POET DIN BELGIA:
ÉMILE VERHAEREN
Motto :
,,Şi
cugetu-mi spunea: ,,Priveliştile mândre,
Pe
înţelepţi, sub roze să-i odihnească,-s mândre;
Zadarnic,
omul vrea să fie cel
Ce-mpinge
o lumină prin nopţile din el…”
ÉMILE VERHAEREN
,,Mare
parte a operei verhaereniene este o neîntreruptă chemare lirică a unor intense
afirmaţii de viaţă. Călăuzit de un instinct foarte sigur, de nenumărate antene
ale superinteligenţei creatoare, atrage fiinţa marilor adevăruri, a marilor realităţi ale vieţii. În poemele sale se aud, dezlănţuite, ample
orchestre care cântă şi prăbuşirile, dramele, dar şi înălţările, victoriile omului
asupra aşa-ziselor «legături invizibile». Verhaeren este nu numai un mare poet
flămând, ci şi un poet de geniu al câtecului universal, al sufletului
universal. Deşi a scris în franceză, fiind flamand şi cunoscând datele
psihologice, biologice şi istorice ale poporului său, i-a cântat
firea, care însumează laturi varii, duritatea, încăpăţânarea, gâlcevirea,
lăcomia şi vechea latură mistică, dar şi calităţile, puterea de muncă şi tăria
de a trece prin timpi şi adversităţi, nuanţe profitabile nevoii de a lupta,
exista, de a duce la un luminiş istoric fiinţa umană. Pe Verhaeren nu l-au alterat, nici nu l-au format şcoli sau
influenţe străine. El a pornit pe calea experienţelor proprii. A călătorit pe
armăsarii propriilor elanuri şi a ascultat tunetele propriilor sale mânii,
privind strîmbătatea şi dezechilibrul în univers, în viaţă, în societatea
umană. Rezultatul – opera, suită lungă de poeme cu chipuri şi sentimente atât de
variate, cu o singură etică şi finalitate: dragostea şi admiraţia pentru om,
visul unui univers armonic şi al unei umanităţi urcate pe cele mai înalte
trepte ale conştiinţei, civilizaţiei, dictatului raţiunii, admiraţiei şi
preţuirii reciproce.“
RADU BOUREANU
LAPTELE
,,În
pivniţa
prelungă şi cu tavan scăzut,
Lângă
răsuflătoarea ce dă spre nord, sunt oale
Lăsând să se
răcească, alb, laptele, agale,
În
roşul
şi rotundul lor pântece de lut.
Le
vezi dormind în colţuri de umbră şi ai spune
Că
se deschid pe ape stătute, nenufari,
Sau
că bucate stau sub capace albe, mari,
Păstrate-n
umbră, îngeri la cină să adune.
Butoaie pântecoase pe dublu şir dormind,
Tăvi
mari cu şunculiţe şi şuncile-aromind,
Sau
caltaboşii, graşii, cu tenul alb, sfielnic,
Şi ninse gros cu zahăr stau tarte negre-n grup
Stârnind turbate pofte în pântece,
în trup...
Doar laptele, în faţă, stă rece, feciorelnic.“
VÂNTUL
,,Pe-ntinse bălării, la nesfârşit
Vuieşte vântul de noiembre!
Pe bălării, la nesfârşit,
Vântu-a venit.
Se frânge-n ramuri, se sfâşie
Din burg în burg, în vijelie,
Vântul vui,
Vântul sălbatic de noiembre!
Fântâni de ferme,
Cu scripeţi şi găleţi de fier
Scrâşnesc,
Pe la fântâni de ferme,
Găleţi şi scripete
Scrâşnesc, scot ţipete,
Cu moartea-n jalea lor gemând spre cer.
Vântul repede peste râu
Foi de mesteceni fără frâu,
Vântul sălbatic de noiembre;
Vântul muşcă din ramuri
Cuiburi de păsări;
Vântul răzuie fier
Şi piaptănă în zări troiene,
Turbat, bătrânei ierni cu ger,
Ros de turbare, vântul,
Vântul sălbatic de noiembre!
În staulele povârnite
Pătratele de geam cârpite
Bălăbăne zdrenţe-atârnânde,
Geamuri cârpite cu hârtii...
Vântul sălbatic de noiembre!
Pe
cel colnic cu iarbă bistră,
De
jos în sus, prin gol de zar
De
sus în jos, cu fulgerări,
Seceră
moara vânt, sinistră,
Seceră
moara neagră vântul, vântul,
Vântul
sălbatic de noiembre.
Bordeiele
în patru labe
Rotind
la turle de biserici
Se
clatină-n proptele slabe;
Cu
streşinile la pământ
Plesnesc
în vânt,
În
vânt
sălbatic de noiembre.
Crucile-n strâmbul cimitir,
Braţe de morţi,
crucile-n şir,
Cad cu un zbor adus
de vânt,
Abătut negru pe pământ.
Vântul
sălbatic de noiembre,
Vântul,
Aţi
întâlnit în cale vântul,
În
sute de răspântii, poate,
Strigând de
frig, suflând de trudă,
Aţi
întâlnit în cale vântul,
Spăimosul
vânt cu
fruntea udă,
În
noaptea grea l-aţi întâlnit
Când luna
jos a prăbuşit
Şi
când,
nemaiputând,
Şubrede,
satele pe rând,
Urlau
ca fiarele la lună
Către
furtună?
Pe
bălării, la nesfârşit,
Auzi
vântul urlând,
Vântul
sălbatic de noiembre.
