luni, 24 decembrie 2018

Gheorghe IORGA – „SOHRÃB SEPEHRI: «ÎNFUNDĂ UŞILE, SPARGE ILUZIA!...»”


Gheorghe IORGA – „SOHRÃB SEPEHRI: «ÎNFUNDĂ
UŞILE, SPARGE ILUZIA!...»”




CULOARE SIMPLĂ

Cerul, mai albastru.
Apa, mai albastră.
Sunt pe terasă,
Ra′nã e la marginea bazinului.
Spală rufe Ra′nã.
Frunzele cad.
Într-o dimineaţă, mama a spus:
„E un anotimp deprimant.”
I-am spus:
„Viaţa e un măr,
trebuie să-l mănânci cu tot cu coajă.”

Vecina, la fereastră, ţese o plasă şi cântă.
Citesc „Vedele” şi, din când în când,
Desenez o piatră, o pasăre, un nor.
Un soare constant.
Graurii sunt aici.
Tocmai s-au ivit călţunaşii.
Dezghioc o rodie şi îmi spun:
ce bine ar fi dacă seminţele din inima oamenilor
ar fi vizibile!
Sucul rodiei îmi ţâşneşte în ochi,
îmi dau lacrimile.
Mama râde.
Şi Ra′nã.

EXIL

Luna pluteşte peste sat,
sătenii dormi duşi.
Pe terasa asta,
respir mirosul chirpicilor exilului.
Grădina vecinului e luminată.
Lampa mea e stinsă.
Luna străluceşte pe farfuria cu castraveţi
şi pe urcior.
Broaştele cântă.
Şi ciuful, uneori.
Muntele e aproape de mine,
după arţarii şi măslinii de Boemia,
şi deşertul se vede de aici.
Nu vezi nici pietre, nici floricele.
Dar vezi umbrele îndepărtate,
ca singurătatea apei,
precum cântecul lui Dumnezeu.
Cred că e miezul nopţii.
Carul-Mare e-aici, la două palme de acoperiş.
Cerul nu mai e albastru, era albastru în dimineaţa asta.
Mâine,
să nu uit să merg în grădina lui Hasan
să cumpăr prune şi caise.
Să nu uit să fac un crochiu
cu caprele pe malul râului Salkh,
un crochiu cu stuful şi cu reflexele sale pe apă.
Să nu uit să scot imediat
toţi fluturii ce cad în apă.
Să nu uit să acţionez împotriva legii pământului.
Mâine,
să nu uit să-mi spăl prosopul
cu lemn, pe malul râului.
Să nu uit că sunt singur.

Luna pluteşte peste singurătate.

ADRESĂ

Era în zori, când cavalerul a întrebat:
„Unde-i casa prietenului?”
Cerul făcu o pauză.
Trecătorul a încredinţat crenguţa de lumină
pe care o ţinea între buze
obscurităţii nisipului.
A arătat cu degetul un plop şi a spus:
„Puţin înaintea copacului,
era o ulicioară
mai verde ca visul lui Dumnezeu,
unde iubirea-i la fel de albastră
ca penele sincerităţii.
Mergi la capătul străduţei
de dincolo de maturitate,
apoi te întorci către floarea singurătăţii.
La doi paşi de floare,
te opreşti la piciorul fântânii eterne
a miturilor pământului
şi eşti invadat de o frică transparentă.
Auzi un fâşâit
în intimitatea fluidă a spaţiului:

Vezi un copil
căţărat într-un mare pin
ca să prindă un puişor
în cuibul de lumină,
îl întrebi:
«Unde-i casa prietenului?»”

NEGRU ŞI ALB

E dimineaţă.
Vrabia pură cântă.
Toamna s-a pulverizat în frunze
pe tot zidul.
Gestul soarelui vesel
trezeşte masa putrefacţiei:
un măr putrezeşte în aşteptarea ajurată a panerului,
o senzaţie că singurătatea obiectelor
atinge uşor pleoapele,
între arbore şi clipa verde,
recurenţa albastrului
se amestecă în dorinţa de cuvânt.
Dar, o, inviolabilitate a albului hârtiei,
pulsul cuvintelor noastre
palpită în absenţa cernelii scribului!

