eu trec lustruit de tăcerea popoarelor mute

sub tălpile mele marea adoarme şi glasul cetăţii

m-ajunge din urmă: „al cui este cântecul în care se scaldă

păsările? al cui este cântecul în care se înmoaie săgeţile?

al cui este pieptul deşirat de păienjeni? ale cui,

ale cui numele şi paşii ce răstoarnă câmpia?“

noapte sarea mării îmi şuieră-n piept

din ochi risipitori negre năframe coboară

şi leagă ţărmul de ţărm apa de apă

noapte sămânţa pământului tremură fără de leac

departe cărunta cetate aşteaptă caleaşca de rouă

pe lespezi s-arunce oştenii ucişi cu faţa spre casă

cai de nisip în genunchi vestesc dimineaţa şi

sângele lor se-aude cum bate în geamuri: „iubiţi cavaleri,

la poarta cetăţii carnea voastră nedumerită e aşteptată,

albe nisipuri, suave flori vorbesc despre plecare;

deschideţi ferestrele şi arătaţi-vă în tainicele cămăşi de borangic;

lăncile sunt pregătite pentru măsurarea sufletelor voastre, veniţi!

iubitele aşezaţi-le în călduroasele gropi cu lei, e timpul!“

încă odată vremea plecării

dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării

şi eu nesocotind faptele zac de boala poeţilor melancolici

deasupră-mi luna încăierare de aur luminează locul

în care aştept să mă lepăd de tainele sufletului

dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării

murmurând noaptea se limpezeşte purtată pe braţe de copil

foşnesc spovedaniile cuvintelor hăituite şi cântăreţii

dorm tăgăduiţi de tălpile marilor eroi metalici

dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării

aud apa şi plânsul ideilor golite de suflet

nu mai e nimeni să vadă dansul copacilor înroşiţi

de voluptoasele fărădelegi ale pădurii primordiale

dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării

şi drum nu înseamnă decât ceea ce moare sub tălpile

mele de gheaţă şi întoarcere nu afli decât lunecând

spre malurile akheronului despre care nu ai aflat încă nimic

dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării

se apropie anotimpul absolut se arată caii cei zvelţi

cu chip de fecioară şi apa se înroşeşte de naşterea lor

iar orizontul coboară cu încă o lume: „akheronule, akheronule,

se aud malurile tale de mercur îngânând trupul pirdutului fluviu,

sufletul meu vine spre tine alunecând pe săbii fără sfârşit“

aşa începeam călătoria

nutritoare tăcere dar m-au ajuns cuvintele de dinaintea faptelor

tot atunci o secundă evocându-mi faptul că am locuit-o cândva şi

prietenii vindecaţi de supusa-mi plecare mă-ndepărtau cu săruturi

liniştiţi că nu mai eram decât măduva unei domestice puşti de vânătoare

aşa începeam călătoria cu timpul despre care nu ştiam nimic

strâns între umerii mei prea înguşti şi cu trei flori de pământ strecurate

sub tainica platoşă de borangic furată de pe trupul bietului meu tată

am ridicat braţul care nu cunoscuse până atunci gustul faptei

mi-am uns trupul cu nenumărate dovezi de pace şi-am pornit

iarba se pregătea pentru naşteri crâncene şi n-am avut vreme să-nţeleg

ce-mi spunea despre apa ascunsă în trestii o femeie plăpândă semănând cu mama

nu-mi amintesc decât un bici care plesnea luminându-mi drumul

până la poarta cetăţii şi braţele voastre foşnitoare arătându-mi

încotro trebuia să pornesc şi porţile cum tremurau ca un cimitir de fluturi

iar eu murmuram de parcă aş fi vrut să ţin minte: „există oare

într-acolo forma sacră ce m-a adăpostit dintotdeauna

până să fi fost tulburată nutritoarea tăcere pe care o pierd acum?“

am ridicat încă o dată braţul ce nu cunoscuse gustul faptei

şi trupul meu începu să se subţieze sub o răcoare ce-mi părea a fi

chiar umbra paradisului ori apele indiferente ale fluviului

pe ale cărui maluri crima şi inocenţa lăsau aceleaşi urme

mi-am întors privirea spre locul de unde veneam şi n-am putut decât

să-mi risipesc sufletul în cele câteva păsări ce-mi păreau cunoscute

 

