luni, 5 ianuarie 2015

CÂNTECUL MEŞTERULUI MANOLE



CÂNTECUL MEŞTERULUI MANOLE

MEŞTERUL

Meşter valah, azi nume de fântână,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Şi ie dantelată de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Şi din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeş mai în jos.

Un om bărbos ţinea o floare albă
În aspre palme, mângâind-o blând…
Căzut în iarbă şi secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Ş-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.

Visai să vezi sub bolţile rotunde
Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
Chipul pălmaşilor acestei ţări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi
Ca zdrenţe vii părerile de rău,
Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău…
NICOLAE LABIŞ

BALADĂ

N-am altă Ană,
Mă zidesc pe mine,
Dar cine-mi poate spune că-i destul,
Când zidul nu se surpă de la sine,
Ci-mpins de-o toană
De buldozer somnambul
Înaintând de-a valma prin coşmar.
Şi iar zidesc
Cum aş zidi un val,
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar,
O mănăstire pururea lichidă
Sortită să se năruie la mal;
Şi iar zidesc,
O, var
Şi cărămidă
Şi, fără de prihană,
O făptură
Ca armătură
Visului infam:
N-am altă Ană
Şi pe mine chiar
Din ce în ce mai rar
Mă am.
ANA BLANDIANA

BOCET PENTRU MEŞTERUL MANOLE

Ană, Ană,
soarele pe cer e-o rană.

Mănăstire
de iubire
vrui să-nalţ, spre pomenire.
Dar ce-nalţ ziua, cu fală,
peste noapte se sprăvală.

Ană, Ană
lacrimă zidită-n strană.
Clopotele greu asud,
bat şi nu se mai aud.

Ană, Ană
soare-ascuns într-o broboană.

Unde eşti?
Sub care piatră?
Să te pot zidi-nc-o dată.

Lumea asta
nu se ţine:
parcă nu-i clădită bine.
Se clatină-n vânt orfană,
Ană.

Ană
pictată din icoană.

... Eu când văd că ea nu vine
prind să mă zidesc pe mine.
Cerul ţipă-ntre cupole:
– Maanole,
Manoole!
NICOLAE DABIJA

MICĂ BALADĂ

Pe mine
mă iubeau toate femeile.
Mă simţeam puternic şi sigur.
Ca Meşterul Manole
am cutezat
să ridic o construcţie
care să dăinuie veşnic.
Am început lucrul
şi le-am chemat la mine
pe toate:
pe Maria, pe Ana,
pe Alexandra, pe Ioana…
Care va ajunge întâi,
pe-aceea-n perete o voi zidi.
Dar din toate femeile
a venit una singură:
Mama.
– Tu nu m-ai strigat,
fiule?!
GRIGORE VIERU

ELEGIE

Trupul de ieri ţi-am ascuns
între var şi mistrie.
A rămas numai zidul
care nu mă mai ştie.

Teascul tăcerii striveşte
cuvântul neîndeajuns.
Umedă boare se lasă-n
priviri ca răspuns.

De-aici povestea se-ntoarce
cu scrisa la noapte.
Mâna umbrită coboară-n
zarea propriei fapte.
MIRCEA CIOBANU



SORĂ

Ochii s-au închis – răsună
soare-n sfera lor, păstrat.
Soră, trupul tău culcat,
soră, trupul se răzbună

ca o noapte petrecută
în somn greu, la timp de jaf.
Peste somnul tău bolnav
o lumină aşternută

cu vedenii umblă stins –
braţul meu, care se-ntinde,
ah, alunecă învins
de-o aducere aminte.

Pleoapa ta mi s-a părut
fără umbră că se zbate.
Fă-te, soră, iar de lut
cum ai fost, pe jumătate,

cum ai fost, şi nu de apă
strecurată prin nisip:
lut răstălmăcit la chip
după mîna ce-l dezgroapă.
MIRCEA CIOBANU

IZVOR DE ADĂPAT ARIPA

Mereu se face plinul printr-o gură
Ce cască pentru cea din urmă oară,
Mereu se varsă-n cer o picătură
De suflet, picătura necesară.

Şi tu te plimbi în lume ca un vas
Ce tremură-ntr-o mână de copil
Şi ştii: de stropul care-a mai rămas
Atârnă echilibrul ei fragil.

O, Doamne! din această fugă-a mea
Şi-această piedică ce-o pune clipa,
Să se aprindă-atunci, când voi cădea,
Un mic izvor de adăpat aripa.
MARIN SORESCU

MEŞTERUL MANOLE

Acum am putea să fim şi trişti,
Doar ne despărţim pentru totdeauna,
Dar să trecem peste asta.

