Ştefan DINCESCU, „«APA» ÎN POEZIA LUI MIRCEA CIOBANU”
În poezia lui Mircea Ciobanu apa realizează patru ipostaze
simbolice: 1. apa
cosmogonică; 2. apa rituală; 3. apele pluviale, benefice; 4. apele violente,
malefice. Apele pământeşti sunt succedanee ale apei primordiale, „Maică a tuturor apelor“: „Tu spui: ape dulci, născătoare de nori şi de
păsări. / Tu spui: ape grele şi reci,
ucigaşe de cum le-ai atins. / Ape iuţi, viituri
încropite – adaugi – în care făptura / intră şi piere cântând. Ape moarte – mai
spui –, ape trândave, / bune de
scalda / celor ce umblă în somn, /
bălţi vorbitoare în limba firavelor
stufuri. // Doamne al răsfrângerii pure,
dar este o singură apă, / ştiu dintr-un vis de-altădată că este / şi-n ea că le-adună / de pretutindeni pe toate – / Maică
a tuturor apelor, / nemaisătulă
capcană, / pântec în care / fătul pătrunde şi creşte, şi-acolo rămâne, şi pururea / nu se mai naşte.“ („Nume“)
Apele şi pământul formează „chipul“ pervertit al „noroiului“
cosmic: „Dar apa de-atunci s-a-ndesit,
nimeni nimic nu mai vede / prin ea –
şi pământul e cald, şi o parte din bezna lui caldă / se scurge în scundele ape, le-nmoaie,
le-ntunecă lin / şi le face să lunece.“ („Vedenia“
[I]) Poetul, care întrebase: „Pământul,
el însuşi, cândva, n-a fost apă?“ („Vedenia“
[I]), care conservă conştiinţa
primordialităţii apei, care este muşcat de istoria murdară, dialoghează cu stihia maternă, evocând starea de „increat“ a lumii: „Spun apei: La-nceput a fost
amurgul / şi lucrul însuşi era umbră.
Umbra / vibra-n văzduh cu sine, fără umbră, / şi,
ne-nsoţită, dovedea mai lesne / decât acum când îmi îngână mâna.“ („Spun apei: La-nceput a fost amurgul“)
Eul creator mizează pe schema identificării dintre „mare“ şi „pântec“, prima devenind,
în imaginaţia lui Mircea Ciobanu, un amnios cosmic: „Iată cum soarele nou se
desprinde din mare, răcnind / de durere; placenta din care s-a rupt mai
pluteşte sub el, / încă nu s-a-necat, / greutatea n-a tras-o la fund, / ea pluteşte,
în vreme ce tu îndrăzneşti să ridici de un colţ / cenuşia meninge şi să
priveşti înăuntru, / ca printr-o gură de râpă în râpă, / ca printr-un cap de tunel, de curând destupat,
în tunel.“ („Vedenia“ [II]);
imersiunea în haosul primordial („Tu sui şi cazi acelaşi posomorât de moarte
/ în mâlul viu, şi-n mâluri cobor şi eu, şi urc.“ – „Dezlegare“)
semnifică descensiunea în placenta maternă, pe care ţipătul apariţiei dublului
o confirmă: „Dar strat cu strat fâşii de
ţărm se trag / şi ţărmul supt se surpă-n apa rece. / O-ntindere de lut, plutind
opac, / deasupra mării surdă se petrece. // Invazii de argilă! Nentrerupt /
cangrena creşte reavănă şi-ascunde / lumina care, prinsă dedesubt, / afară scoate capete de unde // – şi dintre unde,
învelit cu zgură / un om din mare iese; şi alerg / ţinut de mâini; şi nu
e decât cerc / şi niciun unghi când ţip cu somn în gură.“ („Zonă“)
Primordialul şi toate epifaniile sale, care îl reamintesc
zi după zi, se resping mereu, iar starea de zacere marină
stupefiază: „De când suie /
din mări bolnave apa şi rămâne / amară-ntre cristale, o, liantul / de altădată abur e cum abur / e lucrul mâinii lui.“ („Un glas“) Obiectele – cele văzute, cele pipăite şi cele auzite, prin urmare „cele ce sunt“, odată cu omul – „se deşteaptă-n amiază şi cântă“,
odrăslind „la soarele spornic“; ele,
care „trainice-au fost“, celor ce „li se aude unimea / parte cu parte vibrând sub ţestoasele feţe“,
