sâmbătă, 30 martie 2013

DORIN TUDORAN, „PREFĂCEŢI-VĂ CĂ MĂ AUZIŢI”



DORIN TUDORAN
 
PREFĂCEŢI-VĂ CĂ MĂ AUZIŢI




Mic tratat de glorie” (1973)
Cântec de trecut Akheronul” (1975) 
Uneori, plutirea” (1977) 
O zi în natură” (1977) 
Respiraţie artificială” (1978) 
Pasaj de pietoni” (1978)  
De bună voie, autobiografia mea” (1978)




Elegie la pasărea Emanuelle

Nu te mai presimte nimeni, Înălţimea Ta,
de parcă aripile tale nici n-au existat;
nu te mai aşteaptă nimeni, nu te mai invocă,
de parcă n-ai fi trecut niciodată pe-aici.

Copiii s-au vindecat: nu mai înalţă zmee;
cerul s-a vindecat: nu mai primeşte hârtii colorate;
pădurea se usucă văzând cu ochii – până şi aerul
atârnă ca o draperie de zdrenţe, Înălţimea Ta.

Ceilalţi mă-ntreabă, aşa, într-o doară, cum mă simt,
dacă plec, dacă nu vreau ceva, dacă rămân încă;
ceilalţi sunt siguri de ei, adică sunt chiar ceilalţi –
Tu ce mai faci, Înălţimea Ta? Ce mai aştepţi?

Într-o seară, mi  s-a părut că te-aud venind,
am ieşit în curte, am făcut ochii roată:
ştii bine – nu erai tu; nici măcar nu era vorba de tine.



Dorin Tudoran şi Dumitru Ţepeneag
(Braşov, aprilie 2013)

Meritele de scriitor ale lui Dorin Tudoran ţin de rea­lizarea angajării existenţiale printr-o poetică a tabloului liric rafinat, într-un registru al ironiei amare: stilizate şi fals-indiferente, situaţiile istoric-morale gravate de el cu o peniţă fină palpită în pura lor semnificaţie parabolică; epurate de orice balast al subiectivităţii, ele ni se impun, cu atât mai teribil, ca nişte atentate obiective împotriva naivităţii, inocenţei şi visului: poetul nu face decât să aleagă, cu artă, câteva elemente care, în virtutea unui principiu coagulant al parabolei, compun – parcă de la sine – o situaţie demascatoare. În ultimă analiză, «Respi­raţie artificială» e un remarcabil volum de poezie politică, denunţând în principal una din demoniile lumii moderne: «arta» de a inventa duşmani, pentru simpla plăcere de a-i lichida.(Ştefan Aug. Doinaş, Lectura poeziei)


Dorin Tudoran şi Dumitru Ţepeneag
(Braşov, aprilie 2013)


Deocamdată, numai ţie

Ce târziu am observat că nu mai eram
şi ce normală mi-a apărut întâmplarea
ce-a îngrozit pe-atâţia făcându-i să se clatine –
moartea mi se pare acum pâinea şi sarea.

Cine rupe din pâine trebuie să-nghită bucata
cine a înmuiat în sare va afla gustul ei
peste toate vorbele noastre descărnate
ca peste-o esplanadă – zborul rotat al unor porumbei.

Ce târziu am aflat că nu face nimic
că nu e nici măcar o dramă, darmite-o tragedie
să dispari aşa, dintr-o dată, la un semn
ce ţi se-arată deocamdată numai ţie.

Ce ni se cuvine

Ce ni se cuvine s-a micşorat într-atât
de-ncăpem fiecare în câte-o celulă a creierului meu –
n-am abordat pentru asta cercetarea fundamentală
şi nici n-am primit vreun semn de la Dumnezeu.

Tu, fiica mea Alexandra, poţi trece de vrei
uşor dintr-o celulă într-alta – deocamdată ale creierului,
mai târziu vei afla că există necesitatea
inexorabil-naţională
de-a ucide subversiva familie a greierului. 

Aştept cu încredere, cu mândrie, şi alături de voi
ziua ferice când vom încăpea într-o singură celulă –
restul creierului meu va fi ocupat
de cei având  la mână magica ţidulă

prin care se adevereşte că nouă – de fapt şi de drept,
nu ni s-a cuvenit niciodată nimic
nici măcar să poposim pe vremuri de urgie
în iluzoria trecătoare
dintre creierul mare şi creierul mic.

Ontologii bâlbâite
Ilenei Mălăncioiu

Beau sângele de cucută al acestor nopţi negre.
Beau sângele negru de cucută al acestor nopţi albe.
Noctambulez între limba română şi celelalte limbi.
Nu spun orbecăi, fiindcă a orbecăi înseamnă,
vezi bine, o stare de trezie.

Eu nu mă mai pot trezi în limba română
şi nu am fost niciodată treaz într-o altă limbă.
Bulucesc printre vaviloanele onomatopeice ale acestei lumi
ca un câine de început şi de sfârşit al lumii.

Toată lumea merită să fie mai fericită ca mine.

