marți, 13 noiembrie 2018

ROMULUS DIANU, „SPAIMA ÎN CARE TRĂIEŞTE ÎMPĂRATUL”


ROMULUS DIANU, „SPAIMA ÎN CARE TRĂIEŞTE ÎMPĂRATUL”

De când imensa ventuză de sânge a serbărilor impe­riale a golit cetatea,  nimeni nu se mai află acasă. Pe câmpia Suzianei din jurul colinei palatului, întinsă ca o faţă de masă, cu ciucuri de munţi şi de ape, zeci de mii de oameni  flămânzi au părăsit sărăcia lor domestică şi s-au dus să prânzească la împărat. Fiindcă astăzi pe nici o vatră nu se mai aprinde focul, nu se mai fierbe şi nu se mai coace, nu se mai poate rămâne în cocioabele sordide ale fericitului popor,  câinii şi pisicile s-au luat după urmele stăpânilor lor, în acest delicios exod al  speranţei de a mânca. Sute de femei nenorocite nasc fii şi fiice sub ce­rul liber,  în praf, pe unde se-ntâmplă, într-o îmbulzeală de copii care privesc curioşi  cum răsar copiii, ascultându-le primul plâns, scandat de geamătul lăuzelor. Moa­şele şi babele nu mai prididesc cu treaba lor savantă. Câte un câine sau pisică îşi potoleşte foamea, lingând sângele matern risipit pe iarbă, sau în cârpele aruncate roiurilor de muşte. Slugile cară, la prânzul gloatelor, coşuri pline cu pâine, carne şi fructe. Praznicul oferit săracilor are să dureze şapte zile. Puţine au mai rămas, apoi por­ţile generozităţii vor fi închise. Şase luni de petreceri... Cei mai norocoşi, mai răzbătători, au urcat colina, au pă­truns în curţile palatului, printre columnele de marmu­ră, unde picioarele desculţe şi murdare calcă pe covoare albe, verzi şi albastre, într-o beţie desfrânată.
Asuerus a poruncit ca fiecare să facă după cum îi pofteşte inima. Inima pofteşte multe. Nu toate sunt îngăduite în zilele obişnuite, dar acum este marea serbare! Demnitarii, prin­ţii, ambasadorii, în devălmăşie cu argaţii de serviciu, de şase luni de zile mănâncă şi beau până la somn, apoi dorm până la foame. A fost suspendat  comerţul de sclave. Co­pile pubere, sau mai crescute, continuă a fi închiriate. Prinţii iubesc poporul! Gustă specificul naţional!... Acest lucru s-a şi dovedit: stoluri de zeiţe tinere, care nu ştiau nici barem să se spele, s-au pomenit în băi de parfumuri, culcate în paturi somptuoase, îmbătate de vin scump, inaugurate la treaba aceea muierească, apoi abandonate. Pe toate drumurile femeile cerşeau... Acum au şi ele puţinul care le condiţionează fericirea. Se fierb buruieni tămăduitoare, fiindcă orice femeie este o permanentă rană deschisă. Nobilimea babyloniană a coborât în popor, a iubit poporul în sensul cel mai elementar al cuvântului şi a însămânţat acolo selecţionata ei gintă.  Nobilimea nu s-a dat înapoi nici în faţa bărbaţilor, că şi unii bărbaţi sunt frumoşi!... Au unii gusturi mai rafinate! Băieţandrii care încă n-au tras brazda pe ogor s-au priceput să se facă apreciaţi şi bacşişaţi de câte un zemindar, thana sau şaukidar. Aceşti puternici demnitari ai puterii publice, în flacăra  albastră a băuturilor, au uitat ipocriziile ofi­cialităţii şi au fraternizat cu gloata într-o comună şi sin­ceră ameţeală.
Robii, care n-au ce să serbeze, au rămas în Suza, la periferiile lor. Nici un locuitor al cetăţii nu se teme ca i s-ar putea fura ceva din gospodărie.
Sportul circulaţiei ilegale a averilor e în floare!...
Totuşi, ca să nu se spună că deportaţii exotici dispre­ţuiesc saturnaliile imperiale, ei au format o delegaţie de bătrâni, printre care a fost numit şi  Mardoheu, iar acesta s-a înfăţişat cu daruri strălucite la palat, unde un demni­tar, din arhipelagul grecesc, a felicitat stăpânirea, zicând, cu o usturătoare ironie, că prima datorie a omului nefe­ricit este aceea de a se ruga pentru fericirea celor feri­ciţi!... Ordinea este, de atâtea ori, mai urgent necesară decât libertatea. Şi, de fapt, nu este posibilă libertatea decât ca otravă în medicaţie: atât cât face bine! Nu este posibilă libertatea într-un regim de dezordine.   Într-un mod respectuos şi demn, s-a trimis împăratului încredin­ţarea că toţi deportaţii din Apus muncesc cu lealitate pentru rânduiala şi prosperitatea ţării lor de exil, aşteptând să li se facă dreptate.
