sâmbătă, 19 mai 2018

Simpozionul Internaţional Cucuteni 5000 Redivivus – Republica Moldova, 17-19 MAI 2018

Prof. univ. dr. hab. VIOREL BOSTAN, rector al Universităţii Tehnice a Moldovei,
Cucuteni 5000 Redivivus – Republica Moldova, 17-19 MAI 2018
Acad. NICOLAE DABIJA, redactor-şef al săptămânalului 
Literatură şi Artă (Republica Moldova)
Prof. dr. Liviu Sofonea (Comitetul Român pentru Istoria 
şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii al Academiei Române)
Cucuteni 5000 Redivivus – Republica Moldova, 17-19 MAI 2018
Cucuteni 5000 Redivivus – Republica Moldova, 17-19 MAI 2018
Cucuteni 5000 Redivivus – Republica Moldova, 17-19 MAI 2018
Prof. univ. dr. ing.hab. VALERIAN DOROGAN, UTM
Cucuteni 5000 Redivivus – Republica Moldova, 17-19 MAI 2018
ŞTEFAN DINCESCU

CÂNTARE DALBULUI PRIBEAG


In memoriam VALERIAN DOROGAN

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă

de jalea veştii Prutul s-a pătat,

s-au răspopit icoanele din casă,

în sânge noaptea cinul şi-a-ncleiat. 

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,

noi, calemgiii, cum te-am întristat?

Tăcând ucazul crimelor de rasă

din Estul în coşmaruri desenat? 

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,

poem cosor în răni ţi-a rotunjit?

Vag sufletul în ţurţuri de melasă

ce prost zugrav jelind ni l-a căznit? 

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,

în draci da raiu-n lerfele pioase,

octombrie strigase luceferii la masă,

cald se cocea priveghiul veciilor spirtoase. 

Întoarce-te, Măria Ta, colind acasă!

Ieşi-vor fluturii podghiaz la drumul mare?

Când orele ne-au spălăcit ce-ţi pasă?

Clănţăi ne scoate veacul la mulsoare.

Când am să trec foşnind, făeşilor, Cibinul,

voi trage aur Oltul în febra altui Nistru.

Agapia, Soroca, Hobiţa şi Hotinul

vor frăgezi irmoasele dintr-un sinistru.

