miercuri, 31 octombrie 2012

POETUL CUBEI: NICOLÁS GUILLÉN



NICOLÁS GUILLÉN
(10 iulie 1902 – 16 iulie 1989)

,,Marele poet, luptând nu numai pentru poporul său,
ci pentru toţi oamenii care nu pot trăi fără libertate,
a trecut prin toate încercările: mizerie, închisoare,
război, exil. Coloanele poeziei sale sunt monumentale.
Sub ele, se aud cântecele pline de nobleţe,
de căldură, de subtilitate şi de forţă,
ale unuia dintre cei mai mari poeţi contemporani.”

EUGEN JEBELEANU

TRESTIE DE ZAHĂR

Negrul,
lângă trestia de zahăr.

Iankeul
deasupra trestiei de zahăr.

Pământul
sub trestia de zahăr.

Sângele nostru
jefuit !

GUADALUPE W.I.

Negrii muncind
în jurul vaporului. Arabii vânzând,
francezii plimbându-se şi trândăvind,
şi soarele arzând.

În port, aţipeşte
marea. Arşiţa pârjoleşte
palmierii... Strig: Guadalupa!
Dar nimeni nu-mi răspunde.

Pleacă vaporul, sfâşiind
apele nepăsătoare cu zgomote spumegând.
Rămân, în urma lui, negrii muncind,
arabii vânzând,
francezii plimbându-se şi trăndăvind,
şi soarele arzând!

PARIS
În mansarda de acolo, uitat,
(ghidul nu spune nimic deasprea aceasta)
varsă sânge un plămân sfâşiat.

PAUL ELUARD

Din Eluard, în mintea mea-s vii
pura privire, chipul său grav
şi acel fel – între sever şi suav –
de a vorbi.

Ne-am dus să-l căutăm când soarele răsare–
Şi el plecase de-acasă…

O bruscă plecare
fără au revoir, fără adio, fără batistă, nezgomotoasă.

Unde-a plecat? Cine să ştie?
Cine-o să poată şti?
(Oh, pura pivire, chipul său grav
Şi acel fel – între sever şi suav –
De a fi!)
MOARTE

În ce culoare-mbrăcată
e Moartea, eu, vai, nu pot şti
şi nu ştiu de şti-voi vreodată!

Mână osoasă şi coasă,
coasă cu sclipete vii,
pe-un vârf de tulpină, sticloasă?

Basme de spus la copii,
medieval terorism,
să şantajezi pe cei vii!

Eu voi intra-n noaptea mare
ca fiara obscură, făţiş,
care, când Moartea apare,
se duce, şi-n negrul hăţiş,
calm trupul şi sufletu-şi lasă.

A PATRA NELINIŞTE

În amintirea lui GARCIA LORCA

Visa, având în juru-i nardul, ceara,
măslini, garoafe, luna răcoroasă.
Granada, Federico, Primăvara.

Dormea în solitudine tăioasă,
de-ai săi lămâi ambigui străjuit,
şi muzical zvârlit lângă o casă.

Arzând de stele, noaptea, liniştit
îşi învârtea lin străvezia-i coadă
pe drumurile ţării,-n infinit.

Strigară ,,Federico!” deodată
ţigani, cu pumnii-nlănţuiţi, ce-n rând
treceau pe drumul mare-n lentă ceată.

Ce voce-a vinelor lui scurse,-arzând!
Şi-n trupu-i îngheţat ce mari ardori!
Ce paşi uşori, suavii-i paşi trecând!

Intraţi în noapte de curând, uşori,
mergeau pe asprul drum nevertebrat,
mergeau, desculţi de simţuri, suitori.

Şi Federico-n soare sta scăldat.
Granada, Federico, Primăvara.
Şi cu garoafa, nardul, luna, ceara,
cu el am mers spre piscu-nmiresmat.

NOCTURNĂ PE CHEI

Stă portu-ntins sub noaptea tropicală.
Lin apa linge-un ţărm nevinovat
şi faru-nalt insultă plaja goală!

O, ce senin, puternic şi curat!
Dar, peste cheiul solitar, departe,
pluteşte un coşmar neîmpăcat.

Tristeţi de cimitir şi gropi, de moarte,
ce-atârnă pe tăbliţe îngrozite
cum chinul în mai multe se împarte.

Aici sunt strigătele-abia şoptite,
sudoarea ca de sticlă; şi sunt toate
acele ore crunte, nesfârşite

răbdate de-omul care-n frâu se zbate
ca un biet cal. Voinţe-n frâu ţinute 
şi palidele răni nebandajate.