În spiritul prezentului,
atracţia formei se pierde.
Trebuie să închizi cartea.
Trebuie să te ridici,
să mergi de-a lungul timpului,
să priveşti floarea,
să asculţi echivocul.
Trebuie să alergi până la capătul existenţei.
Trebuie să mergi spre mireasma
pământului anihilării.
Trebuie să ajungi la încrucişarea arborelui cu Dumnezeu.
Trebuie să te aşezi aproape de creştere,
undeva între extaz şi revelaţie.

APROAPE DE DEPĂRTĂRI

Femeia era în pragul uşii,
cu un trup veşnic.
M-am apropiat:
ochiul a devenit muşchi.
Cuvântul s-a prefăcut în pană,
în pasiune, în iluminare.
Umbra s-a prefăcut în soare.
M-am dus să mă plimb puţin la soare.
Am mers departe în aluziile plăcute:
am mers până la întâlnirea copilăriei
cu nisipul,
în mijlocul erorilor amuzante,
până la lucrurile pure.
Am mers aproape de ape figurate,
la piciorul părului înflorit
cu un trunchi de prezenţă.
Cu adevărurile muiate
se amestecă pulsul.
Cu arborele se amesteca mirarea mea.
M-am aflat la câţiva metri de empireu.
M-am simţit puţin trist.
Cauţi un leac
când te simţi trist.
L-am căutat şi eu.

M-am dus până la masă,
până la iaurtul ca aperitiv,
până la prospeţimea legumelor.
Era pâine, un pahar
şi băutul cu înghiţituri mici.
Gâtul ardea în sinceritatea votcii.
Când m-am întors,
femeia era în pragul uşii,
cu un trup de răni veşnice.
Cutia de conservă goală
rănea gâtul râului.

APA

Să nu murdărim apa:
în jos, poate un porumbel bea din ea.
Sau poate, într-o pădure îndepărtată,
un sticlete îşi spală în ea penele.
Sau chiar un urcior se umple în sat.

Să nu murdărim apa:
se poate ca apa aceasta
să curgă la piciorul unui plop
ca să spele amărăciunea unui suflet.
Sau ca mâna unui derviş
să-şi umezească în ea pâinea uscată.

O femeie frumoasă
s-apropie de râu.
Să nu murdărim apa:
faţa ei pare şi mai frumoasă.
Cât de plăcută e apa!
Cât de pur e fluviul!
Cât de puri sunt oamenii de sus!
Cât de clocotitoare sunt izvoarele lor,
iar vacile lor au ugerele pline de lapte!

Nu le-am văzut satul.
Fără îndoială, la picioarele gândurilor lor,
se află amprentele lui Dumnezeu.
Acolo, clarul de lună luminează
întinderea cuvântului.
În satul de sus,
pereţii sunt sigur mici.
Sătenii ştiu ce este macul-roşu.
Acolo, albastrul e cu adevărat albastru.
Dacă un mugur înfloreşte,
tot satul e la curent.
Ce uimitor e acest sat!
Fie-i pline de muzică aleile-grădini!
Oamenii de sus înţeleg apa.
Ei n-au murdărit-o,
nici noi să nu murdărim apa!

APROPIE!

Zdrobeşte acoperişul şi străluceşte!
Căci rodul întunecimii e-aici.
Grăbeşte-te, înfundă uşile, sparge iluzia!
Căci eu sunt sâmburele acestei suferinţe negre.
Culege-mi tristeţea, s-a copt!
Multă vreme, ne-am rănit,
iar uşa împăcării s-a închis.
Acolo să mă duci,
pe stânca înaltă a eului meu:
însingurat rămân.
Tu m-ai condus la izvorul „purităţilor” mele,
pisoiul liniştii l-am pierdut
şi-am început să plâng.
De drum sunt epuizat.
Unde voi găsi un cort
între flacără şi vânt,
departe de freamătul ţării somnului?
Nu-mi fie teama perturbată,
căci ea-i adăpătoarea-mi vie!
Să nu se prăbuşească tristeţea,
căci ea-i frumosul meu cel sublim!
Cheamă! Pentru ca existenţa să se ridice,
floarea să-şi piardă culoarea,
pasărea să dorească să uite.