necunoscuta distanţă

şi era această călătorie ca şi cum aş fi descoperit

necunoscuta distanţă la care trebuie să mă aflu totdeauna

de propria-mi viaţă pentru a putea simţi că există ea şi

cealaltă! cealaltă! cealaltă! şi era această călătorie

ca şi cum aş fi devenit pe înţelesul tuturor lucrurilor

iar visatele întâmplări din stele călătoare s-ar fi petrecut

aici şi dincolo! şi dincolo! dincolo unde eram aşteptat

cum noaptea pândeşte destrămatele vise de mătase ale poeţilor

şi era această călătorie ca şi cum calul meu

ar fi călcat pe lacrimi de zei iar mie totul mi s-ar fi arătat

ca o mare incertă modelând malurile vinovate ale acelui ţinut

stăpânit de vârstele oamenilor ca de întinse şi nebiruite zăpezi

albe! şi roşii! şi iar albe! şi negre! amare şi dulci! solemne!

şi era aceasta călătorie ca şi cum învăţam pe de rost o lege

care odată descoperită s-ar fi îndepărtat de noi blestemându-ne

şi atunci am fi auzit cum ni se ofilesc vătămatele suflete

invadate de iubiri aproape magice într-un ceas de linişte de mare linişte

aşteptare

aştept la malul apei urmărind-o cu ochi de pământ mâhnit  

vânătoarea mi-a îndulcit pielea mi-a otrăvit fruntea

sângele meu e pregătit pentru spălarea armelor duşmane

dar cine dintre voi cine-mi va cumpăra o rană?

aştept la malul apei să fiu aruncat din trup

dar urmele tale nu vor să se şteargă de pe mine

m-ai lăsat îngenuncheat într-o poiană bolnavă

dar cine va veni să-mi cumpere o rană frumos mirositoare?

aştept ocrotit de nunta ierbii aştept

pieptul îmi sfârâie de-atâta lumină

şi mirosul armurii topite bate ca un crivăţ subţiindu-mă

aştept vino să-mi speli ochiul de pământ neprihănit

aştept piciorul de prunc să-mi arate cărarea

aştept piciorul tău marie să-mi lumineze locul

aştept pierderea aripilor şi mărturia lacrimei negre

aştept războiul dintre inimă şi sânge aştept

parcă se-aude cineva cu palmele înflorite de rana ce mi-o aduce

abia murmurata zăpadă

gloria şi orgoliul nopţilor mele zăbrelite cu trestii

akheronule tu nu vrei să-mi tai încă preatimpuria cale

din când în când vocea ta mă împresoară ca pe un vânat:

„rămâi! rămâi! rămâi! akheronul e mereu lângă tine,

întâmpinarea florilor de gheaţă trebuie s-o faci fără durere,

chiar dacă sângele nu va mai avea putere să-ţi înmiresmeze

trupul, chiar dacă fratele te va vinde ca pe un inel,

chiar dacă iubita nu va înceta să te urască pentru rănile tale

frumos mirositoare iar pasărea lyră te va prăda

de toate cântecele neprihănite cu care-ai amăgit cetăţile!“

gloria şi orgoliul nopţilor mele zăbrelite cu trestii

copacii hohotind în juru-mi cu fructe purpurii şi pântecul

care m-a născut umplându-se cu abia murmurata zăpadă

în vreme ce glasul tău mă ajunge din urmă:

„încotro te îndrepţi împovărat

de-atâta trup peste care mâinile oamenilor n-au zăbovit vreodată?

încotro, când pieptul tău nu a cunoscut

sărutul cucutei iar fiul tău mai poartă încă în sânge

amintirea pământului din pământul mâhnitului său tată?