Tăceri scrâşnesc. În sânu-acesta mut e
un grup enorm ce umblă şi se-agită,
mâncându-şi pâinea cu veninuri, iute.

Pe-o laviţă informă, prăpădită,
dorm frânţi de trudă. Poate că visează
şi zămislesc gândirea răzvrătită

ce va sorbi, în zori, la prima rază,
paharul zilnic plin de sânge tare,
ca-n urmă, paşii iar legaţi să-şi vază.

Oh, pumn elementar, puternic, mare!
Cine­-ţi sugrumă-avânturile tale?
Niciun răspuns în portul greu de jale.

Şi ţipă farul pe obscura mare.

POEZIE PERUANĂ: CÉSAR VALLEJO, AMOR, DIVINĂ CRUCE



POEZIE PERUANĂ: CÉSAR VALLEJO
(16 martie 1892 – 15 aprilie 1938)



,,César Vallejo, ca şi Bacovia de altfel, are conştiinţa
surdă a unui fatum implacabil, sentimentul
unei osânde secrete la care îl supune destinul,
a unei ispăşiri nedrepte şi aspre.”
VASILE NICOLESCU

,,Din ce a spus acest poet, totul ne priveşte direct:
aurul şi glodul, universul şi pulberea, nicicândul 
şi totdeauna. Eşti sânge din sângele lui 
şi îl poţi considera după plac fie părintele, 
fie propriul tău fiu. Deşi pe la 1938 s-a lăsat
să moară, el nu poate pieri decât odată cu viitorul.”
MIHAI CANTUNIARI

IUBIRE

Pupile stinse nu te mai răsfrâng, iubire;
mult inima idealistă te-a jelit!
Aşteaptă, larg deschise, ale mele potire
azimile-ţi de toamnă şi-un vin de răsărit.

Amor, divină cruce, împrăştie-n pustiire
sânge astral, ce ştie-a visa şi-a pânge-avan.
Pupile stinse nu te mai răsfrâng, iubire,
dorite, temătoare de-un plâns răsăritean!

Nu-mi eşti pe plac, iubire, când te găsesc distantă,
Trasă la sorţi în falduri de veselă bacantă
Sau în plăpânde, cârne, profiluri de muiere.

Iubire – descărnată, puroi care uimeşte – ;
iar eu, ca Dumnezeu, să fiu cel ce iubeşte
şi procrează fără beţia din plăcere!

GLASUL OGLINZII

Aşa se scurge viaţa, ciudata amăgire.
O pală de senin însufleţind ciulinii!
Lângă dogma greutăţii
ucigătoare, sofismul Binelui şi-al Judecăţii!

Am prins la întâmplare, ce mâna doar atins-a;
miresmele zburară, şi-n ele am simţit
un putregai, la jumătătea drumului ivit
pe-un trunchi uscat, de măr. Era Iluzia, stinsa.

Aşa se scurge viaţa,
în mârşava cântare-a bacantei istovite.
Eu merg, plin de nelinişti, înainte,
bolborosindu-mi marşul funerar.

Lângă brahmanici elefanţi regali
şi-n josnica rumoare de clocot mercurial,
– urări cioplind în stâncă – perechile cum curg,
purtând o cruce-n gură, ca un uitat amurg.

Aşa se scurge viaţa – de Sfincşi orchestră vastă,
ce-­şi leapădă în Haos funebra defilare.

URNĂ

Sunt oarba pasăre măiastră
ce prin lentila unei răni priveşte,
de globul pământesc legată
ca de o urnă care se roteşte.

Şi lama sunt; dar mă sileşte
prostia cea vrăjmaşă să sfâşii
volutele de goarnă,
volutele de goarnă strălucind de silă,
muiate-n vechiul yaravi.

Sunt puiul unui condor jumulit
de archebuza cea latină;
plutesc în Anzi la suprafaţa omenirii
precum eternul Lazăr de lumină.

Mai sunt incasul har ce se frământă
în aurite temple botezate-n
fosfaţi de rătăcire şi cucută.
Arar, simt cum din pietre stă s-asmută
o pumă, nervii rupţi, prin moarte.

A Soarelui dospire;
zaţuri de umbră, de simţire!

SPERGEZIE

M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Cu toţii ştiu că vieţuiesc,
că-s rău; dar n-au habar
de-acel decembrie din ianuar.
Căci m-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Există un gol
în aerul meu metafizic
pe care nimeni n-o să-l dibuiască:
e a tăcerii sihăstrie
ce-a glăsuit pe faţa unei flăcări.

M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Frate, ascultă, ascultă...
Bine. Nu cumva să plec
fără să duc decembrii,
fără să las ianuarii.