ŞTEFAN DINCESCU
Acad. NICOLAE DABIJA, redactor-şef al săptămânalului
 Literatură şi Artă (Republica Moldova)
Acad. NICOLAE DABIJA, redactor-şef al săptămânalului  
Literatură şi Artă (Republica Moldova)
DANIELA DOROGAN, drd. ANDREI DOROGAN, UTM
ŞTEFAN DINCESCU, acad. NICOLAE DABIJA, redactor-şef al săptămânalului  
Literatură şi Artă (Republica Moldova)
ŞTEFAN DINCESCU, acad. NICOLAE DABIJA, redactor-şef al săptămânalului  
Literatură şi Artă (Republica Moldova)
Acad. NICOLAE DABIJA, redactor-şef al săptămânalului  
Literatură şi Artă (Republica Moldova),
drd. FLORIN DANIEL DINCĂ
Prof. univ. dr. ing. VASILE GEORGE PUIU,
acad. NICOLAE DABIJA, redactor-şef al săptămânalului  
Literatură şi Artă (Republica Moldova),
drd. FLORIN DANIEL DINCĂ
ŞTEFAN DINCESCU
ŞTEFAN DINCESCU, acad. NICOLAE DABIJA, redactor-şef al săptămânalului  
Literatură şi Artă (Republica Moldova)
ŞTEFAN DINCESCU, prof. univ. dr. ing. LORIN CANTEMIR
(Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi, Iaşi)
Drd. FLORIN DANIEL DINCĂ, prof. univ. dr. ing. LORIN CANTEMIR
(Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi, Iaşi)
Acad. NICOLAE DABIJA, redactor-şef al săptămânalului  
Literatură şi Artă (Republica Moldova)
Drd. FLORIN DANIEL DINCĂ
Drd. FLORIN DANIEL DINCĂ
ŞTEFAN DINCESCU, TRAIAN VASILCĂU 
ŞTEFAN DINCESCU, TRAIAN VASILCĂU
Drd. FLORIN DANIEL DINCĂ, TRAIAN VASILCĂU
TRAIAN VASILCĂU
ŞTEFAN DINCESCU, ing. EDUARD COTOROBAI  (S.C.. Aquavital SA, Iași)
Drd. FLORIN DANIEL DINCĂ, ing. EDUARD COTOROBAI  (S.C.. Aquavital SA, Iași)
ŞTEFAN DINCESCU, DANIELA DOROGAN, drd. ANDREI DOROGAN, UTM
ŞTEFAN DINCESCU, DANIELA DOROGAN, drd. ANDREI DOROGAN, UTM
ŞTEFAN DINCESCU, prof. univ. dr. ing. VASILE GEORGE PUIU
(UNIVERSITATEA VASILE ALECSANDRI, BACĂU)
Drd. FLORIN DANIEL DINCĂ, prof. univ. dr. ing. VASILE GEORGE PUIU
(UNIVERSITATEA VASILE ALECSANDRI, BACĂU)
ŞTEFAN DINCESCU, prof. univ. dr. ing. VASILE GEORGE PUIU
(UNIVERSITATEA VASILE ALECSANDRI, BACĂU),
prof. univ. dr. hab. VALERIU DULGHERU, UTM
Drd. FLORIN DANIEL DINCĂ, prof. univ. dr. ing. VASILE GEORGE PUIU
(UNIVERSITATEA VASILE ALECSANDRI, BACĂU),
prof. univ. dr. hab. VALERIU DULGHERU, UTM
ŞTEFAN DINCESCU, prof. univ. dr. ing. VASILE GEORGE PUIU
(UNIVERSITATEA VASILE ALECSANDRI, BACĂU),
prof. univ. dr. hab. VALERIU DULGHERU, UTM
ŞTEFAN DINCESCU, prof. univ. dr. hab. VALERIU DULGHERU, UTM
Drd. FLORIN DANIEL DINCĂ, prof. univ. dr. hab. VALERIU DULGHERU, UTM

Conf. univ. dr. GELU IANUŞ (Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi, Iaşi),
prof. univ. dr. ing. VASILE GEORGE PUIU, ŞTEFAN DINCESCU

Conf. univ. dr. GELU IANUŞ (Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi, Iaşi)
 ŞTEFAN DINCESCU

Conf. univ. dr. GELU IANUŞ (Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi, Iaşi),
prof. univ. dr. ing. VASILE GEORGE PUIU, drd. FLORIN DANIEL DINCĂ
ŞTEFAN DINCESCU, dr. ing. DANIEL APOSTOL, FACULTATEA DE MECANICĂ, Iaşi
Drd. FLORIN DANIEL DINCĂ, dr. ing. DANIEL APOSTOL, FACULTATEA DE MECANICĂ, Iaşi
ŞTEFAN DINCESCU, STOICA ALENA (artist popular), MIHAI TUN
ŞTEFAN DINCESCU, STOICA ALENA (artist popular),  
prof. univ. dr. ing. VASILE GEORGE PUIU, MIHAI TUN

sâmbătă, 5 mai 2018

CÂNTARE DALBULUI PRIBEAG- In memoriam Valerian Dorogan


CÂNTARE DALBULUI PRIBEAG

In memoriam VALERIAN DOROGAN

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă
de jalea veştii Prutul s-a pătat,
s-au răspopit icoanele din casă,
în sânge noaptea cinul şi-a-ncleiat.

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,
noi, calemgiii, cum te-am întristat?
Tăcând ucazul crimelor de rasă
din Estul în coşmaruri desenat?

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,
poem cosor în răni ţi-a rotunjit?
Vag sufletul în ţurţuri de melasă
ce prost zugrav jelind ni l-a căznit?

Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,
în draci da raiu-n lerfele pioase,
octombrie strigase luceferii la masă,
cald se cocea priveghiul veciilor spirtoase.

Întoarce-te, Măria Ta, colind acasă!
Ieşi-vor fluturii podghiaz la drumul mare?
Când orele ne-au spălăcit ce-ţi pasă?
Clănţăi ne scoate veacul la mulsoare.

Când am să trec foşnind, făeşilor, Cibinul,
voi trage aur Oltul în febra altui Nistru.
Agapia, Soroca, Hobiţa şi Hotinul
vor frăgezi irmoasele dintr-un sinistru.