Te-am zărit,
am sărit peste trecerea timpului,
te-am zărit,
m-a prins pasiunea pustiului.
Şi gândeşte-te bine,
sunt pasionat de moarte.
Aproape de tine, sunt irisul îmbătat de apă.
Draga mea, e înfricoşătoare existenţa!
Să curgi pe stânca mea, lustruieşte-mă:
sunt acoperit de spuma numelui.
Să creşti, răcoarea ta
faţa somnoroasă mi-o mângâie.
Strigătul ochiului şi al stelei s-a îmblânzit,
ce rămâne? Cerurile să ne audă!
Ridică-te, îndreaptă-mi necredinţa!
Fă-te mehrãb-ul meu fără început!
Apropie!
Ca să devin în întregime eu.

FLOAREA NEANTULUI

Mergeam,
copacii erau atât de mari
şi privirea, atât de neagră!
Era un drum ce ne aducea
la floarea neantului.
Moartea pe versanţii muntelui,
un nor în vârf,
păsări la marginea existenţei.
Cântam:
„Fără tine,
aş fi o uşă spre exterior,
o privire spre orizont,
o voce în deşert.”

Mergeam, pământului îi era teamă de noi,
şi vremea ploua peste noi.
Am râs: abisul se trezi
şi cei nevăzuţi începură să cânte.
Eram tăcuţi, deşertul, neliniştit,
iar orizontul, un lanţ de priviri.
Ne-am aşezat,
ochii tăi, numai îndepărtări,
mâinile mele, numai singurătate,
iar pământurile, numai somn.
Am dormit:
se făcea că o mână culegea o floare
într-un vis.
Gheorghe IORGA
(Traducere din literatura iraniană modernă)
Publicat de la

Gheorghe IORGA – „FORUGH FARROKHZÃD: «FEMEIA ASTA DE OCARĂ CARE SFIDA IRONII ABSURDE SUNT EU»”


Gheorghe IORGA – „FORUGH FARROKHZÃD: «FEMEIA ASTA DE OCARĂ
CARE SFIDA IRONII ABSURDE SUNT EU»”




BUNĂ ZIUA, TRISTEŢE!

Ah, dacă numai ca toamna eram,
ca toamna,
dacă numai stinsă eram şi melancolică
precum toamna!
Frunzele urărilor mele s-ar îngălbeni,
soarele din ochii mei s-ar răci.

Cerul inimii mele de patimă s-ar umple.
Deodată, o furtună de tristeţe m-ar lovi,
lacrimile mele ca ploaia fusta mi-ar colora-o.

O, ce frumoasă aş fi, de-aş fi ca toamna.
Aş fi sălbatică, pasionată, colorată.
Un poet ar citi un imn divin în ochii mei.
Lângă mine, inima unui amant ar arde
în flăcările unei dureri secrete.

Cântecul meu,
ca o briză cu aripile frânte ar revărsa
mireasma duioşiei pe obositele inimi.

În faţa mea:
faţa amară a iernii tinereţii mele.
Departe, în spate:
se tulbură vara unei iubiri neaşteptate.
Inima mea:
cămin de tristeţe, de suferinţă, de suspiciune.
Ah, dacă numai ca toamna eram,
ca toamna!
UNIVERSUL UMBRELOR

Noaptea, pe drumul umed,
umbrele noastre par să fugă de noi.
Dar, la coborâre, departe,
ele se apropie încet
în praful fără noroc al clarului de lună
aşternându-se, rece şi greu,
pe ramurile viţei-de-vie.

Noaptea, pe drumul umed,
în tăcerea unui pământ de miresme,
înfrigurate, umbrele noastre se iau în braţe câteodată,
nişte flori bete de roua din ajun.

Parcă ar murmura cu bucurie,
temătoare de noi,
cântecele pe care nu le cântăm niciodată,
cântecele pe care le înăbuşim de ură
în liniştea inimii noastre.

Dar departe de umbre,
ignorând romanul afinităţilor,
al despărţirilor şi împreunărilor,
obositele noastre trupuri, în inerţia lor,
viaţa o creează din nou.

Noaptea, pe drumul umed,
mă întreb uneori:
„Viaţa culoarea şi-o capătă
înăuntrul umbrelor?
Sau noi suntem umbrele
umbrelor noastre?”