Căci m-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Cu toţii ştiu că vieţuiesc,
că mestec... Dar nu ştiu
de ce în versul meu scrâşnesc:
umbrita serbezeală de sicriu,
vânturi răscolitoare
descolăcite de pe Sfinxul
iscoditorul, din Pustiu.
Cu toţii ştiu... Şi n-au habar
că Lumina e ftizică,
iar Umbra îmbuibată este...
Ei nu ştiu că Misterul concentrează...
că e un gheb
şi muzical şi trist, dezvăluind de la distanţă
trecerea meridiană de la hotare la Hotare.

M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav,
fără scăpare.

marți, 30 octombrie 2012

GÉRARD DE NERVAL, De fier ni-i veacul...



GÉRARD DE NERVAL
 (22 mai 1808 – 26 ianuarie 1855)



FLUTURII (3)

Fluturi dragi, prea dulci embleme,
Ce blestem e
Frumuseţea pentru voi!...
Deget smulge-n treacăt zaua,
Catifeaua
Aripii atât de moi!...

O fetiţă vă înţeapă,
Zâmbet dulce, suflet pur,
Drept în inimă c-o ţeapă,
Aţintind priviri de-azur:
Zac tăiate picioruşe
Rupte-n unghii ascuţit,
Dorm antene jucăuşe:
Moartea le-a înţepenit.

TREZIREA ÎN TRĂSURĂ

Iată cam ce văzui: Copacii-n a mea cale
Precum o oaste-nvinsă, fugeau, buluc, la vale;
Sub mine, din senin, de vânt parcă mişcat
Solul gemea sub valuri de caldarâm pavat.

Clopotniţe purtau prin plaiuri înverzite
Sate-ciopor cu case de ghips, acoperite
Cu ţigle, tropăind ca turmele, în jos,
De albi berbeci vopsiţi cu roşu semn pe dos.

Iar munţii îmbătaţi se clătinau: în zale,
Un şarpe boa, râul, peste întreaga vale
Întins, să le-nfăşoare părea a se iuţi,
Eu stam de veghe însă şi dam a mă trezi.


FEMEIA E IUBIREA

Femeia e iubirea, e gloria, credinţa;
Copiilor ce-i creşte, omului mângâiat,
Ea sufletul le-nalţă, le-alină suferinţa,
Precum un duh din ceruri în lume exilat.

De trudă povârnit ori de prea crudă soartă,
La glasu-i omul saltă, fruntea-i lumini adună;
În veci nerăbdător în cursa lui deşartă,
I-ajunge un surâs şi sufletu-i se-mbună.

De fier ni-i veacul: slava abia se desluşeşte;
Nu-i chip să vină iute, aşteapt-o-n bună pace.
Dar cine n-ar iubi, din gingăşii când creşte,
Frumuseţea ce-o dă-n dar ori s-o câştige face?

SONET

El a trăit când vesel ca pasărea-n bunget,
Pe rând, ba iubitor, ba tandru-n nepăsare,
Când trist precum Clitandru, în vis şi-ntunecare.
La uşa-i auzi-ntr-o zi un sunet net.

Era chiar Moartea! Aibe, îi zise-atunci, răbdare,
Să-l lase punct a pune la ultimul sonet:
Apoi se-ntinse singur şi fără tulburare
Cu trupul numai tremur în recele sipet.

Era de felu-i leneş, istoria deduce,
Lăsa să steie-n sticle cerneli, să se usuce.
Voia să ştie tot, nimic n-a tâlcuit.

Şi când sosit-a clipa, ca de-un plictis cuprins,
Într-un amurg iernatic, suflarea i s-a stins
Şi dus a fost, zicând: La ce am mai venit?


DOAMNEI AGUADO

Coloană de safir în arabesc brodată
Iveşte-te din nou! Hulubii au pierit.
Din brâu-ţi de azur la talpa de granit
E purpura Iudeii în cute revărsată.

Cetatea Benares, pe fluviu înfoiată
De-o vezi, desfă-ţi corsetul de aur ce-nnegri,
Căci vulturul sunt eu, în zbor pe Patani,
Iar marea de albi fluturi e-acuma inundată.

Lanassa! vălul tău pe ape treacă-n zbor,
Aruncă flori de purpur în freamăt de izvor.
Pe-Atlantic din Cathay ninsori cobor din cer.