Copaci, vă aşteaptă pădurile,
Duceţi-vă,
Ape, vă aşteaptă câmpiile, duceţi-vă,
Duceţi-vă şi voi,
Prea frumoase şi iubitoare Ane;
Mă iertaţi că nu v-am mai zidit de vii,
Am avut mai multă încredere
În cărămizi.

Obiecte, şi ceasuri, şi biblioteci,
Şi culori, şi meşteri iscusiţi
Care m-aţi ajutat, şi tu, soare, şi voi, munţi,
Scări pe care-am urcat până aici,
Fără să-mi pese de înălţime:
Voi vă veţi îndepărta de mine,
Lăsându-mă să mă prăbuşesc singur
De pe propria-mi zidire –
Aşa cere tradiţia.
Deci fugiţi cât mai repede,
Acum când eu mă fac că mă uit
În altă parte…
MARIN SORESCU

BOCET CRĂPAT

I

Manole, păgubosule meşter, fericitule meşter,
Să ai în veci ce zidi! Pe ce balanţă descumpănită
Ne zideşti de vii! Ai pus umărul la un arc de triumf
Şi ţi s-a dărâmat casa. Te-ai ridicat în vârful picioarelor,
Gata să zbori şi cerul se schimbă-n potop, zbori înotând
Şi înfigându-ţi aripile în mâl.
Dai să laşi mărturie scrisă de strădania şi lacrima
Sufletului şi pagina ţi-e îngropată
Sub cronicile, despicate pe rândurile
Amintitoare de cutremure vechi, tot pe aceste locuri.
Pământul s-a deschis, cât să-ncapă un om şi-un cal.
Cine-a fost călăreţul, galopând prin spărtură?
Tot tu, inimosule, pierdutule şi mereu regăsitule meşter,
Lăsând să se înţeleagă că vuietul acela îngrozitor
E doar galopul tău, cobori spre însuşi miezul pământului
Şi cauţi cel mai bun material.
Când ţi-a fost gata mănăstirea,
Nu te-ai aplecat bine să culegi floarea de câmp
Pe care s-o anini sus pe căpriori,
În semn de noroc şi izbândă,
Că ţi-a şi căzut în palmă nemaipomenita ctitorie.
Şi ai cules din ruine brusture şi scai.
O, meştere Manole, tu care n-ai plâns nici măcar
În baladă, câte motive ai avea, păgubosule, să dai drumul
Zăgazelor din adâncul ochilor tăi mari şi miraţi
În care tablourile din apocalips
Par să-şi fi găsit rama perfectă.
Dar nimeni nu te-a auzit, nici măcar oftând,
Căci dacă ai ofta şi tu s-ar frânge şi munţii.
Muţenia ta în durere ţine echilibru lumii,
Ca un deget pus la timp pe buze: Linişte!
Se schimbă garda Năpastelor.
Eh, cutremuratule meşter, dreptule meşter,
Intrând până la glezne în pământ, până la brâu.
Până la inimă, lăsând lutul să te strângă,
Să-ţi bătătorească inima
Şi ieşind iar deasupra, la fel de puţin călit ca şi înainte
Mai plăpând decât trestia şi la fel de sigur.

Încotro să te uiţi mai întâi?
Ai fost lovit din cer, ţi s-a tras drumul de sub paşi,
Ai fost făcut palancă de pe laterală
De vânturi cumplite…
Ţi s-a pus suliţa în coastă, te-ai prefăcut că nu pricepi
Şi ai zis: „Ce clipă prielnică pentru zbor, avântul avânturilor,
Ce zi frumoasă.“
Un lanţ nesfârşit de zile frumoase!

O, bunule meşter,
Care te-ai întors cu încăpăţânare la mistria ta
Asumându-ţi perpetuu începerea zidului…
Bucuria ta unică este gestul însuşi al zidirii
Şi răgazul dintre două prăbuşiri e întotdeauna suficient
Pentru cupola noastră de veşnicie.

II

Acum, blajinule constructor pe cutremure, ce ai de zis?
Te scuturi iar de moloz, îţi aduni calfele împuţinate:
„Şi cu mine nu mai suntem zece
Şi cu mine nu mai suntem zece
Şi cu mine nu mai suntem decât trei-patru…“, îngâni.
Şi mai spui: „Ce pământ frământat bine,
Cu grijă, să nu scape
Întregi bucăţi prea mari de vis.
Ce pământ stropit cu sânge, care leagă atât de straşnic!
N-am mai văzut cer aşa de înalt pentru catapetesme!
Ce zile frumoase, ce avânt!
Ce grandioasă ruină babiloniană dintr-un modest cătun.
Căci n-am avut timp, căci n-am avut timp!“
„De ce setea noastră de monumental se concentrează ideal
Numai şi numai în dezastru?“ eşti întrebat.
Şi tu înghiţi nodul din gât, firul cu plumb nimerit acolo
Şi grăieşti:  „Dar ce câmp larg deschis noilor temelii!
Ziditorilor de vii fraţii mei, surorilor, copiilor mei
Reţineţi ultimul cuvânt: toţi suntem temelii!“