ŞTEFAN DINCESCU
(MAI 2018, BACĂU)

luni, 2 aprilie 2018

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR, SĂ RĂSPUNDEM PREZENT LA RENAŞTEREA LUMII, 28 MARTIE 2018

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR,  
SĂ RĂSPUNDEM PREZENT LA RENAŞTEREA LUMII , 28 MARTIE 2018

Prof. FLORIN DANIEL DINCĂ
LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR


POÈME À MON FRÈRE BLANC


„Cher frère blanc,


Quand je suis né, j’étais noir,


Quand j’ai grandi, j’étais noir,


Quand je suis au soleil, je suis noir,


Quand je suis malade, je suis noir,


Quand je mourrai, je serai noir.


Tandis que toi, homme blanc,


Quand tu es né, tu étais rose,


Quand tu as grandi, tu étais blanc,


Quand tu vas au soleil, tu es rouge,


Quand tu as froid, tu es bleu,


Quand tu as peur, tu es vert,


Quand tu es malade, tu es jaune,


Quand tu mourras, tu seras gris.
Alors, de nous deux,


Qui est l’homme de couleur?“

RUGĂ LA MĂŞTI

Măşti! O, Măşti!
Mască neagră, mască roşie, voi, măşti albe şi negre,
măşti din cele patru zări din care adie Spiritul,
vouă mă închin în tăcere!
Şi ţie mai întâi, Străbun cu cap de leu,
voi ocrotiţi acest loc din care e proscris orice râs de femeie
şi orice zâmbet sortit să se ofilească,
voi răspândiţi în jur boarea veşniciei în care mă simt
învăluit de duhul Părinţilor mei.
Măşti ale chipurilor fără mască, netezite de riduri şi gropiţe,
voi care aţi plăsmuit portretul acesta, care este chipul meu
aplecat peste altarul hârtiei albe
aidoma chipului vostru, ascultaţi-mă!
Iată că moare Africa imperiilor – e agonia unei jalnice prinţese,
aidoma Europei de care suntem legaţi
prin cordonul ombilical.

Aţintiţi-vă privirile nestrămutate asupra copiilor voştri
care se află acum înrolaţi
şi care îşi dau viaţa precum sărmanul ultima haină.
Să răspundem prezent la renaşterea Lumii,
căreia îi suntem necesari
precum plămada pâinii de grâu curat.

Căci cine-ar mai fi atunci să înveţe ce însemnă ritmul
defunctei lumi de maşini şi de tunuri?
Cine va mai striga de bucurie pentru a trezi morţii
şi oropsiţii în zori?
Spuneţi, cine va mai reda memoria vieţii
celor cu nădejdile sfârtecate?
Ne numesc oamenii bumbacului, ai cafelei, ai uleiului,
ne numesc oamenii morţii.
Noi suntem oamenii dansului, ale căror picioare
se întremează frământând înţelenitul pământ.
Prof. FLORIN DANIEL DINCĂ
 
FEMEIE NEAGRĂ

Femeie goală, femeie neagră
înveşmântată în culoarea ta care e viaţa,
în forma ta care e frumuseţea!
Am crescut la umbra ta; alintul mâinilor tale
îmi învăluia ochii.
Şi iată că în miezul Verii şi-n cumpăna Amiezii,
de la înălţimea
unui defileu pârjolit de arşiţă, te descopăr
Ţară a făgăduinţei,
iar frumuseţea ta mă săgetează drept în inimă,
ca fulgerarea unui vultur.

Femeie goală, femeie necunoscută,
fruct copt cu carnea tare, întunecate extaze
ale vinului negru, gură ce ai făcut
să cânte gura mea,
savană cu orizonturi limpezi, ce freamătă  
sub mângâierile arzătoare ale Vântului de Răsărit,
tam-tam sculptat, tam-tam încordat ce răsună
sub degetele Învingătorului,
vocea ta gravă de contraltă e cântecul divin
al iubitei.