Demnitarul atenian, subit devenit bun persan, care a ascultat declaraţia delegaţiei, a întrebat:
– Dacă v-aş crede, aş zice că voi sunteţi singurii oa­meni care nu cer nimic, singurii mulţumiţi! Voi n-aveţi nimic de reclamat?
– Nemulţumirile noastre pot fi numeroase, fiindcă trăim în captivitate şi-n sclavaj, dar ele pot fi discutate paşnic şi rezolvate ca atare.
Li s-a servit o gustare, cu un pahar de vin, şi toată sărbătoarea asta, de  şase luni, s-a rezumat la zece minute, în cea mai sobră înţelegere.
Mardoheu s-a întors acasă, mulţumit că, în ţara de exil, coreligionarii săi au mai multă ureche decât gură.
În poartă, îl aştepta un bătrâior deşirat şi chior, care visa de-a-n picioarele. Omul cu un singur ochi era Lunde. L-a poftit înăuntru, l-a aşezat pe scaun, a chemat o slu­gă să-i spele picioarele, că Lunde venea de departe.
După ce i-a dat ceva să mănânce, Mardoheu l-a săge­tat cu întrebări. Musafirul i-a povestit că tânărul Uni, fiul lui Ilel, care a sosit aici, cu un transport de mărfuri din părţile Sydonului, cutreieră casă cu casă şi zice că aduce cuvântul celor care nu se mai aud.
– Ce veşti aduce Uni?`
– Zice că noi, care trăim aici, am fi uitat, din cauza bunului trai, cauza fraţilor rămaşi acolo. Mai zice că noi muncim pentru binele cetăţilor Baby- lonului. Pretinde că ar fi stat de vorbă cu Esthera. Fata aia, cu toate că a fost zămislită în vremea libertăţii din părinţi de toată cinstea, n-a trăit nici o zi  printre ei. Ea ar fi susţinut, în faţa lui Uni, că până şi bunul Dumnezeu a avut stră­moşi şi că are nevoie de ucenicia omenească... Ea ar fi spus că tatăl nostru a făcut întâi materiile, din materii a făurit scule, cu sculele a cultivat plantele şi animalele, ca să aibă omul ce să mănânce, când i-o veni rândul la existenţă, apoi, de-abia târziu, ar fi făcut omul, căruia i-ar fi spus că „treaba nu s-a terminat”, rugând pe om să se facă ucenicul creaţiei, ca să-l ajute la greaua treabă care e lumea... În sfârşit, că de abia după munca de pre­gătire, după milioane de ani, dacă vom lucra bine, lumea va funcţiona ca o jucărie perfectă. Când? Atunci şi numai atunci când adevărul, frumosul, dreptatea vor răsări, toate într-o singură zi, pentru toţi oamenii, ca o dovadă că uce­nicia omului va răsplăti, prin muncă, darurile primite la naştere... De unde ştie Esthera lucrurile acestea? Unde le-a citit? Toţi fraţii noştri şi-au scrântit mintea, zice Uni, fiul lui Ilel.
Mardoheu, care ştia că aceste idei, îngroşate oarecum în versiunea soldatului, puteau fi şi ale lui, şi că ele dis­plac oamenilor simpli, zise:
      – Ar fi necesare, în robie, alte arme decât cele vechi... După loc... după datini... Cu răbdare... Să nu aşteptăm minuni! Drumul nostru trece printre oameni nelămuriţi, Lunde. Noi nu putem scăpa din robie dacă nu convingem pe babylonieni de frăţietatea dintre noi ca oameni. Noi nu putem să ne salvăm singuri, fără să-i fi salvat şi pe ei... Împiedicându-i să ne facă răul, îi învăţăm să facă binele...
      – Dar cu dibăcie! scânci Lunde.
      – Singura dibăcie este onestitatea... să nu înşelăm pe nimeni. Oamenii de aici nu cunosc înţelepciunea cărţilor noastre. Deci, trebuie să le arătăm că există legi mai mi­loase decât legile lor. Dacă uşurăm doar pe unii şi neno­rocim pe alţii, n-am făcut treabă bună. Toţi şi toate tre­buie să se facă bune,  într-o singură zi, în lumea întreagă. Aşa a vorbit Esthera, aşa cred şi eu. Fiul lui Ilel nu e vinovat, dar nu a înţeles. A nu înţelege este nenorocirea celor mulţi. Jaful şi tâlhăria vor dispărea mai repede dintre moravuri, dar neînţelegerea oamenilor ne va mai da de furcă mii de ani de aci înainte.
