DUMITRU
MICU – „Ştefan DINCESCU, «JELIND MĂLINII VISCOLIŢI»“
În timp ce, anul trecut, Editura Amphion, din oraşul Bacău,
reînveşmânta grafic, sub titlul Clóţele Şeherezadei, o amplă selecţie
din cele unsprezece volume de poezii publicate, până atunci, de Ştefan
Dincescu, pentru ca, la scurt interval, să lanseze placheta cu titlu tot atât
de ciudat: Fiii alambicului, în
manuscrisele autorului acestor două cărţi se înfiripa încă una, pe care, iat-o
acum, sub denumirea, cu sens elegiac, Jelind mălinii viscoliţi. Aceasta este o „traducere imaginară“. A doua „traducere
imaginară“
întreprinsă de Ştefan
Dincescu, prima datând editorial din 2004 şi atribuind lui Omar Khayyãm patruzeci şi opt de noi rubaiate, aşa
cum, înainte cu patruzeci de ani, senzaţionala apariţie a tot atât de „imaginarei“ tălmăciri voiculesciene
sporea imaginar sonetele lui Shakespeare cu încă nouăzeci, „ultimele“.
„Îmbrăcându-se“ (dacă ni se permite formularea
apostolică) în Esenin, semnând Esenin
Dincescu fiecare poem „tradus“, nu
s-ar putea spune că „jelitorul mălinilor
viscoliţi“ s-a „botezat“ implicit în el realmente (cum Geo Bogza, în tinereţe, s-a
„botezat întru Satan“), botezul
însemnând moarte şi renaştere. Moartea omului vechi, Adam, şi învierea unuia
nou, cristic.
„Poemele“ din ultimul volum al lui
Ştefan Dincescu (pun cuvântul în ghilimele, pentru
că toate piesele, ce compun culegerea, poartă, asemenea celor din Fiii alambicului şi din câteva cicluri precedente,
acelaşi unic titlu, Poem) urmează
principiul poetizant propriu aproape întregii producţii literare a
semnatarului, propriu inclusiv rubaiatelor şi haikuurilor din volumele astfel
denumite.
În
diversităţile lor de compoziţie, mai toate poeziile lui Ştefan Dincescu exprimă
sentimentul romantic de „rău al secolului“. Unele, nu puţine, o fac în tonalitate
indiscutabil eseniniană. Primul „poem“
debutează astfel: „Când baţi sătucul,
prin nămeţi, / aduni, din crâşme, veşti murdare / c-aş fi mierlit-o-n şanţ, printre scaieţi, / între
cosoare şi topoare.“ (1) Al doilea poem aminteşte, de asemenea, precis de
poetul „Moscovei tavernelor“: „Sunt
veşnicul poet c-o iurtă-n glas. / Stelari mistreţi hârbari mă scurmă. / Dulăi
giugiuc, căţele de pripas / îmi ling tărâţele din urmă.“ (2) Chiar dacă nu
este ceva exclusiv eseninian, iurta este un
element de atmosferă orientală, asiatică, nu fără, pentru noi, în context, o
tentă rusească, atmosferă în care, într-o altă strofă a primei piese citate,
apare căţeaua. Se pot da şi alte
exemple. Însă lexicul versurilor lui Ştefan Dincescu include vocabule româneşti
intraductibile, regionalisme, termeni de
argot; acestea sunt componentele stilistice definitorii. În strofele transcrise: a mierli, hârbari, giugiuc.
Profesor, în viaţa „civilă“,
gramerian, autor a peste 20 de studii de sintaxă, morfologie, lexic, fonetică a
limbii române, putem presupune că, prin degustarea unor savori lingvistice
particulare, a unor mirodenii lexicale, culese în bună parte din graiuri
provinciale sau periferice, poetul nostru îşi temperează anxietăţile. Poate că
aromele verbale tari au asupra sufletului traumatizat efectul unor droguri.
Fapt este că din nicio poezie a sa nu
lipsesc vocabule de circulaţie restrânsă, ori învechite, dispărute din limbă
sau pe cale de dispariţie. Dolcă, zarnacadele, burhai, ţiţeică, moldă, dăbilari, gumari, pârci, gogleze, a pristăvi, posleţ sunt doar câteva.