cele ce „înmulţindu-se spus despre moarte“ – produc numai „pietriş pentru
marea clepsidră“, existenţa fiindu-le
combustie, măcinare, ecou al „râului de
preţ“: „Umede-au fost şi hrănite cu
var altădată, / râul
de preţ le-mbina după chip şi măsură, / trainice-au
fost şi, cum ard, li se aude unimea / parte cu parte vibrând sub
ţestoasele feţe. / Teme-te, nu le
urni; mai amână în seama / celor
ce sunt şi-nmulţindu-se spus despre moarte, / lânceda lor odrăslire la soarele spornic / n-o dezlega cu suflarea şi-atingerea mâinii: / alb aşternut li s-a dat,
fericite să nască / pietre cât pietrele-ntâi şi,-n amurgul acestei / zile
pierdute, pietriş pentru marea clepsidră.“ („Cele ce sunt“)
Apa rituală – complementară focului – purifică fiinţa
înecată în păcate. Poetul, companion la praznic, o sodomică orgie
(„Până şi tu, care ieri flămânzeai din
credinţă, / domnule fără prihană, te-apropii
de carne; / gura ta, veştedă ieri, s-a deschis şi-a uitat să se-nchidă.“ – „Praznicul mare“), simţindu-se pângărit
din nestăpânire, va invoca necesitatea abluţiunii radicale, cu văpaie şi cu
apă: „Doamne al nopţii, văpaia şi carele
ei, / văpaia şi slava văpăii. / Vâlva
Ospăţului smulge, de sus, cărămida / cea
mai de preţ a cuptorului, / ţeasta
din unghi o ridică şi-o strânge în
palme; / din ţeasta zidirii / două
măsuri cu văpaie-au ţâşnit, şi-o măsură cu apă. / Spală-te, suflete-al meu, cu văpaie şi apă! / Restul
e praf – şi pe umerii noştri / Vâlva Ospăţului vântură praf, mai uşor /
decât pleava.“ („Praznicul mare“)
Drept „simbol
universal de fecunditate şi fertilitate“ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar
de simboluri, I, p. 108), apa îşi
afirmă funcţia benefică. Ploaia, „sămânţă
uraniană“, aidoma focului celest, fertilizează pământul şi revitalizează
tot ceea ce ţine de vegetal. Pădurea,
înscrisă în reţeaua de fitosimboluri (dumbravă,
crâng, arin, viţă-de-vie, spinul câinesc şi blândele plante)
ingurgitează apele pluviale, iar hybrisul declanşează fitofobia: „Ploaia de-aseară / sevă
se cheamă pe limba pădurii – şi seva /
pune pădurea la lucru, o-mbuibă. / Lemnul bătrân, lemnul tânăr, lăstarul / cască mandibule tari –
/ ce
pot să spun eu, străinul, de-aceste / munci ale foamei? eu, de nesaţul / fără tocmeală al fibrei şi-al scorburii verzi? eu, străinul / abia
învăţat, la o margine stearpă de târg, să cuvinte / cu piatra sub limbă? / Tac prin urmare: adică nu intru / nici
printre tufe, necum pe sub arbori. Eu îmi aduc / aminte ce-a scris într-o carte cu fila pătată de sânge /
mai marele meu: că pădurea mănâncă-ntr-o zi /
mult mai mult decât spada-ntr-un an de război. / Guri deschise la cer şi mandibule tari, / o mulţime de dinţi pentru-un
singur / pântec umflat care varsă
/ cheaguri tremurătoare oriunde bălteşte / ploaia sălcie de-aseară.“
(„Liziera“) Ploaia resacralizează
fiinţa, retransformă pământul nostru în paradis, ea reîmbuibînd bucuriile
clipei, reîntemeiind statornicia prosperităţii, cuvântul văduvei
reprezentând o laudă a forţelor regenerative: „Văduva mare / cu umerii grei
de grăsime, / cu ochii pierduţi în orbite, / văduva mare cu pântecul / larg revărsat
peste brâu. // «E bine?» o-ntreb. «Foarte bine, răspunde – nu vezi / vitele albe, rătăcitoare / cu botul în iarbă? n-auzi /
răsuflarea din staul / a greilor tauri, / uruitul supus al făpturii / rumegătoare?» // E bine cum
nu va mai fi. / Şurile negre răsună
sub ploaie, / şindrila se umflă. E bine. / Un rest dintr-o veche pădure
oftează / în capătul lanului verde.