Vai, fericitule meşter!
Dacă nu ţine pământul, tu ne ancorezi în slavă, cu simbolul
Aripilor tale.
Dacă se despică cerul, muţi turlele în pământ
Şi ţâşnesc izvoare…
Pendularea trupului tău printre fulgere înseamnă
Curcubeul nostru,
Care ne dezinfectează destinul şi toarnă găleţi de var
Peste oase.
Meştere Manole, Meştere Manole,
Tot suntem noi îngenuncheaţi lângă cei dragi,
Lasă-ne să-ţi întâlnim, reflectaţi în băltoaca de lacrimi amare,
Bunii tăi ochi mari, în care tablourile din apocalips
Par să-şi fi găsit rama preferată.
Tu care rămâi deasupra îngenuncherii cerului şi-a pământului,
Durează pe creştetele noastre o ctitorie cum n-a mai fost alta.
Ori ai şi început?

Ma-nole, Mano-le,
Meşt… Ma…
Ce cuvânt a mai rămas întreg
Acum când până şi jalea şi-a năruit stalactitele?
Înghiţite cu peşteri cu tot
Ţie îţi închin, ca să-l rezideşti, ca să-l consolidezi.
Ca să-i pui popi
(Spre a nu i se pierde de tot urma în iarbă),
Bocetul nostru crăpat.
Bietul nostru bocet scos din ţâţâni.
MARIN SORESCU

NICOLAE DABIJA, ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU

ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU


Chiar acum când ninge pe Moldova,
veste mi-a sosit din Cernăuţi
că de-acolo Eminescu – tânăr
a pornit spre Chi
șinău, desculţ.

Cu desaga plină de poeme
să se-adeverească-a pornit –
dacă mai suntem la locul nostru
și să vadă dacă n-am murit.

Să-i ieșim, pe viscol, înainte
care cu o carte sau o floare:
pa
șii din omăt să i-i culegem
și să-i cerem în genunchi iertare.

Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă
și-l purtăm pe drumuri de un veac:
ba copiii mor în Bucovina,
ba se-aprinde grâul în Bugeac.

Iartă-ne, bădiţă, să îi spunem,
că ades – cum veacul e-n delir,
ai fost oaspete în casa Ta
și în ţara Ta un musafir.

Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă
vinul când curgea gârlă la vale –
la dureri veneai să fii cu noi
și-ţi simţeam prezenţa Dumitale.

Ne-au bătut și cerul și pământul,
vremuri grele au trecut pe-aci,
ne ziceam: s-avem pâinică-n casă,
fără poezie-om mai trăi.

Multe am păţit în acest secol
care neschimbându-se ne schimbă,
deseori ne-am ru
șinat să spunem
că vorbim cu Tine-aceea
și limbă.

Cine ne-ar ierta pentru copiii
care deschideau volumul Tău
și găseau poemele ciuntite
și cârpită soarta Ta, mereu?!

Căci, de-o vreme, Doamne, ce se-ntâmplă,
parcă nici nu mai avem destin,
pân-şi ceasurile noastre arată
şi măsoară toate-un timp străin.

Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte:
cei care în cuie te-au bătut
nu străini au fost, sosiţi din lume,
tot dintre ai noştri te-au vândut.

Asta e durerea noastră mută
că visând să-şi numere arginţii
– câte-un Iuda, la un colţ de stradă,
vinde-şi şi poeţii şi părinţii.

Unii s-au deprins stăpân să-şi aibă
asta fiind al vieţii unic rost –
chiar ar face revoluţii,  numai
să rămână şerbi precum au fost.

Și atâţia plaiul ne-au prădat,
iar acum căinţele le vin:
nu le e ruşine c-au furat,
ci ruşine – c-au furat puţin.

Despre noi ce ţi-am putea vorbi,
suferim, în parte, fiecare,
pedepsiţi, cum veşnic ni se spune,
doar pentru păcate viitoare.

Căci la noi, aşa-i de la un timp –
dacă-ngheaţă via sau puieţii;
pentru tot ce se întâmplă-n ţară –
nu răspund miniştrii, ci poeţii.

Iartă-ne c-atât ne-am fost străini,
dar de astăzi, împlinind un rost,
să sperăm că-n fiecare casă
va găsi Cuvântu-ţi adăpost.

… Chiar acum când ninge pe Moldova,
când nămeţi prin cerul ei se-alungă,
Eminescu a pornit spre noi,
și – să dee Domnul să ajungă! 


COŞMAR

În Taimâr, c-o sanie cu reni –
colo pân’şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.




