POEZIE ARMEANĂ: MARO
MARKARIAN
MARO
MARKARIAN (n. 1915): „Născută la Şulaveri
(astăzi, Şahumian, în Gruzia), unde îşi face
studiile medii.
În 1938,
absolvă Facultatea de filologie a Universităţii
din Erevan şi îşi dă aspirantura la secţia armeană
a Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Din 1967,
activează în cadrul Comitetului pentru relaţii
culturale
cu armenii
din diaspora. Primele poezii îi sunt publicate
în 1935, în presă. Volumul
de debut, Intimitate,
apare
în 1940, urmat de Poezii (1945),
Glasul mamei (1950),
Lirică
(1962), După topirea zăpezilor (1965),
Tăcere
deplină (1972), Din adâncul zilelor (1975).“
TU Al SĂ VII DE PE ALTĂ PLANETĂ...
Tu ai să vii de
pe altă planetă
Când eu voi părăsi lumea
aceasta
Şi nu vor mai fi
nici un fel de
Viclenii,
Trădări,
Prefăcătorii.
Şi
totuşi inima ta
Va
fi îndurerată,
Şi tu vei privi înapoi
cu nelinişte,
Şi nu vei mai înţelege
Ce cauţi.
Va rămâne doar un ecou de
demult,
Iar în depărtare va
fulgera
Versul argintiu al
poemelor mele.
Şi de oriunde aş fi,
Şi oricine ai fi
Voi simţi durerea
sufletului tău fumegos,
Chiar şi într-un alt
Univers.
TU NU MĂ AUZI...
Tu
nu mă auzi,
Nu
auzi acum
Nici
tăcerea mea,
Nici
bunătatea mea,
Nici cuvintele care
mi-au sărit de pe limbă.
Eu voi transmite pentru
tine
De pe o planetă
necunoscută,
Iar undele
interplanetare,
Credincioase, au
să-nregistreze totul:
Chiar şi ceţurile şi
furtunile
Cele fără de griji şi
socoată
Se vor potoli înţelepte
Şi vor amuţi.
În uşa ta va bate un
ciob de cometă
Şi va aduce o veste
scrisă cu litere stelare,
Dar tu nimic, nimic nu
vei înţelege,
La fel ca acum.
POATE ŞI NOI, UNEORI..
Poate şi noi,
uneori
Colindăm precum
stelele
Prin ceruri adânci şi nemărginite
Şi zburăm prin
necunoscutele spaţii
Şi ne amestecăm,
Chiar şi pentru
o clipă,
Cu stelele ce
dau lumină,
Iar în visele
noastre bune
Aflăm veşti
despre ele,
Fără ca noi să
le înţelegem.
Şi, apoi,
neînţeleasa tristeţe
Ni se cuibăreşte
în sânge,
Iar noi n-o
putem ţine în frâu –
Cum nici acel
dor dureros, fără pricini,
Pe care adesea
Nici nu ni-l putem
explica.
ÎNTR-O ZI...
Într-o zi
Vor coborî în mici cârduri coşuleţe
Împletite din stele şi
din
Leagăne de curcubeie,
Şi vor sări din ele
Fete senine cu
plete-aurii,
Şi băieţi
Care vor arunca
pretutindeni unelte simple
Cu minere aurite,
încrustate cu diamante.
Ei vor săpa nişte
maluri,
Ei au să ridice coloane
şi vor frânge câteva unelte,
Dar vor continua
săpăturile
Ici şi colo şi vor
risipi bogate iubiri,
Vor râde şi se vor chema unii
pe alţii
Risipind în jur râsete şi aplauze
Şi vor azvârli pretutindeni
Fire multicolore de
lumină
Care-au sorbit tăria
cerească
Şi vor construi staţii
solare
Şi vor întinde fire de
stele
De la o planetă la altă
planetă.
ŞI SE VOR OPRI...
Şi se vor opri miraţi,
Vor râde precum râsul soarelui,
Vor pune oamenilor
acelei planete „N“
Întrebări în limba lor
dumnezeiască,
Precum: De ce v-aţi
sărăcit
Pe voi înşivă?
Şi de ce n-aţi trăit în
pace
Nici voi, cele mai
apropiate fiinţe,
Şi de ce v-aţi împovărat
Cu întrebări atât de greu de rezolvat,
De ce v-aţi chinuit
mintea
Cu probleme grele,
supraomeneşti,
Şi de ce aţi şters toate
culorile
Din sufletul ei –
Voi, oameni atât de minunaţi, oameni
fără de seamăn
Ai planetei „N“?