– Bine, dar critica lui Uni o află şi babylonienii...
        – Cu atât mai bine! Să afle că ducem o luptă pen­tru binele tuturor, că urmărim binele nostru, dar şi binele lor.
        Mardoheu întrebă apoi pe Lunde dacă în corpul de gardă are prieteni.
         – Ţăranii sunt cea mai autentică nobleţe, ca în toate popoarele, fiindcă muncesc. Dar ei nu pricep nimic din cele ce se petrec în ţară şi în lume. Există şi unii care urăsc pe Asuerus, fiindcă, după atâtea victorii militare, nu le-a împărţit pământuri şi nici altă pradă de război nu le-a dat. Dar la petrecerea împăratului au venit, fiindcă sunt săraci, n-au de nici unele. Ca soldaţi, şi-au pierdut adesea şi legăturile cu familia lor. Omul capabil de orice este acela ce nu mai are nimic!
– De împărăteasa Vastia ce se zice?
– Vastia e o femeie bună, căreia îi displace zgomo­tul...  
Nu e rostul nostru s-o criticăm. Lângă ea este cineva care să-i vorbească de noi?
– Ftarissa...
– Ştiu. În afară de Ftarissa? 
– Nobalia ne urăşte, dar ne stimează. Nevasta mea, care slugăreşte la palat, crede că cei mai mulţi demni­tari ne urăsc.
         – Prin cine vorbeşte Nobalia cu împăratul?
         – Prin doi miniştri, prin Bigtan şi prin Tereş.
        – Sunt cei mai inculţi dintre demnitari. Ei reprezintă acolo clasicismul inculturii!
        – Au avut negoaţe pe cămile şi au pierdut bani mulţi în anii din urmă.  Pierd şi acum. Un sclav a salvat de la înec, din Eufrat, pe unul dintre copiii lui Bigtan. N-aş zice că Bigtan e chiar un duşman făţiş, dar, ca orice prost, nu poate suporta sentimentul recunoştinţei... Nici Tereş nu e un duşman de caracter, dar şi-a măritat nepoata cu un ibri bogat, din Gozan, şi, ca să pară obiec­tiv, tună şi fulgeră contra robilor de la Mediterana...
        – Dacă vei avea nevoie de vreun sfat, caută-l pe Reelaia.
        – Eu nu vorbesc cu Reelaia. Eu sunt soldat de mese­rie. Orice fel de prietenie cu preoţii este suspectată de spionaj.
          – Armata participă la serbări?
        – S-a trimis soldaţilor, în toate cazărmile, câte o por­ţie de boabe prăjite. Sunt bune şi alea la ceva! Însă viaţa de cazarmă nu poate fi veselă. În timp de război, ne mai distrează moartea, iar cine scapă din petrecerea asta, tot se mai alege cu ceva, fiindcă soldatul victorios devine judecătorul istoriei: „Dă-mi şi d-aia, dă-mi şi d-aia”, gă­seşte cămări pline cu merinde, găseşte fete şi femei, iar dacă e mai norocos, se mai îndulceşte din prăzi... Pacea este însă păguboasă...
Mardoheu chemă pe Esthera din camera ei, ca să fie de faţă la  convorbirea cu soldatul. Datina orientală in­terzice apropierea fetelor şi femeilor de lumea bărba­ţilor. El îşi creşte nepoata în respectul tradiţiilor; dar, de când a introdus-o în infernul istoriei, religiei şi filozo­fiei, educând-o ca pe un băiat destinat luptei, crede că o instruieşte neascunzându-i viaţa reală, barem în aspec­tele ei cuviincioase.
         – Esthera, mai stai şi lângă mine... Despre ce vorbeai, Lunde?
– Despre războaie...
– Nu, nu... Vorbeai despre nemulţumirile din ca­zarmă, care nu e veselă! De ce?