Nimeni nu a călcat în mai multe gropi decât am făcut-o eu.
Lumea nu este făcută să fie o groapă,
lumea este făcută să fie
mocirla puturoasă ce acoperă orice groapă.

Fericirea ca stare de prostie.

Trebuie că era stupidul Don Carlos
care de-abia împlinise douăzeci şi trei de ani
şi spunea cătrănit: „Am douăzeci şi trei de ani
şi nu am făcut încă nimic pentru nemurire.”

Nu mai am douăzeci şi trei de ani şi, iată,
nemurirea nu a făcut nimic pentru mine
decât să îmi arate ce era orbitor de evident –
că am fost doar o întâmplare ca toate celelalte.

Mor ca un scuipat sleit pe obrazul acestor ontologii bâlbâite.
(Decembrie 2003)

Totuşi
Lui Nicolae Prelipceanu

Nu pot să mor şi pace.
Arunc toate periile peste umăr,
mă uit în toate oglinzile şi nu văd decât
un bărbat de o vârstă incertă
vieţuit de moarte ca de o nimfomană.

Un nesfârşit şir de înţelepţi
călătoreşte în genunchi
lustruind pământul de mii de ani
şi tot ce rămâne în urmă-i
nu e decât o pulbere cu gust
de pergamute.

Pun mâna pe umărul unuia din ei
strâng cu atenţie
şi podul palmei mi se umple
de o vibraţie ca de tsunami.

Îmi plouă pe cap
cu tot felul de barometre sociale,
mercurul lor iute de picior
e de neînţeles pentru mine,
dar pricep că suntem greşiţi, domnilor –
moartea nu vine de la sine.

Zice cărturarul: Trebuie să aibă
şi virtutea o limită.
Dacă trebuie, trebuie.

Totuşi, ce facem cu vipera?
 (Ianuarie 2010)

Ultima epistolă de la fratele Tecumseh

Lui Mircea Martin la 70

Am şi uitat de când sunt aici. 
Uneori – capul, alteori – picioarele
îmi atârnă peste marginea ascuţită a lumii. 
Simt cum o şină
de tren îmi trece foarte aproape de şira spinării – 
rece, zumzăind.

Mă trezesc pentru câteva clipe şi înţeleg:
nu există nicio şină de tren. 
Şira spinării e şina, eu sunt trenul
şi niciunul dintre noi nu mai poate fi oprit.

Mă arde podul palmei. Mă uit. Alt petecuţ de hârtie.
Smulg pioneza. Citesc:
,,... a mind, my son, is a wonderful thing to waste...”

Duc mâna la gură, dau să-mi plimb limba
peste picătura de sânge din palmă:
e rece şi tare ca şina de tren.

Înţeleg:
nu vor mai fi mesaje de la fratele Tecumseh.

Noi, bravul popor al Shawneelor, n-am existat niciodată –
suntem doar un motiv cultural.

Ca şi moartea.
(30 iunie, 2010)

Dorin Tudoran şi Dumitru Ţepeneag
(Braşov, aprilie 2013)
 
Slavă ţie, Caracalla!

Întinşi pe-un braţ de paie
intram în Via Appia Antica
într-o căruţă cu coviltir. 

Mă strângeai în braţe
şi printre lacrimi
aproape că urlai:
„Ce triumf! Cum
de-am putut să mă tem?!”
Străbătuserăm Sudul.

De bună voie, autobiografia mea

După ce-am părăsit Aragonul natal
mi-am luat bacalaureatul în teologie.
Era la Salamanca. Tot acolo
am primit laurii şi licenţa în philosophie.
S-a întâmplat
nu după multă vreme:
l-am prădat de tainele ghitarei
pe organistul capelei regale din Neapole
pe sub pielea căruia mă băgasem
cu viclenie.
Atunci am încetat să mai fiu
„un tânăr strălucit, promiţând lucruri pe măsură."
Mi s-a iertat.
Pe licenţa mea în philosophie,
pe spatele acelei patalamale atât de râvnite vreau să zic,
am scris primul capitol
al tratatului meu de ghitară
publicat la Saragosa.
După ce-a devenit celebru,
mi s-a iertat şi asta.
Ceea ce nu mi s-a iertat
niciodată
a fost că numai într-un an
l-am adus la desăvârşire
pe Don Juan de Austria -
fiul legitim al celui de-al patrulea Filip
uitându-şi pentru o vreme
de îndatoririle de arme.
Cel mai cumplit m-au blestemat
dresorii de şoimi
profesorii de scrimă şi echitaţie
doctorii în retorică şi machiaverlâcuri.
Am murit în 1710
după ce-am fost recunoscut
drept cel mai mare ghitarist al vremii.
Mă numesc Gaspar Sanz.
Nu regret nimic.
Nici măcar anul închinat
desăvârşirii tânărului Don Juan;
dimpotrivă.
Spre a nu vă îndoi de-această mărturisire
aveţi aici, alăturat, licenţa mea în philosophie.
Mă îndoiesc, totuşi,
de ceea ce-am părut cândva:
c-aş fi fost eu, Gaspar Sanz,
născut în Aragon,
„un tânăr strălucit, promiţând lucruri pe măsură”.             
P.S.
Tot ce veţi povesti copiilor voştri
în plus faţă de acest curriculum vitae
e doar rodul discordiei nesfârşite
între Salamanca şi Saragosa.

