POEZIE ARMEANĂ: HOVHANNES
TLCURANŢI
(a doua
jumătate a sec. XIV – prima jumătate a sec. XV)
HOVHANNES TLCURANŢI: „Născut,
probabil, în localitatea
Tulcuran (sau Turcuran),
de lângă oraşul Amid (Diarbekir)
din Cilicia. A fost nu
numai poet, dar şi muzician-cântăreţ
şi, totodată compozitor.
Se pare că a deprins arta cântului
la mănăstirea Sf.
Carapet din Taron (Muş). Creaţia poetică
e constituită din poezii
închinate iubirii şi naturii,
poezii religioase,
versuri cu conţinut moralizator,
poeme epice.
Reprezentativ, pentru acest din urmă gen,
este poemul Odă
viteazului Liparit, inspirat din
luptele
pentru independenţă ale
Armeniei Ciliciene.
Tlcuranţi a prelucrat,
primul, creaţii populare
narând evenimente
istorice. Spre deosebire de
poeziile predecesorilor
săi, versurile lui sunt pline
de vitalitate, optimism,
eliberînd lirica armeană medievală
de atmosfera ei sumbră
şi consemnând pătrunderea
spiritului laic în
poezie.“
ÎN DRUM FRUMOASA MI-A IEŞIT DEODATĂ
În drum frumoasa mi-a
ieşit deodată.
Am împietrit pe loc fără
suflare
Văzându-i fraga
gurii-mpurpurată.
Ea-i pe pământ precum o
sărbătoare.
Alt
chip asemeni n-am văzut niciunde.
În
ochi i-aleargă ale mării unde,
În
părul ei tot aurul se-ascunde.
Sprânceana
ei ca bezna-i la culoare.
Din
harul ei lumină lumea fură.
M-a
prins în mreajă dulcea ei făptură.
Atâta-i
de frumoasă şi de pură
Încât
i-aş da şi ultima-mi suflare.
Când
ochii noştri îşi jucară jocul,
Ca
lumânarea i-am sorbit tot focul
Şi-am
împietrit văzând că n-am norocul
Să-i
fiu pereche-n lumea asta mare.
Vai,
Hovhannes, iubirea nu răsfaţă!
Tu
ia mai des aminte şi învaţă
Că-s
numărate zilele în viaţă
Şi
orice frumuseţe-i trecătoare.
NU MĂ OMORÎ, IUBIRE...
Tu eşti floarea cea
aleasă, tu eşti roza minunată,
Ochii-ţi sunt la fel ca
marea cu-a ei apă-nvolburată.
Sânii tăi sunt roadă
plină; cum să gust din ea vreodată?
O, îmi eşti judecătorul,
eu aştept la judecată:
Nu mă omorî, iubire,
Oricât eşti de însetată!
Nici minunea crucii
sfinte harul nu ţi-l poate-atinge.
Nu găsesc nimic pe lume
care te-ar putea învinge.
Tu eşti foc sau eşti ţărână?
Mâna dacă tu mi-ai strânge,
M-aş întoarce iar la
viaţa ce credeam că mi se stinge.
Nu mă omorî, iubire,
Oricât eşti de însetată!
Omul uită de ruşine;
chiar bisericeasca faţă
N-are cum scăpa din
mreaja-ţi ce se-ntinde şi înhaţă.
Dorul o să-i curme
somnul. Teama nu-i mai dă povaţă.
Râde lumea şi-auzi vorbe;
cine nu-i de râs în viaţă?
Nu mă omorî, iubire,
Oricât eşti de însetată!
O, tu, lapte şi migdală.
O, tu, şipot plin cu miere!
Spinul să-i înţepe
ochiul şi să crape de durere
Celui ce te cleveteşte!
O, tu, stor sub care piere
Ochiul dulce, o, tu,
chipreş ce străbaţi înalte sfere!
Nu mă omorî, iubire,
Oricât eşti de însetată!
Sunt un fluture ce piere
pârjolit de o văpaie.
Ziua-ntreagă văd pe
chipu-ţi soarele în vâlvătaie.
Când rămânem împreună,
răsuflarea mi se taie,
Inima nebună-mi bate, ca
un ropotit de ploaie.
Nu mă omorî, iubire,
Oricât eşti de însetată!
O, lumina frunţii tale o
asemui unei stele!
Sânii-ţi sunt precum
şamamii, rai cu porţi de aur, grele;
În desagi ai două mere;
ale tale acadele
Să le am, puţin îmi pasă
de Misir şi toate cele!
Nu mă omorî, iubire,
Oricât eşti de însetată!
De mi-ai da o sărutare,
eu aş da tot Khorasanul,
Şi Abaşul tot, şi Delhi,
Yemenul şi Hindustanul;
Preţul părului tău este
China-ntreagă şi Iazdanul,
Toată Hetia, Stanbulul,
cel fălos, şi Badahşanul.
O, Tlcuranţi, ce
multe-nşiri, cu mintea mai uşoară
Decât însăşi aripioara
fluturelui care zboară!
