joi, 15 februarie 2018

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, „Şi Potemkin, ministrul!...”



ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, „Şi Potemkin, ministrul!...”

ACVARIUM

I

Gong flasc. Dar eu nu „meditând la secoli
ca scoicile” ascult cum clipoceşte
Istoria: – ci ulcerat, cu ochii
măriţi de sare, şi ţinând în mână
o trestie cu floare de cerneală.

II

Ce-am vrea să fim se vede ca o mare
privită din acvariu. Şi Potemkin
(Grigori Alexandrovici), ministrul,
ştia prea bine-acestea, şi dispuse
a se-nălţa decoruri – case, turle –
la limita vederii, când ţarina
– în marea ei iubire de poporul
dreptcredincios şi blând – trecea-n caleaşcă.

III

Superbe astre, dincolo de pragul
şederii mele, se arată celor
cu văzul dublu. Da. Când visătorii
se uită-n jur, tot spaţiul dintr-odată
se face pâlnie, şi viitorul
– ca o cişmea – se varsă brusc în lucruri.
Ferice-atunci de cei ce ştiu să stea
de vorbă cu-arătările! Profeţii,
cei care văd prin timpuri ca prin lupă,
întotdeauna au la îndemână
un parc, şi nebunia lor – spre seară –
e născătoare de statui, vorbeşte
cu ele sfătuindu-se-n elină.

IV

Dar eu, ţinând în mâna mea febrilă
doar trestia cu floare de cerneală,
pe cine-anunţ? Şi eu sunt un preludiu
de tobă, primii stropi de ploaie
sunt ochii mei. De-aceea, poate, umblu
precum o evidenţă orbitoare
naintea vorbei, secerând cu coasa,
spre-a nu lăsa în urma mea decât
o mirişte de lucruri secundare.

V

Când unei abstracţiuni i se dau braţe,
şi cap, şi orizont,– care icoane
nu se cojesc? Şi cine nu se simte
în stare să răstoarne zodii?
Iată: răspunsu-i gata, şi servit nainte
de-a apuca să întrebăm – pe tavă:
un mic dejun compus din raci şi miere.

VI

Totul e transparent. Cel ce se uită
prin noi ne vede mâine. El dezgroapă
din noi, ca dintr-o mistică livadă,
cireşu-abia plantat – ca să-i măsoare
cu grijă rădăcinile, şi strigă:
„S-a prins! S-a prins!” Şi pruncii suie sprinteni
în crengi, şi muşcă fructele abstracte.

VII

Dar eu, ţinând în mâna mea plăpândă
o trestie cu floare de cerneală,
abia mai stau pe fruntea cea din mijloc
a Timpului, ca pe-un tăiş de spadă.
Eu ştiu că vidul negru într-o parte
şi vidul auriu în ceealaltă
sunt guri, că sunt flămânde, că preferă
să guste-ntâi, spre-a-şi pregăti palatul,
pateu cu limbă de privighetoare.

VIII

Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi
atât de-adânc acest hazliu coşmar...

IX

Gong flasc. De-aceea zilnic blestema-voi
în veci de veci pe cel care traduce,
în graiul fonf al mlaştinei, oceanul!
Iar trestia cu floare de cerneală
va denunţa de-a pururea imperiul
de tunete ajuns o vânătaie!...

X

Mi s-a luat al treilea ochii, şi zorii.
Mi s-a luat întâiul vis şi umbra!
Mi s-a luat frumosul chip şi zarea.
Mi s-au luat acele mădulare
ce-aparţineau, de drept, umanităţii,
şi i s-au dat.
XI

Din preajmă, dinlăuntru,
superba abstracţiune mă priveşte
duios — un mecanism care surâde.



ACVARIUL SOMNULUI

Priveşti la geamul ce se subţiază
şi devine din ce în ce mai arămiu –
neaşteptat trofeu în colecţiile toamnei.

