ALEXANDER POPE, ESEU DESPRE CRITICĂ

ALEXANDER POPE

(1688 -1744)

„Cel mai de seamă poet neoclasic din perioada iluminismului

englez, s-a născut la Londra într-o familie relativ modestă

şi şi-a însuşit o cultură clasică destul de întinsă ca autodidact.

A început să scrie de timpu­riu, imitând poeţi antici şi englezi

(Chaucer). Au ur­mat Pastorals (Pastorale, 1709), Essay on 
Criticism (Eseu despre critică, 1711), un adevărat manifest 
al şcolii neoclasice, comparabil cu L’Art Poétique de Boileau,  
The Rape of the Loch (Răpirea buclei, 1712), un poem 
eroicomic, Windsor For est (Pădurea Windsor, 1713), 
The Temple of Fame (Templul Faimei, 1715), epistole, 
elegii, satire, dintre care cea mai cu­noscută este The Dunclad («Dunciada» – Epopeea neghiobilor, 1725). În volumul  
Moral Essays (Eseuri morale, 1731–1735) a ilustrat

concret multe din ideile sale etico-filozofice enunţate aproape

concomitent în Essay on Man (Eseu despre om, 1732 –1734).“

ESEU DESPRE CRITICĂ

E greu de spus ce-i mai lipsit de har:

Poemul prost sau prostul comentar.

Mai rău e însă nu să plictisim,

Ci buna judecată s-o smintim.

Prost scriu câţiva, dar critică-un sobor –

Cam zece la un slab stihuitor.

Un tont dă singur seamă, ci prin rime

El odrăsleşte-n proză o mulţime.

Ca ornicul ni-e mintea – bine, rău,

Merg altfel toate, dar tu-l crezi pe-al tău.

La critici gustul e la fel de rar

Precum e la poeţi cerescul dar.

De eşti născut să critici sau să scrii,

Să te îndrume-a cerului făclii.

Pe alţii să-i înveţe negreşit

Doar cei aleşi, ce-au scris desăvârşit.

Autorul prea se-ncrede-n har, e drept,

Ci-un critic n-ar jura că-i prea-nţelept?

Sămânţa judecăţii de temei

Nu le lipseşte multora din ei:

Un strop de soare tot le-a fost menit,

Conturul, şters cum e, nu e greşit;

Cum însă orice a culorii pată

Îl face slut, şi dreapta judecată

De-nvăţătura proastă e strâmbată.

Pe mulţi îi strică şcolile, iar mulţi,

Din fire tâmpi, devin fudui inculţi:

Râvnind talentul, pierd a minţii stea

Şi se fac critici... spre-a se apăra!

Toţi „ard“ nespus, de sunt sau nu chemaţi,

Cu ură de emuli sau de castraţi.

Netotul află veşnic un cusur

Spre-a fi în ton cu-acei ce râd şi-njur’.

Când Mevius pe-Apolo-l dă-n tărbacă,

Se află critici şui cari să-l întreacă.

Mulţi trec drept oameni culţi, apoi rapsozi,

Pe urmă critici, şi-n sfârşit nerozi.

Mulţi nu-s nici critici, dar nici scribi încai,

Precum catârii – nici măgari, nici cai.

Avem duium de semidocţi fudui,

Muşiţă de pe malul Nilului,

Neisprăviţi fără un nume-anume,

Din îndoielnic neam veniţi pe lume;

Doar mii de limbi sau una doar – sadea,

A fantelui! îi poate număra.

Tu, ce-mparţi slava şi-o râvneşi şi vrei

Să ţi se spună Critic cu temei,

Să ştii ce caţi şi de ce eşti în stare

Ca-nvăţătură, gust şi înzestrare,

Te-ntinde cât ţi-e plapoma şi pune

Hotar între absurd şi-nţelepciune.

Natura toate le-a-ngrădit cu rost,

Deci şi pe om, înfumurat şi prost.

Cum, colo, mările-n uscat se-mplânt,

Iar colo dezvelesc întins pământ,

Şi-n suflet, cât memoria domneşte,

Solida raţiune se-ofileşte.

A-nchipuirii flacără omoară

Memoria cu-a ei figuri de ceară.

Doar un tărâm i-e geniului menit;

E vastă arta, omul mărginit,

Restrâns la anumite arte, ori

La părţi ale acestor – deseori.

Ca regii pierdem tot ce-am cucerit,

În vana râvnă de-a avea-ndoit.

Oricine ar putea fi domn în lege

De s-ar opri la ceea ce-nţelege.

Întâi urmaţi Natura, judecând

Cu-al ei tipar, acelaşi orişicând.

Ea nu dă greş – magnifică, divină,

Universală, veşnică lumină,

Al artei ţel, măsură şi izvor,

Dă viaţă, forţă, farmec tuturor.

Din astă visterie arta-mparte,

Lucrând tăcut, fără serbări deşarte;

Iar sufletul, vestire cu prisos,

De duh şi vlagă umple-un trup frumos,

Mişcarea-ndrumă, nervii îi susţine

Şi, nevăzut, doar prin urmări rămâne.

Mulţi, plini de fantezie, nu-s în stare

S-o folosească – sunt lipsiţi de sare.

În loc de-a fi cum soţul şi soţia,

Des, bunul simţ luptă cu fantezia.

Condu pe-al muzei roib, nu-l îndemna,

Şi mai curând astâmpără-l din şa.

