JOHN MILTON, LUI SHAKESPEARE

JOHN MILTON

(1608 -1674)

„Poet prestigios, erudit, cunoscător a mai multe limbi 

străine pe care le-a învăţat la Cambridge sau ca auto­didact, 

călătorit în Franţa şi Italia; după 1641 s-a de­dicat activităţii politice, militând prin scris şi participând la Revoluţia burgheză 
din Anglia. A luptat împotriva tiraniei, a monarhiei, a tuturor formelor de persecutare a libertăţilor cetăţeneşti (a fost adesea 
denumit «poetul-cetăţean»). A murit orb şi sărac. A scris poezii 
şi sonete erotice şi politice, ode şi ele­gii de substanţă umanist renascentistă, astfel: L’Alle­gro (Voiosul, 1632), Il Penseroso (Meditativul, 1632), masca Comus (1634), elegia Lycidas (1637); poeme pe teme biblice: On the Morning of Christ's Nativity (La dimineaţa în care s-a născut Cristos, 1629), Paradise Lost (Paradisul pierdut, 1667), capodopera sa şi una din cele ale literaturii universale, celebrând valoarea simbolică a răzvrătirii lui Satan, Paradise Regained (Paradisul recâştigat, 1671); de asemenea, Samson Agonistes (Samson luptătorul, 1671), poem cu rezonanţe autobiografice.“

LUI SHAKESPEARE

Îi vom slăvi lui Shakespeare osul sfânt,

Clădindu-i vraf de pietre pe mormânt?

Sau cere-se ca moaştele-i să stea

Sub piramida care-mpunge-n stea?

Moştenitor al faimei, te îmbie

Asemenea plăpândă mărturie?

Mirarea şi uimirea-ne nu-s oare

Statuia ta mereu dăinuitoare?

În ciuda artei cea cu trudnic pas

Curg stihurile tale, şi popas

În inimi face delficul tău vers

Din cartea ta cu slova de neşters.

Lăsându-ne de fantezie goi,

Ne faci de marmur'stane tu pe noi;

Şi-astfel, atât ţi-e cripta de măreaţă,

Încât şi regi o ar plăti cu-o viaţă.

SONETE

I

Prin crengi cu flori când, ah, PRIVIGHETOARE,

Cânţi seara-n câmpul mut, şi înteţeşti

În sufletul ibovnic noi nădejdi

La ceas, în luna mai, de desfătare –

Lin trilu-ţi face noaptea să coboare

(Nu viersul sec de cuc) şi prevesteşti

Izbânzi de-amor. Oh, dacă vreri zeieşti

Pe Eros l-ar lega de-a ta cântare!

Acum să-mi cânţi, cât ciuful cel sanchiu

Al urii încă nu m-a urgisit;

Căci parcă an de an mi-ai veirsuit

A piază bună numai prea târziu...

Iar dacă-Amor şi muza te-au primit

Ortac – şi eu de-alaiul lor mă ţiu!...

XVIII

Răzbună-ţi, Doamne, sfârtecaţii sfinţi

A căror oase-n Alpi se-mprăştiară,

Cei ce te-adeverit-au prima oară,

Când stânci zeificau ai mei părinţi –

Şi nu uita ce val de suferinţi

Cădea pe turma ta odinioară,

Cum, crunţi, piemontezii aruncară

Sugari şi mume-n râpi... Din văi în zimţi

De munţi, plânsoarea lor reverbera

Spre cer... Toată-a Italiei câmpie

Martirizate moaşte-ascunde-n ea

Sub tron de triplu zbir – ca să-i înmie

Pe-acei ce-nvaţă calea de-a scăpa

Din babiloniana tiranie.

XIX

Când cuget cum pierdui lumina mea,

Spre jumătatea vieţii, şi că-n mine

Unicul meu talent ce viu mă ţine

Stă sterp, măcar că duhul mi s-ar vrea

Părintelui meu slugă, şi să dea

Măsura-mi dreaptă-n slove nehaine,

Mă-ntreb nătâng: înfăptuiri senine
Ceri, Doamne de la orbi? Răbdarea, ea,
Ast murmur curmă, răspunzând îndată: 
De-ofranda noastră cerul lipsă n-are,
În blându-i jug calci calea cea mai dreaptă.
La ordinu-i regesc, umana gloată
Dă-ntruna ghes pe ţarini şi pe mare; 
Iar servi îi sunt şi cei ce doar aşteaptă.