întoarce-te, câtă vreme cel de-al doilea trup al apei nu l-ai zărit,

iar corzile lyrei îţi mai pot răni degetele până la cântec“

de multă vreme

de multă vreme sufletul meu era o absenţă

într-un trup de nisip scânteietor şi dintr-o dată printre mesteceni

s-a ivit un gând fraged precum dinţii dintâi pe care-i stăpânisem

de-a lungul apei întristate de călătoriile pretimpuriilor anotimpuri

de multă vreme sufletul meu era o absenţă

în măduva solemnelor crengi aruncate pe maluri de taină şi

când visul acesta mi se părea prea fierbinte îl despicam cu

săbiile de apă ce-mi încingeau şoldul argintat şi melodios

de multă vreme sufletul meu era o absenţă

ca o veste pe care o porţi cu tine dar nu vrei să ţi-o dai ori

nu poţi pentru că eşti prea singur ca s-o asculţi cum se cuvine

şi călătoria ta prinţ de fum nu s-ar mai întâmpla sub treimea nopţii

de multă vreme sufletul meu era o absenţă

într-o stea cu geamuri de borangic prin care nu se aude decât

cântecul apei purtând opritele fructe ale timpului şi malurile

surpându-se sub caii de pâslă aducând daruri ce se ofilesc neatinse

de multă vreme sufletul meu era o absenţă

în cântece care nu-l mai pomeneau şi valea în care poposisem era

aproape plină cu zăpadă de neînţeles pentru tălpile mele

iar săbiile de apă ce-mi încingeau altădată şoldul argintat şi melodios

rămăseseră în urmă murmurând vindecate precum iarba crescută

fără prihană într-o catedrală dintr-o planetă invizibilă

elegie

marie vara ce-a trecut

m-a tot rănit m-a tot vândut

şi toamna toamna care trece

spre akheron mă va petrece

nu ştiu pământul de sub pleoape

cât m-o aşterne de aproape

nici steaua-njunghiată-n prund

de m-o răni tot mai rotund

el ochiul alb de var pătrunde

sub iarba împletită-n funde

m-acoperă pe piept o apă

sub ea aud cum steaua crapă

marie lanţul de pământ

a înflorit pe fruntea-mi toată

şi trupul jefuit în şoaptă

se tot răreşte dus de vânt

 numai sufletul, mamă

întunericul lovindu-se de întuneric

precum soldaţii adormiţi în timpul marşului

călătoria fracturată lângă malurile tale

ce pot face eu auzind

că fiul meu s-a născut de cealaltă parte a lumii

şi strigă:

„mamă, doar sufletul să nu-mi fi fost

pământ din pământul mâhnitului meu tată“

întunericul lovindu-se de întuneric

precum visele unui orb de tăblia patului

şi voi mulţumindu-vă cu mierea moştenită

de la marele popoare ce v-au vânat

aşteptaţi sub cupole de apă

naşterea adevăratului soare de aur

întunericul lovindu-se de întuneric

precum monedele false în buzunarele hoţilor

adulmecând cel de-al doilea trup al apei

şi stelele călătoare luminând miezul oului fermecat

calul meu înţelege

că tăcerea este singura hrană ce ne dă putere

urmele apei au început să se-arate

noaptea cântă din nou străbătută de seminţe

departe fiul meu plânge:

„mamă, numai mâinile să-mi fi fost

arbori de chihlimbar

şi nu pământ, mamă,

nu pământ din pământul mâhnitului meu tată“

întunericul lovindu-se de întuneric

precum soldaţii adormiţi în timpul marşului

şi strigătul fiului meu

rămas singur în cetatea

despre care nu mai ştiu nimic:

„mamă, întind mâna spre locul

de unde tatăl meu ţi-a cules prima floare

şi mâna-mi se usucă, mamă, atingându-l;