Caligula

În urma
carului triumfal
pretorienii adună
monezile aruncate
de El.
Uralele însă
par irecuperabile –
stolul lor vânăt
izbeşte deja
cupola de carton colorat
a cerului.
 

Dorin Tudoran şi Dumitru Ţepeneag
(Braşov, aprilie 2013)
Mâini de pianist

Stau haidamacii
la umbra unui stejar:
mănâncă
plosca trece de la unul
la altul
ca o târfă de lux
mult râvnită

câte unul râgâie
câte unul sună
de-ai zice că-şi dă sufletul
prin turul pantalonilor:
«Sănătate, camarade!»
mai deoparte
abătut şi cu mâncarea neatinsă
dinaintea lui
el îi priveşte:
nu-şi poate ascunde dispreţul
mâinile lor nu-i plac
sunt murdare
crăpate
diforme –
rădăcini dezlănţuite
se-ncruntă
mai bagă o dată
mâna
în panerul de răchită
acoperit cu şervet alb
caută
pipăie
mângâie agitat
nemulţumit
se ridică
îşi şterge mâinile
cu-o batistă albă de mătase
mâinile lui albe
cu degete lungi
şi bine desenate
– mâini de pianist –
apoi urlă:
«Idioţilor,
dar ochii  lui,
ochii blestematului ăluia
de poet,
unde sunt?
Neisprăviţilor,
nu sunteţi buni de nimic!»

şi-n acelaşi timp
cu-o năpraznică lovitură de picior
răstoarnă panerul de răchită:
iarba pare o imensă masă de biliard
răvăşită –
bile
multe bile albe
însângerate
numai bila roşie lipseşte;
Ante Pavelici a avut
încă o zi proastă –
poate mâine, cine ştie? 

Mărturisirea scribului pamfletar

Câtă Istorie poate să-ncapă
în coaja acestei erori stupide?
Îmi spui de-o viaţă:
„Ce limbă ascuţită ai!”

Ai reuşit - poftim! - să mă plictiseşti.
Află deci acestea:
Cândva
pe masa mea de lucru
a înflorit un pumn murdar.
L-am sărutat
până l-am făcut oglindă;
l-am curăţat cu dinţii
până i s-a făcut pielea roz
ca a pruncilor de curată;
l-am mai sărutat o dată
şi el, Hop!, mi-a sărit
în gură
ca-ntr-un incubator de lux
şi-a zis:
„Numai câteva clipe,
până prind ceva puteri”.
De-atunci,
numai eu am numărat
vreo două mii de ani.

Sau uită-mă

Mersul tău nu mai spune nimic
nu fiindcă te-ai fi născut sub cleştele Racului
în Leu de-ai fi văzut lumina zilei,
în Berbec, tot n-ar mai fi spus nimic
mersul tău.

Din când în când împiedicându-te murmuri:
„Vai, tu, copilăria mea,
cât de netrebnică e
fiinţa ce s-a scurs din tine!
Tu singură mă mai ţii în viaţă
şi-n vreme ce pe tine,
muşuroi de aur,
furnicile te mănâncă neobosite,
fără să-mi pese de asta
eu spun cu veninoasa limbă
a clipei 
«Ce terasă minunată e viaţa!”
Chelner pe-această iluzie de lux
spun pentru ultima oară:
Vai, tu, copilăria mea,
prinde-mă-n braţe,
Îţi va trebui puterea pământului –
frunza ţi se aruncă la piept 
grea ca un meteorit de scârbă.


Dorin Tudoran şi Adrian Lăcătuş
(Braşov, aprilie 2013)

n-avem atâta zăpadă pe frunte

departe şi pereţii de aer ce ne despart se înroşesc
n-avem atâta zăpadă pe frunte pentru a scăpa teferi
urmele apei nu se mai văd şi calul îmi spune:
„stăpân de mi-ai fost vreodată, iartă-mă că te-am slujit cu credinţă;
silă de-ai simţit pentru mine, trupul tău uşor mi s-a părut;
dragostea de ţi-ai îndreptat-o spre mine vreodată, tu eşti cel care
mi-ai dat picior de nisip şi grumaz de miere înşelătoare,
dar nu te teme, nimic nu-nţelegi din toate acestea care poate nici nu-s;
drumul tău nu se va schimba niciodată, chiar dacă
ţi se pare că eu ţi-am vorbit, iar cândva îţi voi spune-o poveste
cu apă, cu pământ, cu sabie şi toate cele ce nu le-ai aflat”
departe şi nu-i nici un păcat de care să mă bucur
nici frunză după care să înţeleg cât mai e până la poarta cetăţii
nedespărţit sunt de această vârstă şi tocmai acum
se-aude din nou glasul atât de curat care-mi sfârtecă trupul:
„stăpân de mi-ai fost, află că nu e mai mare cinste
pentru un piept de bărbat, decât aceea de-a duce într-însul
un adevăr, care să nu-l lase iubit de altă vârstă;
silă de-ai simţit pentru mine, află că sila-i o floare
mirosind frumos, precum rănile de care eşti atât de mândru;
dragoste de-ai avut pentru mine, tu eşti cel care nu va şti niciodată
că departe de noi este sfârşitul - patria noastră natală,
căci, adu-ţi aminte, stăpâne: «rămâi! rămâi! rămâi!
akheronul e mereu lângă tine» şi încă povestea cu apa, 
pământul, sabia şi toate cele pe care nu le-ai aflat, nu ţi-o pot spune”