Pegasul e un cal mărinimos,

Atunci când e strunit e mai focos!

Ce legi au fost descoperite-alt’ dată

Natură sunt – dar sistematizată.

Ca libertatea, firea ştie doar

De legea ce şi-a pus chiar ea hotar.

Căci spune Grecia cea ştiutoare

Când bardul va să stea şi când să zboare;

Pe fiii săi ea în Parnas i-arată,

În vale, calea lor împovărată,

Iar sus, răsplata cea fără de moarte

Ce doar egalii lor pot să o poarte!

Ei au primit din cer, ea de la ei,

Iar pilda lor a devenit temei.

Un critic bun, stârnind văpăi divine,

Arată lumii unde să se-nchine.

Ca slugă-a muzei, Critica găsea

Strai rar, cu gând de-a o-nfrumuseţa.

Trişti epigoni, văzând cum că stăpâna

Nu-i rabdă, i-au cerut subretei mâna

Şi-au atacat poeţii, plini de ură,

Deoarece le-au dat învăţătură.

Atunci când doctorii prescriu un leac,

Spiţerii azi în doctori se prefac;

Împart reţetele de capul lor

Şi-l fac de basm pe omul ştiutor.

Mulţi peste file-antice-au tăbărât;

Nici viermii vremii nu distrug atât.

Mulţi, iar, neajutoraţi de fantezie,

Scriu seci reţete pentru poezie;

Nătângi, ei vor s-arate câte ştiu;

Ceilalţi explică – însă fistichiu.

De vrei să judeci fără părtinire,

Pătrunde-a fiecărui antic fire,

Aprofundează temă şi subiect,

Crez, ţară, duh al vremii, intelect.

Fără acestea toate-n faţa ta,

Poţi cleveti, dar nu şi critica.

Homer să-ţi fie studiu şi-ncântare,

Lectură ziua, noaptea – cugetare.

El te învaţă-a fi judecător,

Căci îţi arată-al muzelor izvor.

Citeşte-l pentru sine, iar şi iar,

Luând muza mantuană comentar.

Când Maro s-a gândit printr-o lucrare

Să-ntreacă Roma cea nemuritoare,

Credea că e deasupra criticei,

Râvnind doar firea şi izvorul ei;

La urmă a-nţeles din amănunt

Că firea şi Homer tot una sunt.

Convins, uimit, se-opreşte din avânt

Şi-aplică reguli stricte, ca şi când

Aristotel veghează orice rând.

Cinstirea celor vechi e, deci, temei –

Imiţi natura, îi imiţi pe ei.

Mai sunt şi frumuseţi ce nu apar

Prin trudă şi precepte, ci prin har.

Cu poezia muzica-i de-o fire;

În amândouă pot să-şi dea de ştire

Splendori ce nu le-nvaţă nicio lege,

Pe care numai maestrul le alege.

Când câmpul regulii e prea îngust

(Ea-i doar un mijloc pentru bunul gust)

Iar o abatere e-n unison

Cu-naltul ţel, abaterea-i canon.

Astfel Pegasul, spre-a scurta din drum,

Se poate-abate din făgaş oricum.

Un critic bun nu-ncearcă să repare

Superba vină-a unui spirit mare;

Acesta din rutină se desparte

Şi-atinge culmea-adevăratei arte,

Ascunsă-n inimă, nu-n judecată,

Şi ţelul şi-l ajunge dintr-odată.

Într-un peisaj pot place ochilor

Tablouri parcă rupte din decor,

O stâncă şuie, un căscat ponor;

Deşi, ca regii, cei de altădat’

Încalcă legi ce înşişi ei au dat,

Tu, cel de azi, dă iama într-o lege,

Dar nu şi-n ţelul ultim, înţelege!

Aceasta, la nevoie, cât mai rar,

Şi, poate, cu-un înaintaş măcar;

Altminteri criticul, necruţător,

Aplică legea şi te ia la zor.

Ştiu, unii chiar pe-autori de mare clasă

Îi judec pentru-o abatere frumoasă.

Privite prea de-aproape sau în sine,

Sunt forme ce par slute şi meschine;

Acestor, cuvenita depărtare

Le dă şi frumuseţe şi culoare.

Un cap de oaste bun n-o să-şi arate

Mereu aceleaşi oşti şi nici pe toate;

Şi-n locul sau la timpul potrivit

Se-ascunde spre-a se crede c-a fugit.

Un truc nu e-un eres neapărat;

Nu moţăie Homer – noi am visat.

Altarul vechi e pururi viu şi-ntreg.

Căci nu-l atinge braţul sacrileg;

Ferit de foc, de pizma fără leac,

De crunt război sau de-un bicisnic veac

Ai lumii cărturari le-nchin odoare

Şi,-n zeci de limbi, cântări proslăvitoare

Prinos le-aducă toţi prin glasul lor,

Ca să-plinească-al omenirii cor.

Salut, rapsozi din zile mai senine,

Fii fără moarte-ai laudei depline!

Cinstirea vă sporeşte an de an,

Ca râul care curge-n văi avan;

Popoare noi şi-o nenăscută lume

Vor preamări al vostru falnic nume!

Din focul vostru sfânt o rază doar

De-ar inspira umilul vost’ vlăstar

(Cu aripi noi, la zboru-vă se-mbie,

Citeşte-aprins, dar şovăie când scrie)

Pe fanţi să-nveţe legea legilor:

S-admire geniul, dar nu geniul lor!