Femeie goală, femeie necunoscută,
ulei neînvălurat de nici o adiere,
ulei ce luceşte calm
pe pieptul atletului, pe piepturile prinţilor din Mali,
gazelă cu glezne cereşti, perlele scânteiază
ca stelele nopţii pe pielea ta,
desfătări ale închipuirii capricioase,
reflexele de aur
roşu pe pielea ta ce străluce,
la umbra pletelor tale, spaima mea se împrăştie
luminată de sorii apropiaţi ai ochilor tăi.

Femeie goală, femeie neagră,
îţi cânt frumuseţea trecătoare, formă pe care-o torn
în tiparele eternităţii,
înainte ca Destinul gelos să te prefacă în scrum
pentru a hrăni rădăcinile vieţii.
SCRISOARE MAMEI

Mamă, mi se scrie că albeşti ca jungla spre sfârşitul
ploilor de peste iarnă
Când trebuia să fiu sărbătoarea ta,
sărbătoarea atletică a recoltelor tale,
Anotimpul tău însorit cu de şapte ori nouă ani senini
şi hambarele doldora de meiul cel mai de soi,
Campionul tău Kor-Sanou!
Asemenea palmierului din Katamague,
Ce-şi domină rivalii cu pănaşul său
fluturător de-argint
Şi pletele femeilor freamătă pe umeri,
şi inimile fecioarelor se zbuciumă în piept.

Iată-mă în faţa ta, Mamă, soldat fără trese
înveşmântat în cuvinte străine, în care ochii tăi
nu văd decât un amestec de oase şi zdrenţe.
De-aş putea, Mamă, să-ţi vorbesc! Dar tu n-ai auzi
decât o ciripeală sclifosită şi n-ai înţelege nimic,
Ca atunci când, împreună cu femeile din sat,
încercaţi să-l îmblânziţi pe zeul turmelor de nori
Făcând să detune puştile în zumzetul
cuvintelor paragnessé.
Mamă, vorbeşte-mi. Limba-mi alunecă
peste cuvintele noastre sonore şi aspre.
Numai tu le poţi face dulci şi melodioase
precum îi vorbeai fiului tău drag odinioară.

Ah! Povara pioasei minciuni mă apasă,
Nu mai sunt funcţionarul cu autoritate, anahoretul
pe care discipolii îl ascultau fermecaţi.
Europa m-a zdrobit ca pe-un infanterist
sub labele pahidermice ale tancurilor,
Inima mi-e mai istovită decât mi-era trupul odinioară,
când mă întorceam din îndepărtate hoinăreli
pe vrăjitele meleaguri ale Duhurilor.

O, Mamă, trebuie să fiu palmierul înflorit
al bătrâneţii tale,
şi cât aş fi vrut să-ţi redau bucuriile anilor tineri!
Dar nu mai sunt decât un copil nefericit,
al cărui trup îndurerat se zvârcoleşte în aşternut,
Nu mai sunt decât un copil care-şi aminteşte
de sânul tău duios şi care plânge.
Primeşte-mă în noaptea pe care o luminează
liniştea nestrămutată a privirii tale,
Spune-mi iar basmele străvechi ce se povestesc
la şezătorile negre,
ca să rătăcesc iar pe drumuri pierdute
în negura vremii.
Mamă, sunt un soldat umilit, hrănit cu mei prost.
Povesteşte-mi aşadar despre mândria
strămoşilor mei!