Silozul / se-aude
crăpând / încă de anul trecut.“ („Foşnet“)
Poetul, ascultând limbajul ploii, reiterând poziţia contemplativului din
faţa grotei sale, descifrează vag, în „această
cădere de apă“, viitorul „Mariei
şi-al neamului ei“: „Stai la
fereastră şi-asculţi întâmplările / ploii de vară. Tot astfel ai stat şi în pragul
/ părinteştilor grote – şi ploaia / lucra fără preget la tremurul frunzei, / la
creşterea pietrei de tuf. // Şi-acum despre care mâhnire / se-aşterne la
vorbă această / cădere de apă? / ce proroceşte? / zilele cui le tot numără
ea? // Vorbe multe, desperecheate. / Ai vrea să se-aleagă din ele / un
gând pe-nţelesul Mariei şi-al neamului ei. / Nu se alege niciunul.“ („Ascultarea ploii“)
Gândirea
poetică, racordându-se la gândirea mitică, potrivit căreia orice obiect are o dublă faţă, una – pozitivă, iar alta –
negativă, dublează imaginea apelor pluviale vitalizante prin imaginea apelor
pluviale malefice, bestiale.
Încastrat într-un leviatanic interior,
căci „Mâinile bătrâne / m-au dat pe aur şi mi-au pus la cale / alunecarea-n zori“ („Însuşi vântul“), poetul, reedificând patimile cristice, decelează ferine
primejdii în forfota ploii, natura contaminându-se
de natura omului: „E zgomotul de sus, al
ploii calde, / mai tulbure ca foşnetul sudorii? / De şapte ori cernută, mă
lăsase / descoperit, la-ncheieturi cu
sare, / şi carnea înlăuntru se-ndulcise, / aluminând; ca orb eram şi pasul / slujindu-mi văzul depărta
pereţii. / Lung huruit mă-mpresură.
Pun mâna / pe şoldul ei şi-aud cum albe turme / de fluturi fără saţ – ai nimicirii – / se-mbuibă pe
sub limpezile-ntinderi, / i-aud gemând spre inimă!“ („Însuşi vântul“)
Pe Mircea Ciobanu îl obsedează apele violente, cele fluviale şi marine. Poetul,
exilându-se în spaţii indecis protectoare – insula
şi odaia – rezistă asediului
stihiilor asociate, apele
şi vântul, dezlănţuite în toiul
nopţii. Peisajele nocturne sunt – opinează Gilbert Durand în volumul Structurile
antropologice ale imaginarului – caracteristice stărilor depresive, conştiinţelor nefericite. Verbul „mă clatin“ exprimă insecuritatea
fiinţei solitare şi implică ideea de imersiune şi de dizolvare („iar se-aude apa / lovind podeaua cu
berbeci fluizi, / şi sloiuri iar
pândesc la scări, şi trupul / ca
umbra ţi se clatină-n odaie“ – „Jaf“): „Totul de-aseară e apă: frunza e apă, / însuşi pământul se umflă şi curge / la vale odată cu drumul: văzduhul e
apă / dezmălurită; / până ieri a
fost numai văzduh, azi e apă / dezmălurită
– / ecluzele toate s-au rupt. // Celui ce geme acum / geamătul nu i se-aude. / Ţipătul tău de izbândă cât de nalt poate fi, / bătaia cu pumnul în masă / cât de răzbătătoare? // Marele pinten, pe străzi, / trece de-a lungul, cu sclipăt. / Apele
tari care dau peste noi îi acoperă / sunetul
clar. / Pintenul intră în coastă şi
nu se aude. / Cel ce tresare,
străpunsul în coastă, nici el nu-aude. / Nici eu nu-l aud cum mă clatin pe sub / asurzitoarele tone.“ („Cronica vântului“)
Dacă vom accepta că „elementele
vieţii obiective simbolizează cu elementele vieţii intime“ (Bachelard,
Apa şi visele, p. 188) înseamnă că „lumea este provocarea mea“, că eu sunt
cel ce „pune marea în mişcare“
(Bachelard, Op. cit, p. 189). Între „viaţa unui element cuprins de furie şi viaţa unei conştiinţe
nefericite“ (Bachelard, Op. cit,
p. 194) se instaurează o inebranlabilă
corespondenţă, imaginaţia înălţând „la
nivel cosmic măruntele incidente ale vieţii individuale“ (Bachelard, Op.