Dorin Tudoran
(Braşov, aprilie 2013)


ce aşteptaţi de la cântecul meu?


„ce aşteptaţi de la cântecul meu, acum când nu mai mă tem,  
iar glasul cetăţii îmi pare guler de marmoră limpezindu-mi trupul?” 
„de unde mă întorc, auzindu-vă cum plângeţi cu lacrimi de pământ, 
îmblânzind animalele acestea de apă şi de ce-mi par ochii voştri 
înzăpezite vizuini de fiare eu nu ştiu şi mă întorc fără de drum, 
eu nu ştiu, iar voi îmi sărutaţi pumnii cu nerăbdătoare săbii, o, 
dacă i-aş desface, un adevăr negru v-ar fulgera, amintindu-vă 
noaptea când m-aţi petrecut cu braţe foşnitoare la poarta cetăţii” 
„ce aşteptaţi de la rănile mele frumos mirositoare? 
nu mă cercetaţi; despre tandreţea morţii nu vă pot spune nimic, 
decât că am văzut doi ochi de gheaţă întâlnindu-se-ntr-un pustiu, 
pe unde trecuse, ori trebuia să treacă el, akheronul, trup de vietate prefăcută” 
„şi noi ce împlinim? îmi daţi mâinile voastre în grijă, 
iar eu, căzând, trebuie să deosebesc copilul de dumnezeire, 
rana de soare, trupul de suflet, pământul de pământ; 
şi voi ce faceţi? cum veţi însufleţi locul acesta fără de margini
dintre caii pe care i-aţi lăsat să înnebunească până s-au născut 
cine-i va îmbătrâni? cine vă va fi prinţ şi cine giulgiu?”
 

Dorin Tudoran
(Braşov, aprilie 2013)

Elegie

marie vara ce-a trecut
m-a tot rânit m-a tot vândut
şi toamna toamna care trece 
spre akheron mă va petrece
nu ştiu pământul de sub pleoape 
cât m-o aşterne de aproape 
nici steaua-njunghiată-n prund
de m-o răni tot mai rotund
el ochiul alb de var pătrunde
sub iarba împletită-n funde
m-acoperă pe piept o apă
sub ea aud cum steaua crapă
marie lanţul de pământ
a înflorit pe fruntea-mi toată 
şi trupul jefuit în şoaptă
se tot răreşte dus de vânt
 

Dorin Tudoran şi Florin Daniel Dincă
(Braşov, aprilie 2013)
Poetul

Fără să-l vedem
fără să-i pese de noi
el a jupuit
dintr-o singură mişcare
statuia
la poalele căreia
claca noastră se prelungea
de prea multă vreme;

un simplu fâşâit
ca şi cum
o lamă de brici
ar fi despicat o draperie
ca şi cum
cineva ar fi despuiat
un ştiulete de porumb
şi dintr-o dată
am văzut cu toţii
nervii aceia de oţel
vibrând ca o armată
într-un nor de sânge!


„Cântec de trecut Akheronul” (1975)

trupul pierdutului fluviu

dacă n-ar fi fost decât trupul pierdutului fluviu
ori numai ecoul trecerii sale hrănite de seminţe
călătoria cântăreţului fără de frică şi fără prihană
tot ar fi început când tronul de nisip
peste care tăcerea părea un anotimp încă tânăr
glasul îndurerat ca pe o blană de leu
l-ar fi ridicat deasupra lumii eterne:
,,akheronule! akheronule!
vietate fără de trup şi trup fără de viaţă,
această zi fecioară mângâi-o cu tainicile seminţe ce le porţi,
aşaza-o dincolo de orizontul cast şi tânguitor
unde numai arderea trupurilor virgine naşte lumină
şi învaţ-o, akheronule, că moartea e nemişcatul obraz de zână,
tulburatul măr a cărui viaţă rotunjindu-se s-a stins
înainte de-a fi râvnită, akheronule,
akheronule, lespede lustruind rădăcinile ierbii rătăcitoare,
această zi fecioară ascunde-o în undele lethei
ori du-o pe câmpul
unde cavalerii adorm pâlpâind precum se topesc
preatimpuriile plăsmuiri cereşti tremurând sub presimţirea nopţii”
dacă n-ar fi fost decât trupul pierdutului fluviu
ori numai visul cetăţii de-a afla leagănul treptei de aur
călătoria cântăreţului fără de frică şi fără prihană
tot ar fi început tulburând otrava trestiilor de sticlă;
,,aşteaptă-ne, clipă, aşteaptă-ne,
avem ochii legaţi cu proaspete fire de iarbă
şi paşii noştri prea tineri
tremură încă în urma glasului de taur
ce vesteşte năşterea noului an;
aşteaptă-ne, clipă,
fără sângele nostru nu poţi trece dincolo de nopţile lumii,
chiar dacă n-ai avea de întâlnit 
decât trupul pierdutului fluviu,
aşteaptă-ne, clipă, aşteaptă-ne!
numai aşa vei putea trece: păzită
de cântecul fiului nostru cel fără de frică şi fără prihană”