AIMÉ CÉSAIRE

SCRISOARE UNUI POET

Lui AIMÉ CÉSAIRE

Fratelui iubit şi prietenului, salutul meu aspru şi frăţesc!
Negrii goelanzi, vâslaşii pirogelor de-a lungul drumului
m-au făcut să-ţi gust veştile
Amestecate cu mirodenii, cu freamătul îmbălsămat
al Râurilor din Sud şi din Insule.
Şi mi-au vorbit despre trecerea de care te bucuri, despre
            iscusinţa frunţii şi despre floarea cuvintelor tale subtile.
Fie ca discipolii tăi, stup al tăcerii, să te înconjoare
ca un evan­tai din strălucitoare pene de păun, 
Fie ca până la răsăritul lunii să le întreţii râvna nesăţioasă
şi nerăbdătoare.
Să fie oare parfumul miraculoaselor tale roade sau brazda-ţi
de lumină în plină amiază?
Fie ca femei cu pielea ca fructul de sapotier să înflorească
în haremul cugetului tău! Mă farmecă din anii aceia,
de sub cenuşa pleoapelor tale
Arzătoare scânteia, muzica ta spre care înălţăm mâinile
şi inima noastră atunci.
Ţi-ai uitat oare, nobleţea de a cânta Străbunii,
Prinţii şi Zeii, care nu sunt nici flori, nici picături de rouă?
Tu trebuia să oferi Sufletelor albele fructe ale grădinii tale –
Tu care nu te hrăneai decât cu floarea celui mai fin mei,
proaspăt culeasă,
Fără a păstra o singură petală pentru a-ţi parfuma buzele.
În adânca fântână a memoriei mele ating chipul tău,
Scot apa care-mi împrospătează îndelungul regret.
Te văd odihnindu-te ca un rege, rezemat de perna unei însorite coline,
Culcuşul tău apasă pământul cu uşoara-i povară,
Tam-tam-urile, pe câmpiile inundate, îţi ritmează cântecul,
iar versul tău e răsuflarea nopţii şi a mării îndepărtate.
Tu cântai Străbunii şi prinţii de sânge,
Tu culegeai de pe cer o stea pentru rima
Ritmând în contratimp; şi sărmanii aşterneau sub picioarele-ţi
goale rogojini din agoniselea lor pe un an,
Iar femeile îţi aruncau sub paşi inima lor de ambră şi dansul
smuls din sufletul lor.

Prietene, prietene! ai să te întorci, tu ai să te întorci!
Iar eu te voi aştepta – stăpânul unui cuter îţi va înmâna
            mesajul – la umbra chitrului.
Ai să te întorci la sărbătoarea primelor recolte, când fumegă
peste acoperişuri lumina blândă a soarelui lunecând în amurg
Când atleţii îşi plimbă tinereţea, împodobiţi ca nişte logodnici;
atunci se cade să soseşti.

ŞTEFAN DINCESCU

ŞI SOARELE

Şi soarele, bulgăr de foc, se-nclină peste marea purpurie.
Rătăcesc pe marginea junglei şi-a abisului
prin labirintul potecilor.
Şi mă urmăreşte această mireasmă semeaţă, ce-mi gâdilă nările
Delicios. Mă urmăreşte mireasma cu tine, pereche a mea.
Soarele cade în spaimă
Într-o multiplicare de lumini, într-o tresărire de culori
de ţipete de mânie.
O pirogă, subţire ca un ac, nemişcată într-o mare imensă,
Un vâslaş cu perechea sa.
Sângeră stâncile la capul Nase când se aprinde farul
de la Mamelles, acolo departe.
Şi tristeţea mă împunge asemenea visului spre tine.
Căci numai la tine gândesc pe drum, când înot
Culcat sau în picioare, dimineaţa şi seara la tine mi-e gândul
Şi noaptea când plâng, oh, şi chiar când râd,
Când vorbesc de tine-mi vorbesc, în tăceri,
în bucurii şi-n chinuri. Când gândesc nu mai gândesc,
Draga mea, la tine doar gândesc!
MESAJ

Copii cu minte scurtă,
vă mai amintiţi cântecul korelor?
Voi învăţaţi, mi s-a spus, gramatica franceză
şi istoria strămoşilor Gali.
Sunteţi doctori la Sorbona, burduşiţi de diplome,
Colecţionari de hârtii – dacă ar fi măcar ludovici
de aur, de numărat la opaiţ, cum făcea răposatul
tău tată cu degete stăruitoare!

Fiicele voastre, mi s-a spus, îşi boiesc chipul
ca femeile uşoare
Şi vor dragoste liberă şi înălbirea rasei!
Sunteţi mai fericiţi.
Dar un simplu ua-ua-ua de trompetă
Şi plângeţi seara acolo de dor şi sângeraţi.
Trebuie să vă amintesc străvechea epopee?
Mergeţi la Mbissel şi Fa’Oye, rostiţi rugăciunea
altarelor care au însemnat calea cea mare,
Urmaţi Calea Regilor şi cugetaţi la drumul
pătimirii şi gloriei.