Vântul îl mişcă fără-ncetare, uşor,
ca pe o frunză de-arţar
şi tot ce se mai poate zări
prin această membrană
pare a fi
doar sufletul sonor al unui acvariu.

Nici o formă –
doar mişcarea imperceptibilă
a unui nor de nisip
plutind sau destrămându-se
ca o ploaie de aur îmbătrânit
deasupra scoicilor nemişcate.

Nici o formă,
nici o tiranie a vieţii –
doar contururile călătoare,
abia descifrabile
ale sfincşilor de adânc
împinse de-o lumină foarte subţire,
pâlpâitoare, ca un sunet
prelins dintr-un flaut de porţelan.

Ori numai un exorcism târziu,
un preludiu încremenit –
ca o veste sosind dinafara timpului.
 

miercuri, 14 februarie 2018

1978: „CIZMARE, NU MAI SUS DE SANDA!”



1978: „CIZMARE, NU MAI SUS DE SANDA!”

AJUNGE!

Ce mâl, străin de spiritul ţărânii
atât de măsurată-n vorbă, v-a
scuipat aici, la spartul săptămânii,
făpturi limbute, barzi de mucava?

În ce timpan deschis la flecăreală
găsiţi mereu azil şi faceţi plozi,
aezi cu trâmbiţe de mântuială
suflând în sfântul scrum de voievozi?

El, cântăreţul neamului, unicul,
cu versul lui ca grindina, superb,
se răsuceşte-n groapă, de nimicul
ce umflă linguşitul vostru verb.

Ajunge, lucrative filomele,
cu-atâta sârg; e timpul să tăceţi!
Ce dulce-i, Doamne, mierea limbii mele,
dar nu în guşa falşilor poeţi...
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

VÂNTUL AHAB

Am fost poet în vremea lui Ahab.
Vântul trecea pe deasupra,
îmbătrânind tot mai puţine cuvinte spuneam.
Stam între dune, scriam pe nisip
doar pentru vânt, pentru limba şi rariţa lui
neştiutoare de semne.

Vântul Ahab se numea.
Stam între dune, la poarta cetăţii.
Ziua-n amiaza cea mare
pe ziduri dansa o femeie –
eşarfa-ntre pulpele ei
flutura, flutura ca un şarpe plăpând.

Ce s-a-ntâmplat mai apoi,
domnule, nu mai ţin minte.
Somnul m-a-nvins chiar acolo sub ziduri,
nu mai ţin minte nimic.
Ştiu că e frig şi c-am fost,
sub Ahab, vinovat de trufie.
De mânia lui, ah, n-am cântat,
de tristeţea lui n-am scris o vorbă.
Domnule, cum se numea
dansatoarea cu pulpe de aramă
dacă vântul Ahab se numea?
dacă pe ziduri femeia-nteţea răsuflarea
mulţimii? Ce scrie în cărţile vechi? 
MIRCEA CIOBANU

POEŢILOR DE AZBEST

Voi
nu veţi lua foc
în vecii vecilor
căci sângele vostru
e o leşie
mirosind a editoriale!

Voi
nu veţi face umbră 
niciunui pământ
căci muşchii voştri
au putrezit
sub plapuma dogmelor!

Voi
nu veţi muri
niciodată
– Nepieritorilor! –
căci
de fapt
când aţi trăit voi
alde Necesias
alde Lychesias –  
Servum pecus!
DORIN TUDORAN

MÂINI DE PIANIST

Stau haidamacii
la umbra unui stejar:
mănâncă
plosca trece de la unul
la altul
ca o târfă de lux
mult râvnită

câte unul râgâie
câte unul sună
de-ai zice că-şi dă sufletul
prin turul pantalonilor:
„Sănătate, camarade!”
mai deoparte
abătut şi cu mâncarea neatinsă
dinaintea lui
el îi priveşte:
nu-şi poate ascunde dispreţul
mâinile lor nu-i plac
sunt murdare
crăpate
diforme –
rădăcini dezlănţuite
se-ncruntă
mai bagă o dată
mâna
în panerul de răchită
acoperit cu şervet alb
caută
pipăie
mângâie agitat
nemulţumit
se ridică
îşi şterge mâinile
cu-o batistă albă de mătase
mâinile lui albe
cu degete lungi
şi bine desenate
– mâini de pianist –
apoi urlă:
„Idioţilor,
dar ochii  lui,
ochii blestematului ăluia
de poet,
unde sunt?
Neisprăviţilor,
nu sunteţi buni de nimic!”