iartă-mă că plâng,

iartă-mă că nu m-ai iubit destul,

mamă,

măcar sufletul să nu-mi fi fost

pământ din pământul mâhnitului meu tată,

numai sufletul, mamă, numai el, sufletul“

departe

departe sunt de maluri purtând pe chip icoana cetăţii părăsite

izbânda mea se-apleacă subţire sub nisipuri şi braţu-mi se usucă

adulmecat de păsări cu aripi zdrenţuite o akheronul tainic

nu se arată încă să împlinească drumul pe care-l strâng la piept

judecător de abur suflarea apei trece

libaţiile mele îi îndulcesc plutirea

la voi ajunge tihna statornicia faptei de care eu mă nărui

dar noaptea dinainte-mi dispare luminată cu trupuri de fecioare

el pragul apei rece se mişcă sub nisipuri făcându-mă să tremur

şi nu ştiu dacă treaz sunt sau dorm de multă vreme

ademenit prin iarba cosită peste timpuri

de herghelii asprite sub zvelţi învingători

departe sunt de maluri purtând pe chip icoana cetăţii părăsite

şerpi bântuiţi de patimi îmi luminează calea cu sferice meninge

atunci văd cât de singur mă subţiez în noapte şi aerul cum şterge

neînsemnate urme pe care paşii mei în taină le sădesc

muşcând cu tălpi de fum şi glezne surghiunite

vai mie cântăreţ cu fruntea-mpovărată de anotimpul veşnic

aud cum se usucă pielea pe veştedele-ovare ale acestei lumi

şi lyra mea adoarme dar paşi plini de putere şi taină mă vor duce a

casă printre fructe şi ploi fremătătoare

teiul

fără să se arate adevăratul soare de aur m-a rănit

în timp ce ascultam nisipul ruinându-se-n păsări

dragostea mea fără de mine pleoapele tale de-abia le-aud

albe aripi de fluturi ştergând numele celui plecat 

fără să se arate adevăratul soare de aur m-a rănit

dumnezeu mi se ascunde sub frunte îi beau lacrima

şi-l iert aflând că fiii tăi nu vor fi ai noştri

curând rana mea va înflori în juru-ţi apărându-te

fără să se arate adevăratul soare de aur m-a rănit

niciodată n-am să mai fiu aşa singur cum m-ai lăsat

în golul de logodnă dragostea mea fără de tine se-aude

o apă secând şi tainica mea cămaşă de borangic se destramă

fără să se arate adevăratul soare de aur m-a rănit

apa spre care privesc e ocrotită de noapte şi doar o minune

mă mai poate adeveri dragostea mea fără de noi e timpul

când coboară tăcerea din fructe oarbe şi reci

fără să se arate adevăratul soare de aur m-a rănit

dragostea mea fără întoarcere visătoare moartea se-apropie de mine

apele akheronului vestesc începutul anotimpului absolut

se-aude din ce în ce mai limpede teiul domnului nostru mihai eminescu

cântecul inorogului

sunt doamne trup de inorog

cu ochi albit de albă stea

şi n-am să fiu la nunta mea

şi n-am să pot să te mai rog:

„fă-mi, doamne, trupul iar de trup

să pot cu sângele să-l rup,

fă-mi, doamne, sângele iar sânge

să-ndrept cu el plopul când plânge“

de parcă nimeni

dac-aş şti unde mă aflu v-aş spune: „prieteni, cred

că a venit iarna şi mi-e dor de voi; locul în care am poposit

nu e decât un ciob de porţelan peste care burţile lupilor alunecă putrede“

dac-aş şti unde vă aflaţi v-aş spune: „prieteni, mai

port încă iarbă de-acasă în cornul meu de vânătoare şi

ea îmi şopteşte că sunteţi iarăşi îndrăgostiţi, că lucrurile

voastre scumpe umblă desculţe prin cameră, imitându-vă“

dac-aş şti cât drum am umblat v-aş spune: „prieteni,

aici luna se clatină ca un far năpădit de viori; câteodată,

calul meu se ruşinează de-atâta zăpadă şi-adoarme plângând

iar pântecul său tresare ca un imperiu de fluturi dureroşi“

dac-aş şti încotro mă îndrept v-aş spune:

„prieteni, uneori vânez animale prietenoase pentru a-mi ţine de urât;

n-aveţi de ce vă teme, Steaua Singurătăţii e atât de curată,

de parcă nimeni n-a mai privit-o până acum, de parcă nimeni“

dac-aş şti că la întoarcere voi fi acelaşi v-aş spune: „prieteni,

mai treceţi, din când în când, prin grădina mea de trandafiri,

plimbaţi-vă seara, nestânjeniţi de vesmintele voastre temătoare;

plecând, acoperiţi-mi casa cu pietre şi solzi de pământ;

dac-aş şti unde mă aflu, v-aş spune, prieteni, cred că a venit iarna“

întâmplări aurite

calul meu îngenuncheat de-atâta ninsoare dar leacul

nu este acesta şi nici măcar nu suntem siguri dacă n-am mai trecut

pe aici cu aceeaşi dorinţă de pace sau numai în vârful picioarelor

pentru a lăsa urme de fiare necunoscute sau dacă nu cumva ele

cuvintele învăţate de-acasă sunt atât de neadevărate pentru aceste

locuri încât gândurile noastre înseamnă cu totul altceva înseamnă

această ninsoare despre care natura nu ne-a învăţat nimic până acum

„ce vrea să însemne această lumină?“ poate un lux bolnav  

hăituindu-ne până pleoapele noastre se vor zdrenţui într-atât

încât vântul le va legăna ca pe nişte perdele sfâşiate de lilieci

sufletele fosforescente rătăcind printre trestii de sticlă

când nu mai e nimeni cu noi spre a ne aminti că trăim

şi că apele akheronului au adormit pentru o clipă legănate

pe spinări de peşti cu oase de spumă şi „ce vrea să însemne

această lumină mai mult decât un ochi de sticlă memorând cu frică

gesturile învălmăşite ale celor pe care tocmai am început să-i uităm“

cine trimite în calea noastră acest polen după care

să recunoaştem firea munţilor limpeziţi de vocile apelor primordiale

şi pentru cine mormăitul marilor eroi metalici rostogolindu-se

către noi ca un anotimp somnambul şi pentru cine această ninsoare

învinovăţindu-ne şi la ce bun întâmplări aurite tulburându-ne somnul? 

prag 

am adormit pe un prag de nisip încă tânăr

peste care faptele trec fără a primi nume

dar această moarte e străină sufletului meu e

ca şi cum m-aş trezi cotrobăind prin visele altora

am adormit pe un prag de nisip temător

sub care simt apele primordiale spălând

inima de diamant a pământului

dar e o noapte atât de lacomă încât

aud sâmburii eterni tremurând în măduva lumii

hăituit de semnele nopţii adorm vinovat

cu trupul înroşit de orgoliul marii călătorii dimprejuru-mi

dar despre toate acestea şi mai ales

despre harnicii înţelepţi strângând cenuşa unor prietenii astrale

nu voi putea povesti cum se cuvine niciodată

am adormit pe un prag de pământ mâhnit

la care cuvintele se închină în genunchi şi fără speranţă

întinse sunt toate arcurile lumii şi peste capul meu

trec şuierând otrăvite nume de duşmani şi nume de prieteni

când mă voi trezi ecoul faptelor pe care le-am atins

străjui-va pereţii acestui exil al sîngelui

dar până atunci pielea mea de lut se risipeşte rănită

sub aprige sărbători cu copite de fier fără de vârstă

despre ce cântaţi?

pentru că încep să văd tremurând siluetele voastre

în spatele adâncilor cortine ce-au crescut între noi

vă pot mărturisi: „iubiţi prieteni, am pierdut până

şi batista în care v-aduceam inima pământului“

pentru că încep să aud din nou vocile voastre

înconjurându-mă ca pe un foc la care nu se mai aşteptau

vă întreb: „ştiut-aţi oare unde plecam, iubiţi prieteni,

condus de foşnitoarele voastre braţe până la poarta cetăţii?“

pentru că-mi simt ochii recunoscând flori

pe care nu le-au văzut până acum înflorind vreodată

mărturisesc: „da, iubiţi prieteni, uneori mi-a fost teamă, uneori

mi-am văzut trupul destrămându-se şi n-am putut ţipa;

