POET DIN CANADA: IRVING
LAYTON
IRVING LAYTON: „Născut în 1912 în
România şi,
venit înainte de a
împlini doi ani, cu părinţii, la Montreal.
Şi-a luat în 1939
licenţa în ştiinţe la Macdonald College.
În 1946 îşi obţine
doctoratul în litere la Universitatea din McGill.
A
făcut parte, ca locotenent, din artileria regală canadiană,
în
timpul celui de-al doilea război mondial.
Conferenţiar
de poezie americană la Colegiul Sir George William
din
Montreal, profesor la Şcoala parohială superioară de la Herzliah,
profesor
de poetică la Universitatea din York.
Cofondator al casei
editoriale Contact Press.
Trece drept unul din promotorii
poeziei moderne
canadiene, şi nu fără
motiv. În primii ani de după război
se număra printre
membrii grupului «First Statement»
şi a colaborat la «Northern
Review». Primele-i
cărţi de poezie au
apărut în edituri de avangardă,
iar după 1959 l-a tipărit
cea mai de seamă editură
canadiană, „McClelland
& Stewart".
A
avut o bursă pentru cercetări din partea
Fundaţiei
Canadiene, i s-a decernat în 1951
premiul
Consiliului Canadei, iar în 1960 a fost distins
cu
Medalia Guvernatorului General.
Versuri:
Here and Now (1945), Love Wehere the Nights
arc
Long (1962),
Selected Poems (1965),
Periods
of the Moon (1967).
Proză: Engagements
(1972).“
N-AU FOST SEMNE
Umblând am aflat
Că merg.
Urând cu-nverşunare, cum
să iubesc.
Iubind, pe cine şi ce să
iubesc.
Mâhnindu-mă, cum să pot
râde pe deşelatele.
Din slăbiciune, izvodit-am puterea.
Din minciună, adevărul.
Cu făţărnicie, scornii sinceritatea.
Acum aproape că nu ştiu
cine-s
Aproape că-ndrăznesc a
fi acel om.
Încă un pas
Şi-am s-ajung de unde am pornit.
ÎMPOTRIVA MORŢII
ACESTEIA
Am văzut onorabila
moarte
servită-aidoma ca pâinea şi ca vinul
prin magazine şi birouri
prin cluburi şi pensiuni
şi la biserica
din colţ
care dă-n două străzi,
văzut-am moartea servită
cum serveşti îngheţata.
Împotriva acestei morţi
încete, sigure:
– trupul,
soarele-acesta solid
şi exaltările răsuflării
tale,
şi-obrajii tăi
trandafirii, încântători,
şi tainica
viaţă
a imaginaţiei
plănuind deliberarea
din muncă
şi din piatră.
SMERENIA DRAGOSTEI
Dragostea-i ceva aşa de smerit!
Îmi fac mâinile căuc în aer;
Acolo n-o aflu
Şi nici în desfătarea prietenei mele
Şi nici în păsări cântătoare.
Tulbure umblu, părăsit.
Pierdutu-mi-am drumul.
Dragostea nu-i, cum spun unii,
Nici în ochii femeii,
albaştri ori cenuşii,
Nici în sărutări furate sau dăruite.
Dragoste, ţip, află-mă
Răsucindu-mă în fel de fel de greşuri;
Desfâşură-ţi pârul aspru
şi rece,
Umărul de bulb şi
bulboane
Şi apoi, târfă nătângă,
loveşte în mine, ia-mi văzul!
MÂNTUIRE
Am ucis o pasăre
mai rară la pene
şi mai încântătoare
ca albatrosul.
Rostogolindu-şi ecoul
în recile cămări
cerului,
ultimul ei ţipăt
îmi va rămâne
pe veci în timpane.
Iartă-mă, femeie, iartă-mă.
Da, mântuirea vine,
dar nicicând
în chipul
în care ne-o plăsmuim.
Şi niciodată nu suntem zdrobiţi
pe roata
pe care ne-o alegem noi.
T.S. ELIOT
Ceaţă englezească şi Harvard.
Creştinul bolnav;
turistul american
curios mai degrabă de mânăstiri
decât de castele;
de altare pentru
genunchii ce îmbătrânesc;
o râvnă faţă de poezia fără savoare
zeamă fără măduvă;
în cel mai bun caz, un fir de păr
din barba lui Dostoievski.
EXECUŢIA
Deoarece
strălucitorii zori
Picurau din
pliscul cocoşului
Faimoasa,
glaciala statuie
Părea prea
uimită spre-a vorbi
Ci doar se uita la mama
cum vine şi pleacă
Asemeni unui
peşte-ntr-un acvariu
Sinistru de singură
Iar eu pe căruciorul meu
– tron.
Obrajii-i erau ca focul de-atâtea tocmeli
Şi se mişca-n zarva ţipetelor băneşti
Ca
o dansatoare vrăjită
Cu
ochii mari, mari de farmec.
Frenetice – urletul,
strigătele,
Obrajii-i păleau de-atâtea
tocmeli,
Mi-aşezasem capul de
copil
Printre cepele aurii.