atât de perfectă

atât de perfectă pleoapa ta mă desparte de lume
numai trestiile stârnind sânii de apă
mai tulbură acest ultim exil clătinându-mă
întind mâna în care vocea fiului meu a săpat 
scânteietoare prăpăstii întind mâna
cumpănă subţiată de coapsele nopţii 
dar malul tău akheronule nu se adevereşte
ochiul se închide alungându-mă 
doamne cum ai uitat în mine
ca o ramură de măslin
atâta tăcere?
se leagănă pământul şi nu ştiu dacă tânăr sunt
sau bătrân întrebându-mă pentru ce m-am oprit 
dacă ţărmuri plăpânde atins-am
ori dacă norocosul meu cântec s-a destrămat 
descoperind cel de-al doilea trup al apei
rotund armăsar
ochiul zilei se arată trufaşului cântăreţ
a cărui mână nu se mai poate înălţa pe harfă 
decât spre a vesti că el 
orbul cântăreţ nu-şi mai aminteşte nimic
poate murmurul unei vâsle de-argint:
„o, dac-ai şti măcar o rugăciune de copil,
o, dacă n-ai fi amăgit cetăţile cu cântecele tale neprihănite, 
o, dacă undele lethei logodnă ţi-ar purta
şi dacă apa pe care o cauţi ar avea cu adevărat malurile
spre care întinzi mâna, o, dacă leagănul în care 
ai înnoptat ar fi mai mult decât o aripă însângerată,
abia aş îndrăzni să-ţi spun: sub fruntea ta de va lăcrima 
vreodată patria, întoarce-te, trufaşule, încearcă
să te apropii din nou,
o, dacă toate acestea, şi mai ales pleoapa akheronului,
n-ar fi atât de desăvîrşite, o! trestiile! trestiile..."

unde se mai poate călători

unde se mai poate călători ochii mei de porţelan nu-ţi pot spune
decât: „rămâi! rămâi! rămâi! akheronul e mereu lângă noi,
auzi luntrile cum se întorc grele de nopţile în care au asfinţit
sufletele cavalerilor fără de frică şi fără prihană mângâind pământul”
unde se mai poate călători când sângele-ţi urlă
de ecoul atâtor insule fabuloase şi-ţi înfloreşte braţul
cerşind către eleussis iar copilul tău are gura plină cu fluturi
armura rănită de graiuri necunoscute şi chipul lui
fără de margini înnoptează împovărat şi cuviincios
unde se mai poate călători când blândul mânuitoral armelor
mă aşteaptă în larg şi vulturul cu aripi de borangic
doarme acoperit de iedera nopţii când velinul trup al apei
luminează ţărmul subţiat de aşteptare şi unde se mai poate călători
când iarba îmi otrăveşte orbitele pustiite
de calde şi voluptoase fărădelegi
şi akheronul s-a împotmolit în trupul meu iar voi
de partea cealaltă aşteptaţi să se nască pământul

aşteptare

aştept la malul apei urmărind-o cu ochi de pământ mâhnit
vânătoarea mi-a îndulcit pielea mi-a otrăvit fruntea
sângele meu e pregătit pentru spălarea armelor duşmane
dar cine dintre voi cine-mi va cumpăra o rană?
aştept la malul apei să fiu aruncat din trup
dar urmele tale nu vor să se şteargă de pe mine
m-ai lăsat îngenuncheat într-o poiană bolnavă
dar cine va veni să-mi cumpere o rană frumos mirositoare?
aştept ocrotit de nunta ierbii aştept
pieptul îmi sfârâie de-atâta lumină
şi mirosul armurii topite bate ca un crivăţ subţiindu-mă
aştept vino să-mi speli ochiul de pământ neprihănit
aştept piciorul de prunc să-mi arate cărarea
aştept piciorul tău mărie să-mi lumineze locul
aştept pierderea aripilor şi mărturia lacrimii negre
aştept războiul dintre inimă şi sânge aştept
parcă se-aude cineva cu palmele înflorite de rana ce mi-o aduce

