POEZIE ARMEANĂ: PARUIR
SEVAC
(1924 -1971)
PARUIR
SEVAC: „Numele real – Paruir Ghazarian.
Născut
în satul Ceanakhci (astăzi, Sovetaşen, din raionul Ararat).
Îşi
face studiile la Erevan, unde, în 1945, absolvă Facultatea
de
filologie a Universităţii, apoi îşi dă aspirantura la Institutul
de
literatură «Manuc Abeghian» al Academiei de Ştiinţe. (...)
Cu
dizertaţia Saiat-Nova, susţinută în 1967, obţine titlul
de
doctor în ştiinţe filologice (1970). (...) Debutează
cu
volumul Nemuritorii poruncesc (1948).
Îi urmează
Intimitate ireconciliabilă (1953), Calea iubirii (1954),
Din nou cu tine (1957), Omul în palmă (1963),
Să se facă lumină! (1969), Cunoscuţii voştri (1971).
Unele
dintre aceste volume au fost editate şi la Beirut
şi
Teheran. Capodopera poetului este poemul de amplă
respiraţie
Clopotniţă neostoită (1959), închinat
personalităţii
marelui
compozitor clasic armean Comitas, împletită
cu
destinul tragic al poporului armean la începutul
acestui
secol. Creaţia lui Sevac a fost strânsă,
după
moartea poetului, într-o ediţie antologică
în
şase volume (1972-1976). Este autorul unor tălmăciri
din
Puşkin, Lermontov, Esenin, Mickiewicz, Go-Mo-Jo,
Briusov,
Mejelaitis. Scenariile sale Mesrop Maştoţ (1962)
şi
Saiat-Nova (1965) au stat la baza filmelor documentare
omonime
realizate de Studioul cinematografic «Haifilm».
Sevac
este, alături de Şiraz şi Emin, unul dintre poeţii
cei
mai importanţi din generaţia de mijloc a poeziei
armene
contemporane. Se revendică şcolii literare
a
lui Cearenţ, datorită temperamentului său
poetic
impetuos, sensibilităţii ascuţite şi imaginaţiei lirice
avântate,
subordonată unei gândiri de marcat umanism.
A
murit într-un accident de automobil
şi a fost înmormântat în satul natal.“
ANALIZA DORULUI
Dorul
meu negru îl cunosc
Cum
îşi cunoaşte un orb casa...
Nici nu-mi dau seama de
propriile mele mişcări,
Lucrurile îşi ascund de
mine chipul,
Dar fără poticneli, fără
greşeli,
Înaintez,
Mă mişc,
Asemeni
unui ceas
Care
şi după ce i s-au smuls acele
Merge
mai departe, fără să arate
Nici
minute, nici ore.
Pendulând
între întuneric şi singurătate,
Îmi
analizez dorul,
Aidoma
unui chimist, ca să-i pricep
Esenţele
şi taina adâncă.
În ce priveşte
aspiraţiile şi strădaniile mele,
Râde din depărtare apa-n
jgheaburi,
Din depărtarea fără
nume,
Din depărtarea fără
glas.
O
păsăruică aiurită, cu triluri subţiri,
Transpune
în cântec fără cuvinte
Biata
ei existenţă,
Din
depărtarea mută,
Din
depărtarea tulbure.
Cuvintele
încep să mă-nconjoare
Cu-nfricoşatul
lor ecou,
Din
depărtarea tulbure,
Din
depărtarea de neiertat.
Păşesc de la un perete
la altul, şi sunetul
Paşilor mei pare că vine
de departe,
Din depărtarea de
neiertat,
Din depărtarea de
neîndurat.
Fără-a
fi orb,
Privesc
împrejur
Şi
nu văd nimic,
Pentru că vederea
noastră adeseori ne părăseşte,
Se-afundă-n depărtări până
ajunge la o linie
De care-acum suntem
foarte departe,
Neînchipuit de departe,
Neîndurător de departe.
Şi noi înşine trebuie să
alergăm după noi,
Şi nu putem să ne
ajungem,
Şi nu putem să ne
ajungem...
Oare nu acesta e dorul?
DAR UNDE-I NOAPTEA O MIE ŞI UNA?
Ploaia cu degete tremurâde
şi lungi
Izbeşte în surele clape
goale
Ale trotuarelor,
Şi în oraşul pustiu şi
adormit
Se înfiripă o melodie surdă
În care se adună de-a
valma
Şi imperceptibila
biruinţă a galbenului tomnatic,
Şi holteiul
Care
doarme singur în camera rece,
Şi
jalba
Pe care judecătorul a
respins-o pe nedrept,
Şi dorul
Care a cuprins sufletul
Ridicându-se stăpân
peste stăpânul lui,
Şi fata
Care îşi sugrumă în gât
ţipătul coşmarurilor,
Şi amintirile
Care
s-au ivit nechemate.
Le-am
alungat,
Dar
ele nu se duc,
Şi
acum,
Laolaltă
cu mine,
Ascultă
Cum
ploaia cu degetele-i reci şi lungi
Îşi
tot îngână cântecul urât,
Dărăbănind
mereu
Pe
clapele trotuarelor.
Belşugul
Tristeţilor mele şi al
dorului meu de nestrăbătut
Îşi sporeşte tainul de
cuvinte duioase.
Pe trotuarele tale
îndepărtate, îndepărtate, cine,
Cine poate să-ţi spună
cuvintele
Care îmi năvălesc în gât:
– Inima mea
A trăit şi a huzurit o
mie de nopţi de iubire,
Dar unde-i, unde-i
Noaptea o mie şi una?
De ce nu vrei să-ţi duci
povestea până la sfârşit,
Şeherezada mea?
Pe cine vrei să scapi de
moarte?
CEAS DEŞTEPTĂTOR
În
fond, ştiţi ce sunt eu?
Sunt
un biet ceas deşteptător:
La
îndemâna dumneavoastră,
Întors
de mâna dumneavoastră
Atunci
când aveţi nevoie,
Pentru
ca eu, cu inima gâfâind de efort,
Să
vă trezesc
Din
somnu-adânc...
Şi-adeseori,
Drept
mulţumire,
Îmi
daţi în cap,
Ca
să-mi astupaţi gura...