Marii voştri preoţi vor răspunde: Glasul Sângelui!
Mai frumoşi decât palmierii sînt Morţii din Elissa;
neînsemnate erau dorinţele pântecului lor.
Iar scutul cinstei nu-i părăsea vreodată,
nici suliţa regală.
Ei nu adunau cârpe, nici măcar bănuţi de aur
să-şi gătească păpuşile.
Cirezile umpleau câmpiile, umbra smochinilor
le binecuvânta casele.
Iar hambarele gemeau de grânele strânse de urmaşi.
Glasul sângelui! Gândiţi-vă iarăşi şi iar!
Cuceritorii vor saluta opera voastră, copiii
vă vor fi coroana albă.

ŞTEFAN DINCESCU


NOAPTE ÎN SINE

Femeie, aşază-mi pe frunte mâinile tale ca un balsam,
mâinile mai mângâioase decât blana cea moale.
Deasupra, frunzele palmierilor foşnesc înfiorate
            de înalta briză nocturnă
Abia simţit. Nu se aude nici măcar cântecul doicii.
Să ne lăsăm legănaţi de tăcerea ritmată.
Să-i ascultăm cântecul, să ascultăm zvâcnirea sângelui nostru
            întunecat, să ascultăm
Cum bate pulsul adânc al Africii, departe, în pâcla satelor pierdute.

Iată că luna obosită coboară, alunecă spre aşternutul mării line.
Iată că se potolesc râstele zglobii
            şi povestitorii ei înşişi,
Obosiţi, îşi leagănă capul, ca pruncii purtaţi în spinare
            de mamele lor.
Iată că picioarele dansatorilor se îngreunează,
că glasurile alternate ale cântăreţilor încep a se domoli.

E ceasul stelelor, al Nopţii care visează
Sprijinindu-se de colina aceea de nori, înfăşurată
            în lungul veşmânt al Căii Lactee.
Acoperişele colibelor lucesc duios. Ce le vor fi spunând oare,
            în taină, stelelor?
Înăuntru, focul din vatră se stinge în intimitatea mirosurilor
            acre şi dulci.
Femeie, aprinde opaiţul cu untul cel mai curat,
            ca să tăifăsuiască împrejur străbunii,
            ca şi părinţii şi copiii în culcuş.
Să ascultăm vocea Patriarhilor din Elissa. Ca şi noi, surghiuniţi,
Ei n-au voit să moară, spre a nu se irosi prin deşerturi
            şuvoiul seminţiei lor.
Să ascult, în coliba afumată pe care o cercetează
            o adiere de suflete prielnice,
Cu capul pe sânul tău fierbinte ca un fier scos din foc aburind,
Să respir duhul Morţilor noştri, să strâng în mine glasul lor viu 
şi să-i dau sunetul glasului meu, să învăţ
a trăi cu adevărat înainte de a coborî, mai afund decât cel ce se
aruncă în apă, în adâncurile nesfîrşite ale somnului .
ELEGIE LA MIEZUL NOPŢII

Vară splendidă, Vară ce hrăneşti Poetul cu laptele
luminii tale,
Eu care creşteam ca grâul de Primăvară, îmbătându-mă
de transparenţa verde a apei, de despletirea ei verde
            în aurul Timpului,
Ah! nu mai pot suporta lumina ta, lumina lămpilor,
            lumina exploziei atomice ce spulberă
            întreaga-mi fiinţă,
Nu mai pot suporta lumina miezului nopţii. Măreţia
            onorurilor e ca o Sahară,
Un gol imens, fără mişcătoare nisipuri, fără platouri de piatră,
fără iarbă, fără o clipire, fără o bătaie de inimă.
Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, cu ochii
larg deschişi ca Moş Cloarec, 
Răstignit pe piatră de Păgânii din Joal, adoratorii Şerpilor.
În ochii mei farul portughez care se învârte, se învârte,
            douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru,
Ca un mecanism precis, neîncetat, până la sfârşitul lumii.

Sar din pat, un leopard pe grumaz, o răbufnire năprasnică
            a Simunului care-mi astupă gura cu nisip.
– Ah! numai de m-aş prăbuşi în noroi şi în sânge, în neant.
Mă învârt necontenit printre cărţile mele, şi ele mă privesc
din adâncul ochilor
Şase mii de lămpi care ard douăzeci şi patru de ore
Din douăzeci şi patru.
Şi stau în picioare, lucid, ciudat de lucid,

Şi sunt frumos, ca alergătorul la suta de metri,
            ca un armăsar negru de Mauritania în timpul împreunării,
Căci în sângele meu clocoteşte un fluviu de seminţe
            în măsură să fecundeze toate câmpiile Bizanţului
Şi colinele, colinele aride.
Eu sunt Amantul, ca o locomotivă gata de drum.