încă o dată vremea plecării

dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării
şi eu nesocotind faptele zac de boala poeţilor melancolici
deasupră-mi luna încăierare de aur luminează locul
în care aştept să mă lepăd de tainele sufletului
dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării 
murmurând noaptea se limpezeşte purtată pe braţe de copil
foşnesc spovedaniile cuvintelor hăituite şi cântăreţii
dorm tăgăduiţi de tălpile marilor eroi metalici
dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării
aud apa şi plânsul ideilor golite de suflet 
nu mai e nimeni să vadă dansul copacilor înroşiţi
de voluptoasele fărădelegi ale pădurii primordiale
dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării
şi drum nu înseamnă decât ceea ce moare sub tălpile 
mele de gheaţă şi întoarcere nu afli decât lunecând
spre malurile akheronului despre care nu ai aflat încă nimic
dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării 
se apropie anotimpul absolut se arată caii cei zvelţi
cu chip de fecioară şi apa se înroşeşte de naşterea lor
iar orizontul coboară cu încă o lume: „akheronule, akheronule,
se aud malurile tale de mercur îngânând trupul pierdutului fluviu,
sufletul meu vine spre tine alunecând pe săbii fără sfârşit"

abia murmurata zăpadă

gloria şi orgoliul nopţilor mele zăbrelite cu trestii
akheronule tu nu vrei să-mi tai încă preatimpuria cale
din când în când vocea ta mă împresoară ca pe un vânat:
,,rămâi! rămâi! rămâi! akheronul e mereu lângă tine,
întâmpinarea florilor de gheaţă trebuie s-o faci fără durere,
chiar dacă sângele nu va mai avea putere să-ţi înmiresmeze
trupul, chiar dacă fratele te va vinde ca pe un inel,
chiar dacă iubita nu va înceta să te urască pentru rănile tale
frumos mirositoare iar pasărea lyră te va prăda
de toate cântecele neprihănite cu care-ai amăgit cetăţile!”
          gloria şi orgoliul nopţilor mele zăbrelite cu trestii
copacii hohotind în juru-mi cu fructe purpurii şi pântecul
care m-a născut umplându-se cu abia murmurata zăpadă
în vreme ce glasul tău mă ajunge din urmă:
,,încotro te îndrepţi împovărat
de-atâta trup peste care mâinile oamenilor n-au zăbovit vreodată?
încotro, când pieptul tău nu a cunoscut
sărutul cucutei iar fiul tău mai poartă încă în sânge
amintirea pământului din pământul mâhnitului său tată?
întoarce-te, câtă vreme cel de-al doilea trup al apei nu l-ai zărit,
iar corzile lyrei îţi mai pot răni degetele până la cântec”
                                       
de parcă nimeni

dac-aş şti unde mă aflu v-aş spune: „prieteni, cred
că a venit iarna şi mi-e dor de voi; locul în care am poposit
nu e decât un ciob de porţelan peste care burţile lupilor alunecă putrede”
dac-aş şti unde vă aflaţi v-aş spune: „prieteni, mai
port încă iarbă de-acasă în cornul meu de vânătoare şi
ea îmi şopteşte că sunteţi iarăşi îndrăgostiţi, că lucrurile 
voastre scumpe umblă desculţe prin cameră, imitându-vă”
dac-aş şti cât drum am umblat v-aş spune: „prieteni,
aici luna se clatină ca un far năpădit de viori; câteodată, 
calul  meu se ruşinează de-atâta zăpadă şi-adoarme plângând
iar pântecul său tresare ca un imperiu de fluturi dureroşi” 
dac-aş şti încotro mă îndrept v-aş spune: „prieteni,
uneori vânez animale prietenoase pentru a-mi ţine de urât; 
n-aveţi de ce vă teme, Steaua Singurătăţii e atât de curată,
de parcă nimeni n-a mai privit-o până acum, de parcă nimeni”
dac-aş şti că la întoarcere voi fi acelaşi v-aş spune: „prieteni,
mai treceţi, din când în când, prin grădina mea de trandafiri,
plimbaţi-vă seara, nestânjeniţi de veşmintele voastre temătoare;
plecând, acoperiţi-mi casa cu pietre şi solzi de pământ;
dac-aş şti unde mă aflu, v-aş spune, prieteni, cred că a venit iarna”

„Mic tratat de glorie” (1973)

pierderea mea de lumină

trupule trupule trupule
sceptica mea vizuină
se-adună doamne se-adună
pierderea mea de lumină
uită-mă iarăşi mă uită
gândule înger de ceară
trupule trupule trupule
fiară năpraznică fiară
trupule trupule trupule
treflă de veştedă rigă
cine din cine mă strigă
trupule noapte virgină
trupule trupule trupule
pierderea mea de lumină

„Pasaj de pietoni” (1978)

Naturalistul

Îl poreclisem
Charles Darwin
se-nţelege aşadar
că nu-l vedeam pentru
prima oară
cu ochelarii aburiţi
cu sacoşa de piele
atârnându-i de umăr
cu săpăligile acelea
de toate formele
cu briceagul în formă de peşte
scormonind la rădăcinile
plantei pe care punea
ochii.