eram atât de departe de voi, încât ţipătul meu vi s-ar

fi părut aşteptatul cântec de lyră ce v-ar fi mântuit“

pentru că încep să văd cum se deschid ferestrele voastre

şi fecioarele invidiindu-mă pentru cămaşa ce-o port

vă întreb: „aţi aflat, iubiţi prieteni, că există şi răni frumos mirositoare,

iar cel care le poartă vă e frate, chiar şi când îl alungaţi?“

pentru că mă întorc în această dimineaţă bătrână

mărturisesc: „iubiţi prieteni, adevăratul soare de aur m-a rănit

fără să se arate, mă apasă şi acum peste piept ca o piatră fierbinte;

de ce-mi pare plânsul vostru atât de cunoscut? despre ce cântaţi?“

dar până atunci

pentru a nu vă umili prea bunii mei fraţi

nu v-am adus daruri folositoare nici buruiana de leac

dar toate mărturiile mele puteţi a le pune-n ferestre

oricum vă vor devora liniştea care v-a degradat

pentru a mă recunoaşte mai uşor bunilor

mărturisesc: „vai mie, uneori am fost locuit de întâmplări meschine,

alteori am fost exilat în fapte pe care nu le-am înţeles

şi nu eu sunt păstorul mânând spre casele voastre

turme de vechi adevăruri plăcute, sărbători aurite“

pentru a ne împăca dincolo de cuvântul care devine trup

aşezaţi-vă în această poiană ruginită de aşteptare

dovezile albe fără de umbră ne vor înconjura

căptuşind armurile voastre cu cea mai deplină linişte

dar până atunci prea bunii mei fraţi ascultaţi-mă:

„fiindcă vă simt şovăind, vă spun: îmi era atât de frică,

încât, uneori, încercam să semăn cu ceva; poate cu voi;

prin taina pe care v-o ascund vorbindu-vă astfel,

îmi capăt dreptul de-a trăi şi de-a putea fi alungat

dintre voi; o, nu vă neliniştiţi, mai bine ascultaţi

cum se usucă inima în pieptul meu irosit fără de leac

şi poate din ea veţi scoate un dulce tutun pentru pipele voastre“

poate ochii

poate ochii noştri prea tineri

spre a vedea limpede retragerea

şi totuşi e adevărat:

se-aude cenuşa înflorind

incertă ca o viaţă de poet

înţelepţii lumii spun

numai cuvinte de-o vârstă cu ei

în vreme ce norocul murmură

ocolindu-ne ca o poveste bănuitoare

acesta e drumul:

fără părinţi

fără fraţi de taină

ceara-mi-nvaţă trupul pe de rost

ca pe o veche întrebare

uitată sau moştenită

iar pribegia mea se întâmplă

într-o limbă de cuvinte visate

unde adevărul se naşte

la adăpostul zăpezilor cântătoarc

nici timpul

călătorule ascultă cîntecul meu iartă-mă şi treci

mai departe e noaptea peste care nici timpul nu mai poate aşeza nimic

doar eu jefuit de-ntâmplări cu gheare fosforescente

te aştept cântecul meu ascultă-l iartă-mă şi treci

călătorule fluviul se clatină înjunghiat de cuţite durabile

peştii înnoadă sufletele înecaţilor şi le aruncă pe ţărm

vestind că viaţa este încă o descoperire precipitată

când dimineaţa se naşte în murdara groapă cu lei iar florile

mutilate de memoria noastră par cearcăne de asfalt

hotarele albe au putrezit în pahare iar tu călătorule

baţi la o poartă care de s-ar deschide sufletul tău

n-ar fi decât un ţipăt hoinărind printre trestii

călătorule poteca ta sângeră ameninându-te

glasul ei te strânge de gât: „iată umbra, iată umbra timpului!