– Cum să-ţi explic? Nici în satul lor, soldaţii nu se prăpădeau de fericirea de a trăi între ziduri păzite şi controlate, la intrare şi la ieşire, dar acolo toţi erau din acelaşi neam, vorbeau aceeaşi limbă, aveau aceeaşi lege. În plus, de câte ori au fost războaie, noi ne-am întâlnit doar cu armate mici. Am dus multe războaie civile, un fel de certuri de familie, cu fraţii noştri. Să crezi că sunt cele mai grele dintre războaie, fiindcă ele nu se satură niciodată! Duşmanul, după ce ţi-a furat pământul ţării, poţi fi sigur că s-a săturat: asta a vrut, asta a reuşit! Războaiele civile nu se satisfac atât de uşor! Din cauza lor, am slăbit mereu, am devenit victima uşoară a ter­ţilor... Am ajuns în robia de aici. Tot în robie am fost şi în Egipt. Poporul a plătit, cu nenorociri fără de număr, succesul unei clipe. S-a ridicat pe tron un alt faraon, care nu cunoscuse pe Iosif, ne-a pizmuit, ne-a urât, ne-a stors de viaţă. Am avut nişte  personalităţi mari, peste triburi mici, ca Saul şi David. Biruinţele lor asupra filis­tenilor, asupra moabiţilor, luptele lor cu Amonul şi cu Edonul au fost tot nişte aşa-zise răfuieli între fraţi, vic­torii locale, lipsite de urmări mai întinse. Este adevărat că am repurtat şi biruinţe mai însemnate, dar totdeauna asupra unor popoare mici, ca şi poporul nostru. Deci, cu adevărat, prima noastră ciocnire cu o imensă gloată nă­vălitoare a fost atunci când assyrienii au pătruns în cuprinsul patriei noastre. Ce-au făcut assyrienii? Exact ce fac toţi învingătorii: au mutat hotarele lor, au supri­mat pe ale noastre, ne-au prăbuşit templele, au distrus ordinea noastră morală, au dus elitele ţării în robie. Au cunoscut doar fructele sângeroase ale unei glorii uşura­tice.
– ... adică nimic!
– ... ne-au arătat pe marii lor împăraţi şi pe cruzii lor generali...
– ... adică nimic!
– Mai puţin decât nimic, fiindcă după ce au pornit de pe ţărmurile Tigrului înspre Apus, au slăbit propria lor ţară, chiar la noile lor frontiere, lăsându-le sub inva­zia scyţilor, a cimmerienilor, care de multă vreme pândeau ţara assyrienilor, pe care au adus-o în stare de sclavie, în timp ce armatele assyriene ne înrobeau pe noi! Au sărit asupra acestui duşman armatele elamiţilor, arameienilor, mezilor, caldeenilor, egiptenilor, ethiopienilor...
Învingătorii assyrieni cu ce s-au ales? Cu alte războaie! A rămas vreun popor care să nu fi fost bătut? Au avut şi noroc. Au vândut pacea anilor pentru succesul zilelor! Când au simţit că adevăratul mare duşman al omului este oboseala, au oferit popoarelor o pace generoasă... De-abia acum începea greul greului! Au smuls triburi, seminţii bogate, popoare numeroase şi le-au trimis să populeze regiuni nelocuite, la marginile împărăţiei assyriene, babyloniene, cum vreţi să le numiţi. Cei de la Răsărit au fost deportaţi la Apus, şi invers. Desigur că acela care face aşa distruge multă viaţă. Dar prin nelegiuirea asta, împă­răţia şi-a şubrezit dezastruos frontierele proprii, fiindcă nu se poate pretinde patriotism şi devotament tocmai de la victimele exilului, aduse la paza graniţelor! Prin stră­mutarea învinşilor, assyrienii au devenit foarte vulnera­bili şi slabi, exact pe locul santinelelor de hotar.
– Auzi, Esthera, auzi?
– Aud...
Era un contrast zdrobitor între zdrenţele acestui sol­dat bătrân şi infirm, pe de o parte, şi ştiinţa lui de şcoală înaltă, travestită în cea mai umilă modestie. Lunde îşi şterse ochiul cu mîneca tunicii după obiceiul lui, şi continuă povestea:
         – Babylonul, lovit adânc de assyrieni, nu a învăţat nimic din experienţa altora, a imitat pe duşmanii lui. S-a ridicat prin sclavia acestora. S-a înconjurat de duşmani învinşi. Împărăţia a înghiţit partea naţională şi socială, ca un şarpe boa care ar fi înghiţit un bou viu... Care pe care? Este puternic şarpele, dar nici boul nu e slab! Asta este situaţia de astăzi la Suza. Împăratul e trufaş, dar tremură de frica celor pe care i-a învins! Asuerus nu e un om chiar atât de prost, precum se zice. El con­sultă mereu cronicile imperiului  persan. Caută prietenia victimelor sale. S-ar alia cu ultimul dintre robi dacă i s-ar dărui un somn liniştit. El ştie că imperiul babylonian este creaţia greşelilor assyriene. Şi aşa este! Nimic nu e omogen în ţară. Cum ar mai putea  