O, mii de spirite rătăcitoare,
în întuneric, cerc aţi făcut în jurul meu,
unde mi-e umbra?
„Lumina ororii străluceşte
în cristalul strigătului meu mut.”
Unde mi-e umbra?
Unde mi-e umbra?

Nu vreau
să mă rup nicio clipă măcar de umbra mea.
Nu vreau
să cadă departe de mine, pe drumuri,
să cadă obosită şi grea
sub picioarele trecătorilor.

De ce trebuie, în căutarea ei însăşi,
să dea de uşi deschise?
De ce trebuie să se izbească
de porţile, de zidurile fiecărei case?
Piciorul disperării de ce să-l pună
pe un pământ rece, străin?

Oh... O, soare! De ce de mine umbra o-ndepărtezi?
Te întreb:
E suferinţă obscuritatea ori bucurie?
E închisoare trupul sau tărâm al libertăţii?
Obscuritatea nopţii ce-i oare?
Noaptea-i umbra cărui suflet obscur?

Ce spune ea? Ce spune ea?
Extenuată, pierdută, perplexă,
apuc pe-un drum: de întrebări fără sfârşit.

ZIDUL

În parcurgerea precipitată a clipelor reci,
ochii tăi sălbatici, în linişte,
un zid construiesc în jurul meu.

De tine fug pe drumuri întortocheate
să văd prăfuitele câmpii ale lunii,
să mă spăl în apa izvoarelor îndepărtate,
să mă plimb pe drumurile luminii
în bruma colorată a unei dimineţi calde de vară,
spre a culege o poală de crini sălbatici,
apre a asculta cântecul cocoşului
de pe acoperişul casei unui ţăran.
De tine fug ca să calc în picioare iarba câmpiei
şi să beau proaspătă roua plantelor.

De tine fug ca să privesc,
din înaltul falezelor pierdute într-un negru nor,
dansul rotitor al furtunilor mării
pe o coastă abandonată,
ca să survolez, într-o seară de departe,
câmpiile, munţii şi cerurile
precum porumbeii solitari,
ca să aud prin arbuştii uscaţi
fericite cântece ale păsărilor sălbatice.

De tine fug ca să deschid departe
drumul spre ţara cu dorinţe
şi lacătul greu, aurit al palatului cu visuri.

Dar ochii tăi strigând tăcut
fac drumurile mele obscure
şi în negrul misterului lor
un zid în juru-mi ridică.

În sfârşit, într-o zi,
voi fugi de farmecele ochiului îndoielii,
mă voi risipi
ca parfumul florii colorate a visurilor,
voi aluneca în părul brizei nocturne,
voi zbura până în prejma soarelui.

Într-o lume adormită în liniştea eternă,
voi aluneca uşor în patul unui nor aurit,
iar mâna luminii va răspândi în cerul vesel
formele a sumedenii de melodii.
De acolo, fericită şi liberă,
îmi voi întoarce ochii spre lumea
unde ochii tăi plini de farmece
fac obscure drumurile mele.
Ochii mi-i voi întoarce spre lume:
în juru-i, ochii tăi plini de farmece
în negrul misterului lor
ziduri să ridice nu încetează.

PĂCATUL

Am păcătuit, în plăcere am păcătuit,
în calde braţe şi înflăcărate.
Am păcătuit, în braţe de fier am păcătuit,
în braţe arzătoare şi duşmănoase.

În acest dulce loc, sumbru şi mut,
ochii-i i-am privit plini de mistere;
de implorările ochilor săi inima-mi,
cu nerăbdare, a tremurat.

În acest dulce loc, sumbru şi mut,
m-am aşezat lângă el, agitată.
Dorinţă au vărsat buzele lui pe buzele mele.
De tristeţea inimii mele nebune-am scăpat.

O poveste i-am spus, de iubire:
„Te vreau, iubitule! Pe tine te vreau,
cu-nsufleţitoare braţe.
Pe tine te vreau, al meu nebun îndrăgostit!”

Dorinţa privirea-i a-nflăcărat-o,
a dansat în pahar vinul roşu
şi pe patul moale, de voluptate beat,
trupul meu pe pieptul său a tremurat.

Am păcătuit, în plăcere am păcătuit,
lângă un trup tremurând, epuizat.
Doamne! Nu ştiu ce-am făcut
în acest dulce loc, sumbru, mut...