cine eşti tu adevăr însingurat, labele tale de borangic

întristează acest potop de gheţari şi în jurul tău

ochii se închid iar cerul pâlpâie sub fruntea orbului cântăreţ“

de-acum niciodată

acoperă doamne aceste ţinuturi cu blânde magnolii

unde mâhnite s-adoarmă pe maluri de cremene caldă

cu fruntea-i de ceaţă se-ntoarce acum cântăreţul ursit

s-aducă pădurii culoarea pe care cândva i-a furat-o

soare de apă stinge păuni în lacome jertfe

timpul se-arată fără podoabe şi-un ţărm înfloreşte

sub semne mai proaspete tremură lutul patriei

lyra e-un vultur cu aripi rănite de zalele cerului

viaţa – dulcea regină-a erorilor noastre

domneşte-n cetate şi oamenii cântă sub fapte de foc

sub gânduri de gheaţă cuvinte fără de voce

le sunt de ajuns dar pieptul calului meu va răzbate

în el viscoleşte sângele-anotimpului veşnic

grindina lutului nu-l mai poate opri de-acum niciodată

icoană de rouă patria sfântă-l aşteaptă

cu păduri de rubin şi câmpii în veci fermecate

n-avem atâta zăpadă pe frunte

departe şi pereţii de aer ce ne despart se înroşesc

n-aveam atâta zăpadă pe frunte pentru a scăpa teferi

urmele apei nu se mai văd şi calul îmi spune:

„stăpân de mi-ai fost vreodată, iartă-mă că te-am slujit cu credinţă;

silă de-ai simţit pentru mine, trupul tău uşor mi s-a părut;

dragostea de ţi-ai îndreptat-o spre mine vreodată, tu eşti cel care

mi-ai dat picior de nisip şi grumaz de miere înşelătoare,

dar nu te teme, nimic nu-nţelegi din toate acestea care poate nici nu-s;

drumul tău nu se va schimba niciodată, chiar dacă

ţi se pare că eu ţi-am vorbit, iar cândva îţi voi spune-o poveste

cu apă, cu pământ, cu sabie şi toate cele ce nu le-ai aflat“

departe şi nu-i niciun păcat de care să mă bucur

nici frunză după care să înţeleg cât mai e până la poarta cetăţii

nedespărţit sunt de această vârstă şi tocmai acum

se-aude din nou glasul atât de curat care-mi sfârtecă trupul:

„stăpân de mi-ai fost, află că nu e mai mare cinste

pentru un piept de bărbat, decât aceea de-a duce într-însul

un adevăr, care să nu-l lase iubit de altă vârstă;

silă de-ai simţit pentru mine, află că sila-i o floare

mirosind frumos, precum rănile de care eşti atât de mândru;

dragoste de-ai avut pentru mine, tu eşti cel care nu va şti niciodată

că departe de noi este sfârşitul – patria noastră natală,

căci, adu-ţi aminte, stăpâne: «rămâi! rămâi! rămâi!

akheronul e mereu lângă tine» şi încă povestea cu apa,

pământul, sabia şi toate cele pe care nu le-ai aflat, nu ţi-o pot spune“

ce aşteptaţi de la cântecul meu?

„ce aşteptaţi de la cântecul meu, acum când nu mai mă tem,

iar glasul cetăţii îmi pare guler de marmoră limpezindu-mi trupul?“

„de unde mă întorc, auzindu-vă cum plângeţi cu lacrimi de pământ,

îmblânzind animalele acestea de apă şi de ce-mi par ochii voştri

înzăpezite viziuni de fiare eu nu ştiu şi mă întorc fără de drum,

eu nu ştiu, iar voi îmi sărutaţi pumnii cu nerăbdătoare săbii, o,

dacă i-aş desface, un adevăr negru v-ar fulgera, amintindu-vă

noaptea când m-aţi petrecut cu braţe foşnitoare la poarta cetăţii“

„ce aşteptaţi de la rănile mele frumos mirositoare?

nu mă cercetaţi; despre tandreţea morţii nu vă pot spune nimic,

decât că am văzut doi ochi de gheaţă întâlnindu-se-ntr-un pustiu,

pe unde trecuse, ori trebuia să treacă el, akheronul, trup de vietate prefăcută“

„şi noi ce împlinim? îmi daţi mâinile voastre în grijă,

iar eu, căzând, trebuie să deosebesc copilul de dumnezeire,

rana de soare, trupul de suflet, pământul de pământ;

şi voi ce faceţi? cum veţi însufleţi locul acesta fără de margini

dintre caii pe care i-aţi lăsat să înnebunească până s-au născut?

cine-i va îmbătrâni? cine vă va fi prinţ şi cine giulgiu?“