pedepsi Asuerus pe vreun hoţ, când el însuşi s-a îmbogăţit din jaf ? Când tră­ieşti din jaf, ai nevoie de tâlhari capabili... Cum însă ne aflăm în timp de pace,  hoţia nu mai poate fi îngăduită şi trebuie reprimată, izolată în temniţe. Acolo îi ţine Asu­erus pe complicii lui de mâine, pe generalii războiului de mâine! Va avea nevoie de ei... Îi va scoate din închisori şi, în locul lor, el va băga pe fruntaşii folosiţi până acum, din prima zi, după încetarea ostilităţilor. Nu suntem noi cei mai deştepţi?... N-avem noi oratori mai răi de gură decât Dumnezeu?... „Dă-i drumul, Bigtan! Sau tu, Haman! Daţi o probă de elocinţă convingătoare acestui     avo­cat al robilor!”... Iar Haman, cu eleganţa unui diplomat, recunoaşte că nici zeul nu e chiar un băiat prost, dar să nu se compare cu el... Să fie modeşti ! Persanul este un om superior şi deplânge tot ce au făcut împăraţii în numele lui. Medul e mai violent şi mai răzbunător, fiindcă a su­ferit mai mult. Toţi ceilalţi, plini de răni proaspete, tac, aprobă ce li se cere, se supun, fură, strică pe ascuns, re­pară cu cheltuială toată paguba, se arată recunoscători că împăraţii i-au salvat din leagănul patriei lor!... Dar, în fond, sunt vineţi de durere... Sunt fericiţi că ţara asta i-a smuls de lângă nevastă şi de lângă copii... Slabă împără­ţie... De aceea, repet: Ce facem?
– Gândim, Lunde! E lucru mare! Plătim tributuri grele, dar câştigăm bine. Dintre noi, am dat Babylonului un ministru al finanţelor şi al averilor, pe  Ahiram. Am dat un administrator al Suzianei şi un inspector al cana­lului Sin. Facem parte dintre învinşi, dar am dat capi­talei un primar, pe vrednicul Pekah, şi pe expertul tre­zoreriei, Pelyama. Trăim sub puterea învingătorilor, dar Nebadia, din neamul lui Ruben, a fost numit adminis­trator al unui ţinut mai mare decât ţara noastră întreagă.
Prin purtarea noastră, am adus, la corturile noastre, popu­laţii din regiuni întinse, i-am învăţat să slujească binele obştesc, ca bunăoară la Tel-Abâb. Ne îmbrăcăm cum pu­tem, fără lux şi fără artă, dar talentatul Nabot este ma­rele maestru al ţesătoriei şi odoarelor împărăteşti. Doi consăteni sunt consilierii guvernatorului din Gozan şi ei întreţin legăturile cu ţările de departe. Aici trăiesc, desi­gur, popoare mari şi numeroase, dar la ceasul de grea cumpănă au avut nevoie de scyţi, pentru a salva Ninive, în faţa cimmerienilor, după cum marele Mizraim a sim­ţit devotata prietenie a lui Iosif. Nu vezi tu că fapta bună netezeşte calea spre casele noastre? Pretutindeni auzim cum sunt batjocorite numele teoforice, evocatoare de divi­nitate şi de lege. Apoi sosesc satrapii care şterg scuipatul ruşinii şi ne respectă în clipa socotelilor dureroase. Pe ce se sprijină împărăţia asta? Pe armata mezilor? Pe poliţia indienilor? Pe cultura arameilor? Pe priceperea comer­cială a ibrilor? Pe teroarea pe care o inspiră fricosul Ahaşveroş? Care-i puterea unei ţări care atârnă de atâţia dezu­niţi?... Va pieri... va pieri... E puternică, nu o ameninţă nimeni, dar fiindcă trăieşte abuzând de cei slabi, îşi creşte singură pe acela care-i va sparge capul, ca pe un ou clocit în păcate... Ştiu, Lunde, că avem şi noi oribile defecte, ca toţi oamenii. Suntem poate prea emotivi, suntem bogaţi în extaze, în speranţe şi în iluzii! Ni se impută că, tot pri­vind la stele, n-am uitat plugăria pe pământ! Însămânţăm pământul şi mintea omenească şi corpul rodnic al femeii credincioase. Avem convingerea că sărăcia şi mizeria sunt rele povăţuitoare, luptăm pentru un ideal, dar nu uităm că, în fiecare zi, avem nevoie de pâine. Însă, dacă scuturi bine pe omul ibri, descoperi că în frunte trăieşte setea de legalitate. S-au despărţit după căderea serii, cu ochii la cer, cu tălpile în bălegar, condiţia măreţiei omeneşti. 