Îl urmăream
ca pe-un pensionar
cheltuindu-şi energia
în slujba vreunei
Asociaţii a naturaliştilor amatori
ca pe un om având drept hobby
cercetarea naturii.
Mă invitase
în câteva rânduri
să-l vizitez:
„O să-ţi placă, domnule.
Ierbarele mele sunt
adevărate comori.
Nu colecţionez decât unicate!”

Îi promiteam de fiecare dată
el zâmbea
dădea din mână
ca şi cum ar fi zis „Lasă,
ştiu eu că n-ai să vii; ştiu că nu te interesează.
Mă saluta şi:
„Oricum, te-aştept,
domnul meu”.

Nici acum nu pot
să-mi explic
cum de m-am hotărât
totuşi
să mă duc
- nu mă interesa! -
şi de ce am ales
tocmai ziua aceea.
M-a primit ca şi cum
era sigur că voi veni
mi-a oferit un ceai
apoi
a pus pe masă
un vraf de ierbare
toate în scoarţe de piele
uluitor de fină.

Începînd să-l răsfoiesc
pe primul
am rămas repede
încremenit.
Naturalistul mi-a zâmbit liniştit
m-a bătut uşor pe umăr
şi-a spus:
„Da, nu te-nşeli;
sunt chiar vene de om.
Ce-ţi închipuiai, că
această mare dragoste
pentru natură e o treabă simplă?
Vorbiţi cu toţii despre
Charles Darwin, dar câţi i-aţi citit
«Călătoria unui naturalist în jurul lumii
pe bordul vasului Beagle»?
Ei, dar să te las
să răsfoieşti în continuare
aceste inegalabile comori.
Să nu-mi ceri, însă,
să-ţi arăt şi laboratorul.
E singurul meu secret. Restul e
în faţa dumitale. Mai vrei
puţin ceai?”
Inaugurarea
Lui Giordano Bruno, 
filozof al Renaşterii
A deschis larg fereastra
şi-a-nceput să ne vorbească
ascultam
fără a clipi măcar

după o vreme
(cine mai ştie
după câtă?)
terminând
a vrut să-şi tragă
înapoi
capul în cameră

ca un jug rămas prea strâmt
cadrul ferestrei
l-a silit
să mai rămână o vreme
(cine bănuia
câtă?)
a mai vorbit un timp
(cine mai ştie
cât?)
şi crezând că
în sfârşit
a terminat
a dat să-şi tragă
din nou
capul înăuntru
jugul ferestrei era şi mai strâmt
de-abia se mai putea descifra
în jurul gâtului
ca o zgardă

a trebuit să mai vorbească
o vreme
(câtă, cine îşi
mai aminteşte
acum?)

vocea lui era
din ce în ce mai nefirească
sugrumată
când nu s-a mai auzit
deloc
am observat
că în jurul capului
nu mai era nimic
decât zid
au venit câţiva lucrători
şi cu patru şuruburi sănătoase
au prins sub cap
o placă
pe care
cu emoţie
cu firească mândrie şi lacrimi în ochi
am citit cu toţii
„Aici a trăit şi a lucrat El
în timpul vieţii voastre”.

Insomnie
Lui Geo Bogza
Nopţii i-au fost pictate mâini
şi iat-o acum
cotrobăind prin visele noastre.

Aşadar - prădaţi oră de oră
fără ca platoşele noastre sclipitoare
să fi fost măcar zgâriate.

Fumul acesta violet,
destrămându-se ca un ghem de petunii,
ar putea fi chiar gândul cuiva
de-a călători fericit
într-o caleaşcă dintre cele mai umile.

Ochiul acela de lumină,
rotindu-se asemeni
unui fulg de păpădie,
ar putea fi chiar speranţa
unui stăpân
că, vreodată, va ajunge mai înţelept
şi mai liber.

Şi firele acelea purpurii,
tremurând ca nervii
smulşi din pieptul unei păsări în zbor,
ar putea fi
chiar marea mea spaimă
de-a fi liber -
singur
faţă în faţă cu sufletul meu.


„De bună voie, autobiografia mea” (1986)

Vizita
Vine corbul

se aşază în faţa mea
şi tace.
Asta face – tace.
Îl ameninţ cu un snop de alice,
îl blestem cu neagră captivitate;
urlu la el!
Tace.
Pleacă aşa cum a venit.
Lasă în urmă-i o baltă de sânge.
Îmi privesc braţele –
nici un semn.
Ştiu bine,
vine corbul căruia
cuvântul nevermore nu-i spune nimic.
Vine. Tace. Pleacă.