I-a adus colo tătuca Ţarul
şi le-a dat pământ, cât vezi în jur,
numai că nu-ntra în el brăzdarul –
cică e bocnă anul împrejur.

Şi-au rămas: să crească urşi în stână
şi la sănii să înhame reni,
numai c-au uitat limba română,
dar în buletine-s „moldoveni“.

M-au cinstit cu ţuică din licheni,
m-au servit cu colţunaşi din peşte,
şi mi se jurau că-s moldoveni,
doar că – nu pot să vorbească româneşte.

Şi-amintiră, după lungi torturi,
of, şi eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo nişte-njurături
şi-ncă un fragment din „Tatăl nostru“.

Şi-am bocit cu ei la despărţire,
şi mi-au dat şi-un colte de mamut,
şi le-am dat volumul meu subţire
pe care îl tot răsfoiau, pierdut...

Dar, de-atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se făleşte:
– Sunt şi eu tot moldovan, ca voi,
numai... c-am uitat „maldaveneşte“.

Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns,
cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte
că adevăraţii români îs
tocmai cei ce nu ştiu româneşte.

Se dezice, fiu al nimănui,
în discuţii şi,-afişat – în presă,
de strămoşii şi de limba lui,
iar Moldova i-i – doar o adresă.

Că nu-s patriot mă dojeneşte
şi-mi tot spune, cuvântând mereu,
el mai mult Moldova că-şi iubeşte,
şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu.

... Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, şi de sub luturi ruda –
„moldoveanule“, cum zici să te numesc,
care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.

Nu te cred – cât fi-va să cârteşti,
c-astă ţară cu al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubeşti –
dacă silă ţi-i de limba ei.

Dacă limba mamei ţi-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.

... În Taimâr, c-o sanie cu reni –
colo pân’ şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

Şi-un coşmar visez  – de-atunci –  prin vremi,
mă trezesc şi-mi zic: Doamne fereşte
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toţii, româneşte.


CETATE ASEDIATĂ

Ce caută poeţii în biblioteci,

când ei sunt aşteptaţi pe baricade?! –

poemul ar putea pe murii reci
să ieie locu-oşteanului ce cade.

Poeţii din cetatea-asediată,
e locu-acestora pe metereze – sus –
cu opera lor scrisă-n viaţa toată
şi cu poemele ce încă nu le-au spus.

Acum se făureşte viitorul,
acel de generaţii presupus:
nu da, mărite,-ntr-însul cu piciorul
precum păgânii-n chipul lui Iisus.

Când bat barbarii-n poartă cu berbeci
şi de săgeţi e Dumnezeu străpuns –
o, ei izbesc şi în biblioteci,
unde îţi pare că stai bine-ascuns.

Găsi-vor argumente vagi şi laşe
bărbaţii cărturari, utile-n veci…
… Când cititorii li-s ucişi din faşe,
ce caută poeţii în biblioteci?!

TESTAMENT

Copiii mei, îşi toarce steaua firul –
cu poezia nu aduni avere:
vă las ca moştenire trandafirul,
lumina lui de pace şi durere.

Şi spinii, ce văzduhurile ară:
să sângeraţi de ei, în veşnicii,
mireasma care-n orice primăvară –
deşteaptă şerpii îngropaţi de vii…

Mireasma să i-o smulgi e foarte greu,
nici nu i-o poţi căra cu coviltirul,
sau în bucăţi s-o-mparţi c-un ferăstrău:
vă las ca moştenire trandafirul.

Iar dacă-l veţi iubi cu-adevărat –
în veci n-o să vi-l poată răpi nime,
chiar de-i va smulge tufa vreun gealat,
un fir de rădăcină tot rămâne!

Mireasma lui scrie pe vânt poeme.
Dar când se încâlceşte-n rămi zefirul –
tufele scunde ard ca nişte steme!
Vă las ca moştenire trandafirul.

POEMUL
Lui  Grigore  Vieru
Vine şi-un timp, când se gudură pomii
şi pare-un fum lăţit pe şes verbina,
când maestrul îşi imită epigonii,
iar steaua crede că ce-o-ncurcă e lumina.

Când comete – din adâncimile bolţii – apar,
fără ca astronomii să le fi anunţat dinainte;
când nu se poate nimic întâmpla; şi – iarăşi şi iar –
poezia se-mpotmoleşte-n cuvinte.

Iar soarele prinde să-şi simtă, dintr-odată, lumina
căzută în gol ori ape bâhlite – în oră –
cum îşi simte un pom rădăcina
pe care caracatiţe mici o devoră.

Atunci – în copii, sub a serii armură,
se trezesc melancoliile unor părinţi;
şi, bombănind – prin veac – ca printr-o bură,
trece POEMUL c-un poet în dinţi.