luni, 13 august 2018

NICOLAE MIHAI – „STRIGĂT FĂRĂ IDENTITATE”


NICOLAE MIHAI – STRIGĂT FĂRĂ IDENTITATE”

NOIEMBRIE SAU CÂND TRISTEŢEA NU ŞTIE SĂ TACĂ

Te-ai hotărât cu capul plecat
să-ţi vinzi inima, dar cui?

0 promiţi stelei căzute
în apă,
poate aşa o să rămână în viaţă
sau toamnei, care nu ştie
să privească suspinul,
făptura lui nu prea clară,
firavă.

Cu glas nestăpânit risipeşti
tristeţi pe drumul pustiu,
nimeni n-aude,
nu poate să arate o ieşire
timpului fugărit către lună,
de urletul unei haite de lupi.

SĂRBĂTORI DE IARNĂ

Stă întrebarea răsturnată, cu vederea
spre muntele agăţat de grinda casei,
neîntrebată,
sub privirile vântului gătit
cu vorbe colorate, despletite.

Leru-i 1er, cu sărbători patriarhale
ninse la capăt de cer, înalţă amăgiri
cu miros de scorţişoară şi gâlceavă
stârnită în cănile cu vin.
Tocmai aflasem că urâtul şi frica
de sânge cad peste mine
ca lacrimile mamei când nu ştiau
să plângă,
iar Crăciunul împodobit alb-sonor
cu crăieştile poveşti, deschide uşa
gândului bun-pelerin, şi atunci
mi-am zis că nu pot
să mă lepăd de visul acesta frumos
şi la umbra lui mă voi ascunde.