Orbul

Orbul cântă la armonică
burduful instrumentului se strânge
şi se-ntinde peste pieptul său
respectând fluxul
şi refluxul oraşului.
Orbul a fost acolo
şi cântă
buricele degetelor sale
sunt moi ca pâinea caldă –
dacă te uiţi mai atent le vezi aburind.
Centimele aruncate
în capacul de carton
ca-ntr-o groapă comună
zornăie
prăbuşindu-se din când
în când
ca un turn
iar orbul şopteşte
Es tut mir leid.
El a fost acolo
cântă
nu vrea să uite;
cînd se opreşte epuizat
spre a-şi trage sufletul
spune
Es tut mir sehr leid! –
apoi reîncepe. A fost acolo.
Orbul.
Chinga
Danei Dumitriu
Să te prăbuşeşti cu totul
să ridici ochii
să nu vezi nimic
(Nici cerul
nici pe El ţeapăn
înfipt în şa)
să nu vezi absolut nimic
decât
chinga trecând
pe sub burta calului Său
ca pe o potecă
aproape ştearsă
să-ţi freci ochii de mila
Lui
(chinga-ţi şopteşte:
„Va cădea, în curând
voi plesni, va cădea,
în curând mă voi rupe!)
să-ţi freci ochii
privindu-i pintenii de oţel
ca pe două stele înlăcrimate –
aceasta e cerul tău astăzi;
şi mormântul, probabil.

Morala fără fabulă

Prea-nţelepte dobitoace
aţi venit cu toate-ncoace
să-l vedeţi pe Împărat?
Da’ mpăratul e în pat,
e bolnav şi zace lat.
Nuuu! Împăratul nu-i cretin
(şi-asta n-ar fi nici un chin!)  
doar atâta: zace lat
e bolnav şi dărâmat  
prăbuşit nu ca un gard
zgâlţâit de-un leopard,
nuuu! Împăratu-i zgâlţâit  
de ce medicii-au ghicit
dar, cum au deschis ei gura
ţeasta li s-a dus de-a dura;
s-a tot dus, s-a învârtit...
Împăratul? Împăratul nu-i tâmpit!
E, numai aşa, răcit.
Asta e acum consemnul
chiar şi semnul
altfel vă mănâncă lemnul
(„În palton de scândură
bezna cin’mi-o vântură?”)
cânticelul îl cunoaşte fiecare dintre voi.
Acuma, gata, prea-nţelepte dobitoace,
înapoi!
Înapoi la ieslea voastră –
Împăratul nu se-arată,
ca gutuia în fereastră!

Dorin Tudoran
(Braşov, aprilie 2013)

Nesfârşita pribegie

Erau doi.
N-a fost nevoie să ne-o spună –
am ştiut din prima clipă
că sunt cărturari.
Părăsiseră Alexandria
după ce-şi sfâşiaseră hainele
de pe ei
văzând cum se mistuie-n foc Biblioteca
în vreme ce
ştiinţa niciunuia din marii învăţaţi
ai cetăţii
nu putea face nimic.
Când ne-au spus că e timpul să plece
am regretat; ne obişnuiserăm cu ei.
În semn de mulţumire
spuneau
pentru găzduirea ce le-o dasem
n-aveau altceva să ne dăruiască
decât un săculeţ plin cu cenuşă
din ceea ce fusese
marea minune a lumii.
L-au pus cu umilinţă
pe un raft al bibliotecii noastre.
La puţină vreme după plecarea străinilor
casa noastră arse din temelii -
focul, pare-se, a izbucnit
dinspre cărţi.
Aşa a început
nesfârşita noastră pribegie.
N-am luat cu noi
decât o mână din cenuşa
încă fierbinte -
o purtăm la gât
în săculeţe de piele.
Ne rugăm de găzduire.

De neuitatul Caligula
  
Citesc într-o scriere  
nu prea demult apărută 
că după primele cincizeci de victorii
dobândite în amfiteatru
împins de ovaţiile mulţimii
maimuţoiul de Caligula
îmi trimise cuvenita placă de lemn
dar „cu un mesaj insultător"
pe măsura caracterului său:
Rude rite donatar ignavus – Laşului i se acorda libertate.
Pare-se că am spart placa în două
m-am reangajat
şi numărul victoriilor mele crescu
zice-se
la şaptezeci
când lepădătura de Caligula  
a fost asasinată.
Claudiu respectă voinţa mulţimii
şi-mi trimise o altă placă tot de lemn
dar pe care - se spune - putui să citesc
„mesajul caracteristic”:
Desine: tridens tibi nimium placet -
Nu mai lupta; îţi place prea mult tridentul tău!
Astfel părăsii amfiteatrul în plină glorie.
Domnia lui Claudiu
nu-mi lăsă amintiri deosebite
în schimb
nu-l pot uita nicicum
pe maimuţoiul de Caligula
de-aceea
în fiecare noapte îmi lustruiesc tridentul
cu cenuşă
până mă ustură ochii de strălucirea lui
îi ascut vârfurile
şi întăresc nodurile plasei.
Prietenii susţin nu fără dreptate
că mi-am investit nefolositor
libertatea
că nu m-aş fi obişnuit defel
cu noua mea ocupaţie - ghid
pentru turiştii interesaţi de Roma imperială.
Şi-apoi
nici n-ar fi prea sigură
această îndeletnicire
năpădită cum e
de-atâtea riscuri.