Sensibil diferă zicerea poetică a lui Ştefan Dincescu de a
lui Esenin şi prin pulsaţia interioară, prin accentul afectiv, prin timbrul
vocii. Lirismul eseninian este direct, patetic, fremătător; traducătorul poetului rus
liricizează inaparent, adoptă rareori confesiunea, el nu-şi permite efuzii,
refuză patosul, jeleşte reţinându-şi lacrimile, deci se destăinuie parcimonios,
preferă confidenţei notaţia rece, impersonală, deseori crudă, denunţarea
sarcastică (explicit sau subtextual), cinică, la modul direct sau la modul
insidios. Simţămintele pot fi analoage celor clamate de Serghei Esenin, însă felul
în care ele se comunică învederează frecventarea şi a lui Baudelaire, a „decadenţilor“, a literaturii
periferiilor, adeziunea nu numai la estetica urâtului, ci şi însuşirea
principiilor „romantismului deromantizat“,
tendinţa detaşării de sine, a disimulării subiectivităţii. Prin efuzia lirică, poezia lui Esenin aparţine categorial
modului „muzical“, „simbolist“. În discursul poetic al lui
Dincescu, fluenţa melică apare doar cu intermitenţe, dominanta structurală fiind plasticul: plasticul de tip
expresionist, de o materialitate dură, incluzând trivialitatea,
abjecţia.
„Poemele“ din Jelind mălinii viscoliţi sunt, ca şi acelea din volumele
anterioare, „scrise-n piaţă cu briceagul“. A „scrie
cu briceagul“ înseamnă, în semantica acestor „Poeme“, a spune lucrurilor
pe nume. Indiferent dacă o face explicit sau figurativ, „jeluitorul“ obţine, când nu escaladează marginile esteticului,
efecte poetice reale. În al VII-lea poem, de exemplu, el dă, la modul
oratoric, accent liric mâniei faţă de stâlpii societăţii din trecutul apropiat,
care i-au zdruncinat copilăria: „Mi-au
dat pământul de sub unghii / să-mi fie, mumă, cântului obol! / Mi-au spart
copilăria în dosare, / în strâmte pârtii de sobol. // Mi-au scotocit toţi
îngerii în gât, / mi-au stors în şişul limbii clopoţel. / Mi-au făţuit, prin
borta uşii, / ţâţa vandeei, cătinel.“
(„Poem“ , 7)
Pe tot
cuprinsul discursului poematic, rostirea este punctată intermitent de imagini percutante: „Un
taur ţăndăreşte ţundra verii“ (9);
„Clovnii fac tumbe la fereastră“ (28);
„Se ţăndăreşte dangătul de clopot, /
clipele, vai, s-au dărâmat în bot!“ (37) În cvasitotalitatea lor, poemele compun o viziune sumbră, viziunea unui
pământ desacralizat, a unei ţări înrobite şi astăzi („Tu, neamule cu ştreang cântând la gât“ – 10), a unei lumi, în
sfârşit, în care, precum în Evoluţii-le argheziene, mitologicul şi-a devenit propria caricatură („Dacă Orfeu, şoltic, s-a păşunit /
năimindu-şi clop, iţari şi ie“); poeţi „cu
Mallarmé în scăfârlie“ s-au transformat în „lătrăi“ (20).
Lumea aceasta
nu este, totuşi, numai infern. Apar în ea, pe alocuri, irizări de altă existenţă,
licăriri paradisiace, aduse de crâmpeie, perpetuate în amintire, ale satului
natal, de reminiscenţe ale copilăriei, de icoana, păstrată în suflet, a
mamei. În
Carpen, satul natal, „primăvara,
fierbându-şi înflorirea, / vopseşte îngerii cu nard“ (42); Desnăţuiul –
râul doljean – „se bălăceşte în lumină“ şi,
consecutiv, „în suflet dau în zid
privighetori“ (45).
Asemenea
precedentelor culegeri de versuri ale autorului, volumul Jelind mălinii viscoliţi este o carte în care „greaţa“ (cum ar spune Sartre) stârnită poetului de o existenţă
degradată („Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în
bot!“ – „Poem“, 37) se
comunică în expresie individualizată.
Prof. univ. dr. DUMITRU MICU