cit, p. 191). Apele violente – aserţionează acest pshiolog al imaginaţiei poetice, Gaston Bachelard –
sunt una dintre „primele scheme ale
mâniei universale“ (Bachelard, Op. cit, p. 200). Histrionul, dublul
poetului, organizează histeria mării. Eul creator, care este obsedat de
interioritate („bolnavului de sine
histrion“ – „Arena“), agresează realul, care de-acum se conformează
dinamicii imaginaţiei lirice: „Rămân aici la miezul celor patru / ieşiri spre
larg. Un vânt de alaun / ridică trepte reci de amfiteatru / şi valuri vin şi-n cerc se
suprapun. // Oprită-n mal, arena
plutitoare / vibrează surd, pe margine, de voci. / Din bolgiile-adânci,
necruţătoare / aud mânia zeilor feroci.“ („Arena“)
Descoperim – în ceea ce îl priveşte pe Mircea Ciobanu –
proiecţia „naturii omeneşti asupra naturii universale“,
lupta cu obiectele şi cu oamenii ajungând să fie chiar sinonime: „Lupta cu lucrurile este asemenea luptei cu
oamenii. Spiritul războinic e omogen.“ (Bachelard, Op. cit., p. 205). În viziunea unui scriitor de regim nocturn,
apele marine se ipostazează ca împărăţie în atac, angajându-se auditiv corăbii
şi cai, turnuri de asalt şi care de luptă, violenţa istoriei fuzionând cu
violenţa acvaticului marin, fapt care nu miră: „Aici vom rămâne / sub albe
tavane, lung ascultând / apele,
apele. Tu ce desluşeşti / în vuietul
lor? Cai şi multe / care de luptă, din larg, înspre maluri, / şiruri de cai
izbucnind din lăuntrul / celor o
mie de vase, / şuierul căngilor – spui – preschimbând / plutirea în nemaicurmată, /
grea legănare la cheiuri.“ („Ca prin
somn“)
Dacă poetul „reia
imaginea lui Caron“ înseamnă că el „se
gândeşte la moarte ca la o călătorie,
retrăind funeraliile cele mai primitive“, că
destinaţia lui Caron va rămâne mereu Infernul, fiindcă un „barcagiu al fericirii nu există“, notează Bachelard în Apa şi visele, la
pagina 92. Caron traversează şi poezia lui Mircea Ciobanu. Moartea se transfigurează într-o călătorie: „Eu, trecătorule, / sunt barcagiul, duc morţii în larg; / chiar în puterea nopţii duc morţii în larg; / rând pe rând îi duc şi le fac / vânt pe ape. Mergeţi în voie – le spun. / Plutiţi îndevoia curenţilor –
spun – / şi ei se-nvârtesc o dată şi
încă o dată / de jur împrejurul vâslelor mele; şi vâslele
mele / stau neclintite ca două aripi
de lemn / neştiutoare să bată văzduhul fără să intre şi-n apă.“ („Vâsle“) Luntrea – „simbolul
călătoriei, al unei traversări îndeplinite fie de către cei vii, fie de către
cei morţi“ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,
Op. cit., I, p. 179) – cunoaşte dubla
valorificare, prima – reală, a doua –
simbolică. Pornind de la tradiţia lăsării morţilor să plutească pe valuri,
aşezându-i în sicrie – copaci scobiţi,
Bachelard conchide că moartea „nu ar fi
ultima călătorie, ci prima călătorie“, că sicriul „în această ipoteză mitologică, nu ar fi ultima barcă, ci prima barcă“ (Bachelard, Op. cit., p. 84). Călătorul navighează într-un sicriu (o
luntre-copac scobit), ţinta călătoriei sale
fiind stihia ignică („Nouă coloane şi
una, la mijloc, de pară, / opt împietrite – şi-a noua, în care mă bizui: /
reazim al halei şi pururea dreaptă vâlvoare, / burniţa ei asurzindu-mă bate-ntre
ziduri. / Eu să m-apropii de foc. Veninoasă doar umbra / trupului meu de-mprumut nu presimte cenuşa; / ieri
târâtoare de neamul făpturilor oarbe, / vama de beznă o dă şi rămâne afară. / Singur m-apropii şi-nlătur aprinsei coloane /
alba-nvelire, când intru-n incinta de aur.“ – „Foc“),
căci trecerea „de la pământ la cer se
face prin poarta soarelui“, care simbolizează „ieşirea din cosmos, dincolo de limitele condiţiei individuale“
(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op.
cit., I, p. 179). Mircea Ciobanu are atât Complexul lui Empedocle, cât şi Complexul
lui Caron. Transgresând experienţa morţii-călătorie, poetul o revelează prin „zarea zidită cu nouă-ntreite ecouri“, va să zică prin cartea Cele ce sunt (27 de poeme
astrofice, fiecare numărând câte 14 versuri, toate cu ritm dactilic).