Dulceaţa buzelor sale de fragă, trupul său vârtos ca piatra,
mirosul său catifelat ca o piersică,
Trupul său, ogor adânc deschis negrului Semănător.
Sufletul germinează în vintre, în matricea plăcerilor,
Sexul, antenă centrală în miezul Multiplicităţii, unde
            se întretaie arzătoare mesaje.

Muzica dragostei nu mai e în stare să mă astâmpere,
            nici cadenţa sfântă a poemului.
Pentru a ţine piept deznădejdii, Doamne, am nevoie
            de toate puterile mele.
– O! voluptate a pumnalului împlântat în inimă, până-n prăsele,
Ca o remuşcare. Şi totuşi nu sunt sigur că mor.
Dar poate că tocmai acesta-i Infernul, absenţa somnului,
                  pustiul în care rătăceşte Poetul,
Această suferinţă de a trăi, această moarte care nu-i moarte,
Teama de necunoscut, năzuinţa pătimaşă spre moarte şi spre lumină,
Ca fluturii de noapte ce roiesc în jurul felinarului,
                  în inima înfricoşatului putregai al pădurilor virgine.

Doamne, al luminii şi al întunericului,
Tu, stăpânul Cosmosului, fă să mă odihnesc
în pământul Umbrosului Joal,
Ca să renasc apoi în Împărăţia copilăriei foşnind de visuri,
Să fiu păstorul păstoriţei mele în nisipurile
din Dyilôr unde înfloresc Morţii,
Să aplaud cu însufleţire când intră în horă
Tening-N’dyaré şi Tyagoum-N’dyaré,
Să dansez ca Atletul în tam-tam-ul Morţilor de peste an.
E numai o rugă, Doamne! Cunoşti răbdarea mea de ţăran.
Va veni pacea, va sosi Îngerul zorilor, vom auzi
cântecul unor păsări nemaiauzite, 
Se va lumina de ziuă.
Dar eu voi dormi somnul Morţilor, hrana Poetului,
– O, Tu, care dai boala somnului noilor-născuţi,
Poetesei Marône, lui Kotye-Barma cel Drept! –
Voi dormi în zori, ţinând în braţe păpuşa mea trandafirie, 
Păpuşa cu ochii verzi-aurii, cu vocea atât de minunată,
Vocea poeziei însăşi.
ŞTEFAN DINCESCU   

O, CORN DE VÂNĂTOARE…

O, corn de vânătoare, vino-mi în ajutor!  
M-am rătăcit în pădurea pletelor sale,
corn de vânătoare, din fildeş, adumbrit de patima  
vremii, crescut pe îndelete din mâlul negru.
Alunec pe urmele pahidermelor, pe puntea uleioasă
a tainelor sale.
Cum să descurc încâlcitele vicleşuguri ale lianelor,
să astâmpăr şuierăturile şerpilor?

Şi iarăşi chemarea rănită, căreia doar sunetul
sinistru al unei sirene-i răspunde,
iarăşi chemarea tânguioasă, dar numai  
ţipetele păsărilor mute îmi răspund,
ca nişte copii spintecaţi în puterea nopţii,
şi fuga maimuţelor roşii.
Muştele ţeţe şi foşnetul frunzelor îmi sfredelesc
spaima şi asud şi tremur de frig.
Dar răspunsul cântecului său limpede în poiană
mă întremează şi-mi călăuzeşte paşii
şi mireasma florilor de odinioară,
în care mă voi scălda cu ţipete de bucurie.

Aurul verde al chipului său mai molcom decât arama,
coloană netedă a sufletului său înflorit
în soare şi-n bătaia alizeelor, panaşele frunzelor
de palmier deasupra spaimelor primare,
o, Pădure străveche, cărări pierdute, ascultaţi
cântecul neprihănit al Pelerinului.
TRADUCERE

de RADU CÂRNECI