Estimpuri preuteasa cu faţa trandafir
Sub arc de soare doarme ca sub un coviltir
Şi n-a clintit nimic porticul cel sever.

duminică, 28 octombrie 2012

HUGO VON HOFMANNSTHAL, Dintr-o urzeală suntem: noi şi vise




HUGO VON HOFMANNSTHAL
(1 februarie 1874 ­– 15 iulie 1929)



„Timpul în care trăieşti acordă forma.
A sparge cercul fascinaţiei lui
şi a obţine noi forme, iată actul creator.”
HUGO VON HOFMANNSTHAL,
CARTEA PRIETENILOR

„În interiorul limitelor celor mai strâmte,
în cadrul sarcinii celei mai particulare, există
mai multă libertate decât într-un spaţiu
fără frontiere şi localizare, despre care spiritul
modern îşi închipuie că ar fi terenul
în care se manifestă libertatea.”
HUGO VON HOFMANNSTHAL,
CARTEA PRIETENILOR

„Ceea ce-l caracterizează este sensibilitatea la istorie,
dar prin tablouri stilizate; căutarea arhetipului,
îndărătul succesiunii de ipostaze individuale pitoreşti; muzicalitatea expresiei; gustul pentru decorativ
şi procesional; în fine, trecerea spre un lirism obiectiv,
cu o uşoară tendinţă de ontologizare.”
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,
ATLAS DE SUNETE FUNDAMENTALE

„Eul e disimulat, răspunderea afirmaţiei lirice
trece asupra obiectului. Se încearcă a-l extrage
din lucrul văzut, simţit, trăit, dar în schimb a elimina
procesul de viziune, de senzaţie, de experienţă trăită,
pe scurt orice element de subiectivitate; căci sărind
peste lirismul de confesiune, specific juvenil,
se practică un lirism de intelecţie.”
HERMANN BROCH,
„HOFMANNSTHAL ŞI TIMPUL SĂU″


ÎN JOS MERGEAM

Pe trepte largi de munte-n jos mergeam.
Simţeam că-s prins în plasa de nespus
A Domnului, în visul vieţii stam,
Şi vânt gonea şi cântau paseri sus.

Iar valea, valea cu oglinda apei!
Se rotunjise deal, codrul foşnea!
Plutea un şoim şi strălucea Înaltul;
Inima-n viaţă,-n moarte,-n vis zăcea.

TERŢINE DESPRE VEŞNICIE (III)

Dintr-o urzeală suntem: noi şi vise;
Şi-aşa cum un copil pe sub cireşi,
Şi visu-şi ţine pleoapele deschise,

Iar din coroană de cireş porneşte
Drum auriu al lunii pline-n noapte.
Nu-ntr-altfel visul nostru se iveşte;

E-aici, ca un copil care-a zâmbit,
Plutind în sus şi-n jos, mare cât luna
Când, plină, sus în pom s-a fost trezit.

Fiinţa îşi deschide-ntr-însul zare;
Ca mâna unui duh în spaţiu-nchis,
El e în noi şi veşnic viaţă are.

Şi trei doar una sunt: om, lucru, vis.


UN BĂIAT (I)

Târziu află de scoici că sunt frumoase,
Ţinea cu mult prea mult de lumea lor;
Să-i spună ce? – mirosul hiacintei,
Ce? – chipul lui captiv oglinzilor.

Deci toate-a̕ sale zile-aşa erau
Deschise ca o vale liraformă,
În care domn era şi serv era
Al albei vieţi ce nu-şi avea-n el noimă.

Ca un făptaş a ce nu se cuvine,
Nu prea-ndelung, pe unde n-a umblat!
Spre agrăiri odat-ajuns acasă
De-acum şi-ndreaptă sufletu-aşezat.


BALADA VIEŢII EXTERIOARE

Şi pruncii cresc cu ochi adânci ca fumul,
Ce nu pricep nimic, şi cresc şi mor,
Şi toată lumea îşi urmează drumul.

Şi fructe dulci îşi pierd amarul lor,
Şi cad ca păsări moarte-n noaptea clară,
Şi zac un timp, şi putrezesc uşor.

Şi vântul suflă ne-ncetat, şi iară
Rostim şi ascultăm mereu cuvinte,
Şi-n trup simţim plăcere şi povară.


Şi drumuri duc prin ierburi înainte
Pe-un plai cu arbori, torţe, iazuri care
Ameninţă, tăcute ca morminte.

De ce se-nalţă-acolo? Fiecare
În felul său? Şi zac nenumărate?
Tot una-i lacrimă, surâs, paloare?

La ce ne-ajută jocuri toate,
Pe noi, bătrâni şi-nsinguraţi drumeţi,
Pe care nicio ţintă nu ne-abate?

La ce ne-ajută c-am văzut atâtea?
Şi totuşi spunem mult, când zicem ,,seară˝,
Cuvânt din care curg mâhniri, tristeţi,

Ca mierea grea din faguri goi de ceară.