PESTE MORMÂNTUL LUI LEYLI

În sfârşit, s-a ridicat voalul misterului.
M-ai cunoscut, în sfârşit, o, familiară privire!
Sunt umbra ta, de tine să fug aş putea cum?
Sunt eu mireasa stăruitoarelor tale gânduri.

Sunt ochii mei cei ce te seduc!
Ce contează Leyli şi povestea ochilor ei negri?
Nu încerca să ştii de ce ochii mei
la fel de negri nu-s ca ochii-i sălbatici!

De-n ochii lui Leyli noaptea-nflorea,
în ai mei, se deschide înflăcărată a iubirii floare.
Pe mugurul buzelor mele stinse curg
atâtea poveşti despre-ale iubirii plăcute viclenii.

Captiv al himerelor eşti şi eşti ignorant!
Revino! Uite-mi buzele, cupa săruturilor!
De capcana săruturilor de puteam scăpa,
ai săruturilor sclavi nu vom mai fi!

De ce nu ţi-aş spune, o, familiară privire,
sunt eu mireasa stăruitoarelor tale gânduri!
Sunt eu femeia care-a trecut cu pas uşor
peste mormântul rece şi stins al necredincioasei Leyli.

REVOLTA LUI DUMNEZEU

De-aş fi Dumnezeu,
i-aş convoca într-o seară pe îngeri
şi le-aş cere să arunce discul soarelui
în cuptorul tenebrelor!

Aş porunci slujbaşilor
grădinii acestei lumi
să smulgă frunza galbenă a firii
din ramura nopţii!

La miezul nopţii,
îndărătul voalului curţii maiestăţii mele,
mâna furiei mele violente
ar dărâma natura întreagă!

După mii de ani de tăcere,
mâinile mele obosite
ar arunca munţii în mare!

Aş elibera mii de stele înfrigurate,
aş da foc codrilor,
aş sfâşia perdelele de fum
pentru ca în furtuna vântului
fiica focului să danseze îmbătată
în braţele pădurilor!

Aş sufla
în flautul magic al vântului nocturn
pentru ca fluviile ca nişte şerpi însetaţi –
obosiţi să se târască pe piepturile lor ude –
să se ridice si să se arunce
în pântecul mlaştinii negre a nopţii!

Aş ruga vânturile să arunce,
pe fluviul nopţii încinse,
vaporul beat al miresmei trandafirilor.

Aş deschide mormintele
pentru ca mii de suflete rătăcind
să se întoarcă-n închisoarea trupurilor.
De-aş fi Dumnezeu,
i-aş convoca într-o seară pe îngeri
şi le-aş cere să facă să fiarbă apa Kousarului
în cuptorul infernului
şi cu torţele arzând în mână
să expulzeze gloatele de oameni pioşi
de pe păşunile paradisului verde.

Dezamăgită de pietatea-mi divină,
m-aş refugia, noaptea, în patul lui Satan
ca să mai comit o greşeală!
Aş schimba plăcerea neagră şi penibilă
a îmbrăţişării unui păcat
cu coroana de aur a maiestăţii mele!

UN POEM PENTRU TINE

Fiului meu Kãmyãr, aşteptând zilele ce vor veni

Am compus acest poem pentru tine
într-o seară însetată de vară,
pe un drum mereu blestemat,
în vechiul mormânt al acestei tristeţi nesfârşite.

E ultimul meu cântec de leagăn
la piciorul leagănului tău.
Şi-i o speranţă: că ecoul violent al strigătului meu
în cerul tinereţii tale va răsuna.

Lasă-mi umbra rătăcind
să se îndepărteze de-a ta!
Mi-e dorinţa ca-n ziua regăsirii noastre
între noi nimeni să nu mai fie,
în afara lui Dumnezeu.

De durere umilită, fruntea mi-am sprijinit-o
de o întunecoasă uşă.
îmi frec din nou degetele fine şi reci,
cu credinţă, de uşa asta, de uşa asta.

Femeia asta de ocară
care sfida ironii absurde sunt eu.
Voiam să fiu strigătul propriei existenţe,
dar, vai, nu eram decât o „femeie”.
Când inocenţii tăi ochi vor aluneca
pe această carte confuză şi fără-nceput,
vei vedea revolta profundă a tuturor timpurilor
înflorind în inima fiecărui cântec.