ÎN SLUJBA NEÎNŢELESULUI

Când cheltui timpul cu folos,
inventezi, preţ de o secundă,
întrebări pentru albina prinsă
între flori, la furat,
dar şi pentru inima ce proclamă
neînţelesul,
lacrimă îmbătrânită, în slujba
dârei mişcătoare de nisip.

Cu îndemânare, păstrezi
o frântură din foşnetul
unui arbore ce adăposteşte
amintiri în adolescenţă
şi umbra lor tatuată pe mâinile
istovite de veghe.

DE LA MIAZĂZI SPRE MÂINE

Spre tine, mirările unui suflet
faţă în faţă cu triumful uitării de sine,
de nimeni cerut

Spre tine, uraganul gândului
trădat de pumnul înălţat a disperare,
către ziua de mâine, întristată,
pe moarte.

Spre tine, glasul care deşteaptă
răsăritul unei torţe, răpăitul
de tobe, înfrăţit
cu cei târâţi în furtună şi haos,
mutilaţi de somnul greu,
ca un jug sfidător.
LINIŞTE REBELĂ

Scoasă printre gratii, la vedere,
pare a fi tonifiantă imagine,
fără culoare, câteodată cu sunet
lângă izvoare, ori pur şi simplu,
întrebări fără cuvinte.

Poţi să-i asculţi paşii într-o poiană
a nimănui, unde în rondul
de noapte, roieşte în toate părţile,
crezându-se singură.

0 stea oprită din cădere, îşi scutură
umbra ca o păuniţă: sunt reproşuri
adresate Carului Mare.

FRUMUSEŢE DE VÂRSTA UNUI ZEU

În limba iubirii gravată,
frumuseţea lăsată să susure
împodobeşte Olimpul zeilor.

E saga acestei după-amiezi
depusă mărturie, cu toate
provinciile înflorite,
pe harta luminii brodată
cu sunete şi zboruri.

Silueta ei printre corali
şi bluesuri reaprinde
virtuţile verbului păgân,
punându-şi semnătura
pe eternităţi inedite,
sculptate în frumos acaju.


STRIGĂT FĂRĂ IDENTITATE

Un semn,
o dâră muribundă,
parafă a unui glas
fără identitate,
poate convieţui
chiar şi în compania
unor tăceri tumultoase.

Înzidit de viu
în tragica lui nuditate,
poartă în delir
zădărnicia flecară.

Îl ascult neputincios,
până când hărţuite
grădini,
adăpostind litanii
şi emoţii interzise,
erup spre niciunde.

AMINTIRI DIN PROVINCIE

Stăruie un spaţiu acolo, fără cezură,
răsturnat, îmbrâncit în iarba viscolită
de rezonanţa gândului creştin.

Am fost lăsat să-l privesc, fascinat,
ori de câte ori sângelui obosit
i-a fost dat să se întoarcă
pe drumul matern, precum fiul risipitor
silabisind pe întuneric, rugăciuni
matinale.

De-acolo mă veghezi, Tu, Doamne,
grăbit să-mi pui pe răni şi slăbiciuni
lumini fugare,
netemătoare, scrise într-o românească
şi simplă aducere aminte.

PREŢUL ZĂDĂRNICIEI

Cauţi cunoaştere în tot ce înseamnă vremuri
de odinioară, când doar mâinile mamei
puteau să întârzie cascada nisipului
din clepsidră, când, grăbit, apusul de soare umplea
fereastra cu făgăduieli infantile
şi culori stoarse de vlagă,
dar şi când ea, disperarea, te strângea în braţe
şi îţi şoptea la ureche că nu mai poate trăi
fără tine.

Azi, bucuriile îmbrăcate în mătăsuri scumpe
nu mai au nici un preţ, iar zădărnicia
nu mai înspăimântă nici măcar o creangă
de măr înflorit; tot ce-i omenesc, pare o rană
din care se scurg, din belşug, nostalgii
şi simţi cum te umpli încet, încet, cu pământ.