1978: „CIZMARE, NU MAI SUS DE SANDA!”

1978: „CIZMARE, NU MAI SUS DE SANDA!”

AJUNGE!

Ce mâl, străin de spiritul ţărânii

atât de măsurată-n vorbă, v-a

scuipat aici, la spartul săptămânii,

făpturi limbute, barzi de mucava?

În ce timpan deschis la flecăreală

găsiţi mereu azil şi faceţi plozi,

aezi cu trâmbiţe de mântuială

suflând în sfântul scrum de voievozi?

El, cântăreţul neamului, unicul,

cu versul lui ca grindina, superb,

se răsuceşte-n groapă, de nimicul

ce umflă linguşitul vostru verb.

Ajunge, lucrative filomele,

cu-atâta sârg; e timpul să tăceţi!

Ce dulce-i, Doamne, mierea limbii mele,

dar nu în guşa falşilor poeţi...

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

VÂNTUL AHAB

Am fost poet în vremea lui Ahab.

Vântul trecea pe deasupra,

îmbătrânind tot mai puţine cuvinte spuneam.

Stam între dune, scriam pe nisip

doar pentru vânt, pentru limba şi rariţa lui

neştiutoare de semne.

Vântul Ahab se numea.

Stam între dune, la poarta cetăţii.

Ziua-n amiaza cea mare

pe ziduri dansa o femeie –

eşarfa-ntre pulpele ei

flutura, flutura ca un şarpe plăpând.

Ce s-a-ntâmplat mai apoi,

domnule, nu mai ţin minte.

Somnul m-a-nvins chiar acolo sub ziduri,

nu mai ţin minte nimic.

Ştiu că e frig şi c-am fost,

sub Ahab, vinovat de trufie.

De mânia lui, ah, n-am cântat,

de tristeţea lui n-am scris o vorbă.

Domnule, cum se numea

dansatoarea cu pulpe de aramă

dacă vântul Ahab se numea?

dacă pe ziduri femeia-nteţea răsuflarea

mulţimii? Ce scrie în cărţile vechi? 

MIRCEA CIOBANU

POEŢILOR DE AZBEST

Voi

nu veţi lua foc

în vecii vecilor

căci sângele vostru

e o leşie

mirosind a editoriale!

Voi

nu veţi face umbră 

niciunui pământ

căci muşchii voştri

au putrezit

sub plapuma dogmelor!

Voi

nu veţi muri

niciodată

– Nepieritorilor! –

căci

de fapt

când aţi trăit voi

alde Necesias

alde Lychesias –  

Servum pecus!

DORIN TUDORAN

MÂINI DE PIANIST

Stau haidamacii

la umbra unui stejar:

mănâncă

plosca trece de la unul

la altul

ca o târfă de lux

mult râvnită

câte unul râgâie

câte unul sună

de-ai zice că-şi dă sufletul

prin turul pantalonilor:

„Sănătate, camarade!”

mai deoparte

abătut şi cu mâncarea neatinsă

dinaintea lui

el îi priveşte:

nu-şi poate ascunde dispreţul

mâinile lor nu-i plac

sunt murdare

crăpate

diforme –

rădăcini dezlănţuite

se-ncruntă

mai bagă o dată

mâna

în panerul de răchită

acoperit cu şervet alb

caută

pipăie

mângâie agitat

nemulţumit

se ridică

îşi şterge mâinile

cu-o batistă albă de mătase

mâinile lui albe

cu degete lungi

şi bine desenate

– mâini de pianist –

apoi urlă:

„Idioţilor,

dar ochii  lui,

ochii blestematului ăluia

de poet,

unde sunt?

Neisprăviţilor,

nu sunteţi buni de nimic!”

şi-n acelaşi timp

cu-o năpraznică lovitură de picior

răstoarnă panerul de răchită:

iarba pare o imensă masă de biliard

răvăşită –

bile

multe bile albe

însângerate

numai bila roşie lipseşte;

Ante Pavelici a avut

încă o zi proastă –

poate mâine, cine ştie? 

DORIN TUDORAN

POETUL

Fără să-l vedem

fără să-i pese de noi

el a jupuit

dintr-o singură mişcare

statuia

la poalele căreia

claca noastră se prelungea

de prea multă vreme;

un simplu fâşâit

ca şi cum

o lamă de brici

ar fi despicat o draperie

ca şi cum

cineva ar fi despuiat

un ştiulete de porumb

şi dintr-o dată

am văzut cu toţii

nervii aceia de oţel

vibrând ca o armată

într-un nor de sânge!

DORIN TUDORAN

CRONICĂ DIN ALT VEAC

Luna a treia – secolul trecut

a fost ales drept papă cizmarul din Sascut

de-atunci e raşpă aspră, mai roşie ca para

snopeşte toba mare să pară Niagara

şi-n stropii serenissimi ai Prea Sfinţiei Sale

a luat-o Sfântul Scaun să lunece la vale

întreaga Romă trase la sacrele edecuri

să-l ţină-n loc – şi-i puse Sfântul Părinte flecuri.

Garda elveţiană a fost destituită

cu pielea de pe dânsa – Appia pingelită

bătută în blacheuri fu Dolorosa cale

şi-n vârful căii sfinte – un trepied, chiar moale.

Notă aceste toate scribul cel mai nărod

ce-a scris bula schimbării de cârjă-n calapod;

aceasta a fost vremea şi vremii-asemeni – eu,

Gura-cu-buza-moartă şi-n formă de blacheu.

DORIN TUDORAN

ROMANŢĂ CU PITICUL ISTORIC

Cum aş putea să-i iert ceva acestei lumi

când am trăit atât de mă cuprinse greaţa  

în palmă port belciugul dresorului de mâini –

piticul sulfamidă - geniu cât e şi ceaţa.

Uitate instituţii cu ziduri de urzici

bătrâne secretare cu bazedov şi nervii  

brodaţi pe o batistă - vă rog, priviţi aici:

piticul sulfamidă istoric bate cerbii.

Tăpşanul ce se vede e doar un crematoriu

în care tropăim frenetic - exaltaţi

ca frunza spulberată de-un mare oratoriu;

piticul e al nostru, istoric - nu uitaţi!

Asemeni unui far umplut cu raci

piticul genial ne-arată scurtătura

să devenim mai iute drapele şi araci

în vila lui de glorii săpată doar cu gura.

Piticul glorios precum cenuşa

iluminat mai abitir decât mătreaţa

cunoaşte dimineaţa după Buna dimineaţa!

iar seara strânge tandru istoria cu uşa.

Noi aşteptăm piticul să ne spună

ce-nseamnă ziuă şi ce-i aia noapte

furăm din zbor culoarea de pe-o prună

visând la napi precum la rodii coapte.

Când cade-o lacrimă e lac de-acumulare  

când ţi-a pelznit o vână te-ai încadrat în plan

de-atâta cazacioc uitat în Hora mare

piciorul tău visează o noapte de Can Can...

DORIN TUDORAN