Dacă
„schema înghiţirii, a regresiunii
nocturne proiectează întrucâtva marea imagine maternă prin mijlocirea
substanţei, a materiei primordiale, când marină, când telurică“, aceasta –
marea, „abyssus feminizat şi matern care
pentru numeroase culturi e arhetipul coborârii şi al întoarcerii la izvoarele
fericirii“ – va rămâne „primordiala
şi suprema înghiţitoare“ (Durand, Structurile
antropologice ale imaginarului, p. 278), pe care sângele o visează
chemând-o blagian de sub gorun sau cu Heraclit pe lângă lac, pe unde orice „ridicare a mânii / nu e decât o îndoială mai mult“, pe unde durerile „se cer / spre taina joasă a ţărânii“ („Heraclit lângă lac“). Monstru ihtiomorf („Piară-n
adâncuri făptura cu solzi, răpitoarea,
/ unda ce-mi lunecă palma...“), marea ne
ispiteşte să trăim aventura biblicului Iona, lentoarea şi bruscheţea, extazul şi spaima ingurgitării: „Câte-n văzduh se-ntretaie şi tremură, câte
/ sunt între aripi ca varul şi numele-mi
strigă, / iată-le cad şi cum veştede cad le dizolvă / apele tari şi răşinile verzi ale mării. / Teama de
maluri m-aduce pe şubrede maluri. /
Intru la veghe îndelungă
în unghiul capcanei. / Spun: La cetate s-alerg! Dar amân ca sub
streşini / rob al vederii
şi-al pasului celui din urmă. / Piară-n adâncuri făptura cu solzi, răpitoarea, / unda ce-mi lunecă palma când pietrele umple / până la gură, vuind, şi le-ascultă deşerte: / gropi căptuşite cu straturi de limpede carne, / carcere moi pentru crabii bolnavi, pentru zvonul / fără curmare al bolgiei mele de apă.“ („Bolgia de apă“)
Ajuns la fântâna lui Iacov, Iisus, aşteptându-şi ucenicii plecaţi în Sihar, îi cere apă unei femei din Samaria: „10. Iisus a răspuns şi i-a
zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi
ţi-ar fi dat apă vie. 11. Femeia I-a
zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea
vie? 12. Nu cumva eşti Tu mai mare
decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut
din ea şi fiii lui şi turmele lui? 13.
Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;
14. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o
voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa
pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă
veşnică.“ (Biblia sau Sfânta
Scriptură, p. 1208)
Poezia
„Amintiri din Samaria“, inclusă în Anul tăcerii (Editura Vitruviu, 1977), evocă episodul. Faptul că până-n anul morţii sale
(1996) poetul n-a abandonat nici stratagema replierii spaţio-temporale,
nici obsesia cristică ţinând de vocaţia identificării, excelent marcată în volumele
de versuri antume, constituie o certitudine. Prăvălindu-se sub forţa „valului“ de care „Nimeni nu ştie când s-a născut / şi de când şi-a-nceput pribegia“,
înghiţit de „năvodul“ marin („funii
şi lanţuri de spumă, / astfel de
funii şi lanţuri mă prind de picioare, / mă leagă
de mâini şi mi-astupă suflarea“), poetul reeditează drama „peştelui“: Iisus. Succesorul,
poetul la rândul lui, cu „moartea“
pre „moarte“ călcând, simbolic
vorbind, ilustrează credinţa jucându-şi rolul în reconstrucţia spirituală a Lumii:
„Valul acesta, c-un singur perete, nu altul / m-ajunge
din urmă, / n-apuc din apă să urc
împreună cu crabul / şi sfânta moluscă,
/ şi el mă loveşte din spate, urlând, şi m-aruncă pe ţărmuri. // Cade el, cad şi eu cu obrazu-n
pietriş, sub averile / lui de-ntuneric; / funii şi lanţuri de spumă, / astfel
de funii şi lanţuri mă prind de picioare, / mă leagă de
mâini şi mi-astupă suflarea. // Valul
s-a rupt, însă nu se mai trage-napoi / după legea învinselor valuri. /
Unde s-a rupt tot acolo rămâne, vuind /
şi pe-acolo se
varsă-n adâncuri / ca printr-o mare spărtură – // fără-ndoială acum rătăceşte / pe sub pământ, umflă apele / cele de jos şi le mână din urmă, / iată de ce, când privirea-mi înalţ pe deasupra / surpatelor
ţărmuri, // văd cum fântânile-aruncă pe gură / ceţuri şi ape fierbinţi, / iată
de ce din oraş se aude / strigătul Samaritencei: / «Domnule, bea, dar e foarte amară!»“ („Amintiri
din Samaria“)