şi-n acelaşi timp
cu-o năpraznică lovitură de picior
răstoarnă panerul de răchită:
iarba pare o imensă masă de biliard
răvăşită –
bile
multe bile albe
însângerate
numai bila roşie lipseşte;
Ante Pavelici a avut
încă o zi proastă –
poate mâine, cine ştie? 
DORIN TUDORAN



POETUL

Fără să-l vedem
fără să-i pese de noi
el a jupuit
dintr-o singură mişcare
statuia
la poalele căreia
claca noastră se prelungea
de prea multă vreme;

un simplu fâşâit
ca şi cum
o lamă de brici
ar fi despicat o draperie
ca şi cum
cineva ar fi despuiat
un ştiulete de porumb
şi dintr-o dată
am văzut cu toţii
nervii aceia de oţel
vibrând ca o armată
într-un nor de sânge!
DORIN TUDORAN
CRONICĂ DIN ALT VEAC

Luna a treia – secolul trecut
a fost ales drept papă cizmarul din Sascut
de-atunci e raşpă aspră, mai roşie ca para
snopeşte toba mare să pară Niagara

şi-n stropii serenissimi ai Prea Sfinţiei Sale
a luat-o Sfântul Scaun să lunece la vale
întreaga Romă trase la sacrele edecuri
să-l ţină-n loc – şi-i puse Sfântul Părinte flecuri.

Garda elveţiană a fost destituită
cu pielea de pe dânsa – Appia pingelită
bătută în blacheuri fu Dolorosa cale
şi-n vârful căii sfinte – un trepied, chiar moale.

Notă aceste toate scribul cel mai nărod
ce-a scris bula schimbării de cârjă-n calapod;
aceasta a fost vremea şi vremii-asemeni – eu,
Gura-cu-buza-moartă şi-n formă de blacheu.

DORIN TUDORAN

ROMANŢĂ CU PITICUL ISTORIC

Cum aş putea să-i iert ceva acestei lumi
când am trăit atât de mă cuprinse greaţa  
în palmă port belciugul dresorului de mâini –
piticul sulfamidă - geniu cât e şi ceaţa.

Uitate instituţii cu ziduri de urzici
bătrâne secretare cu bazedov şi nervii  
brodaţi pe o batistă - vă rog, priviţi aici:
piticul sulfamidă istoric bate cerbii.

Tăpşanul ce se vede e doar un crematoriu
în care tropăim frenetic - exaltaţi
ca frunza spulberată de-un mare oratoriu;
piticul e al nostru, istoric - nu uitaţi!

Asemeni unui far umplut cu raci
piticul genial ne-arată scurtătura
să devenim mai iute drapele şi araci
în vila lui de glorii săpată doar cu gura.

Piticul glorios precum cenuşa
iluminat mai abitir decât mătreaţa
cunoaşte dimineaţa după Buna dimineaţa!
iar seara strânge tandru istoria cu uşa.

Noi aşteptăm piticul să ne spună
ce-nseamnă ziuă şi ce-i aia noapte
furăm din zbor culoarea de pe-o prună
visând la napi precum la rodii coapte.

Când cade-o lacrimă e lac de-acumulare  
când ţi-a pelznit o vână te-ai încadrat în plan
de-atâta cazacioc uitat în Hora mare
piciorul tău visează o noapte de Can Can...
DORIN TUDORAN