Aici, stelele sunt toate stinse.
Aici, îngerii sunt toţi în lacrimi.
Aici, mugurii tuberozei
valorează mai puţin ca spinii deşertului.
Aici, la fiecare răscruce, îi găseşti
pe demonii minciunii,
ruşinii şi ipocriziei.
Nu văd nicio rază trezindu-se în zori
pe cerul acesta întunecos.

Lasă-mi ochii să se umple din nou
de picăturile de rouă!
Plec ca să dezvălui măştile
Fecioarei Maria impuse pe feţe.

Am părăsit coastele bunei reputaţii.
Am o stea de furtună în piept.
Locul zborului flăcării din ura mea,
vai, e o închisoare obscură.

De durere umilită, fruntea mi-am sprijinit-o
de o întunecoasă uşă.
Îmi frec din nou degetele fine şi reci,
degetele de speranţă, de această uşă.

Ştiu: să-i sfidezi pe aceşti oameni pioşi şi pretenţioşi
nu-i o sarcină uşoară.
Din nefericire, copilul meu drag,
ţara noastră-i cuibul lui Satan de multă vreme!

Într-o zi, de regrete privirea ta va aluneca
pe acest cântec de durere.
Mă vei căuta în cuvintele mele
şi vei spune: „Ea este mama!”
PĂPUŞA MECANICĂ

Sigur, tu poţi fi şi mai tăcută.

Îţi poţi fixa privirea, ca aceea a morţilor,
ore întregi,
pe fumul de la o ţigară,
pe o ceaşcă de cafea,
pe floarea palidă din covor,
pe o linie imaginară de pe un zid.

Poţi trage perdeaua
cu înţepenitele-ţi degete ca să vezi
ploaia ce cade pe stradă puhoi,
copilul adăpostindu-se sub boltă,
curcubeiele colorate din mâna-i
şi căruţul stricat
părăsind cu o grabă asurzitoare
piaţa goală.

Poţi sta nemişcată
lângă perdea, dar surdă şi oarbă.

Poţi rămâne o femelă
sănătoasă şi frumoasă
în braţele cuceritoare ale unui mascul,
cu un trup ca o faţă de masă de piele
şi cu două ţâţe mari, pietroase.

Îţi poţi pângări puritatea iubirii
în patul vreunui beţiv,
nebun, vagabond.
Poţi să dezlegi cu agerime
o întreagă enigmă uimitoare.

Poţi să te amuzi cu nişte cuvinte încrucişate.
Poţi să te mulţumeşti să găseşti
un răspuns inutil,
da, inutil, cinci sau şase litere.
Poţi îngenunchea toată viaţa
cu capul plecat
la piciorul unui mausoleu rece.

Poţi chiar să-l vezi pe Dumnezeu
într-un mormânt anonim.

Şi poţi să-ţi răscumperi credinţa
cu un bănuţ.
Poţi să putrezeşti în celulele unei moschei
ca versetele bătrânului cititor de rugăciuni,
în pelerinaj.

Poţi avea mereu acelaşi rezultat
egal cu zero în cele patru operaţii.

Poţi considera ochii tăi
în coconul de ură
ca un buton palid pe un vechi pantof.

Poţi să te evapori ca apa în bazin.
Poţi să ascunzi cu ruşine
frumuseţea unei clipe pe fundul unui cufăr
ca o fotografie alb-negru,
instantanee şi ridicolă.

Poţi agăţa imaginea unui condamnat,
un învins sau un crucificat
într-un cadru rămas gol.

Poţi acoperi o gaură într-un zid
cu nişte măşti.

Poţi să te asociezi cu imagini
şi mai absurde.

Poţi trăi ca o păpuşă mecanică
şi lumea să o vezi cu ochii tăi de sticlă.
Poţi să zaci ani întregi
cu un trup umplut cu paie
în mijlocul dantelelor şi paietelor
într-un sicriu îmbrăcat în fetru.

Poţi urla fără motiv
la fiecare presiune dezmăţată a unei mâini:
„Oh! Ce fericită sunt!”

Gheorghe IORGA
(Traducere din literatura iraniană modernă)
Publicat de la
Abonați-vă la: Postări (Atom)