GHEORGHE IORGA, „PRIVIREA
ÎN URMĂ CA STRATEGIE
A
POETULUI: DEBUTUL PERPETUU”
Un
vers din volumul Turnir cu Demostene (Editura Eminescu, 1991), ce dădea şi titlul poemului, mi-a atras recent
atenţia, la o relectură a cărţilor lui
Ştefan Dincescu: „De paisprezece ani
aştept“. Ce aştepta poetul şi de ce îl invoca pe Mecena („să bată în porţi / cerbul
cu soarele-n coarne!“) e lesne să deduci: în 1977, în România se debuta destul de greu. În
textul cu pricina („De paisprezece ani
aştept“) se întrezărea şi un gând ascuns al poetului: primenirea
veşmintelor poetice, pregătirea pentru intrarea în competiţia literară,
nerăbdarea de a lupta cu lumea şi cu scrisul... Între timp, Ştefan
Dincescu „debutase“, aş zice,
umilitor, „îngrămădit“ într-un volum
colectiv, din care era o utopie să discerni identitatea, fie şi minimală, a
tinerilor poeţi.
Acolo, în Prier
(Editura Cartea Românească, 1988),
„partea“ poetului nostru era de
douăzeci de texte, grupate sub titlul Străjer
– prea puţin pentru o explozie lirică, demnă să o ţii minte. La vremea
aceea, Mircea Ciobanu, întemeietorul acestui cor pe voci inegale, avea impresia
că antologia Prier anunţa naşterea
unei noi generaţii în poezia românească. Nu ştiu dacă Mircea Ciobanu s-a
înşelat sau nu, câtă vreme apartenenţa, când e stabilită prin anchilozate
criterii de istorie literară, la o
grupare / generaţie de scriitori mi se pare un demers nu lipsit de unele riscuri privind identitatea estetică sau/şi
receptarea. Prin urmare e simptomatic, pentru Ştefan Dincescu, faptul că, în
1991, el aştepta încă debutul editorial, iar dacă, anticipând puţin, vedem că,
în volumul Lancea lui Ahile, poezia, de care am pomenit mai sus, e
reluată cu titlul „Aşteptând“, e
oportun să credem că poetul îşi propune, ca strategie, amânarea debutului, cu
toate că, în 1993, i-a apărut Viaţă în
pielea goală.
După 1993, poetul tace. E o
tăcere strategică? Strategie a aşteptării? Aşteptarea altui debut? Sau nimic din toate acestea? Prietenii cred că Ştefan
Dincescu s-a lăsat de poezie. Gândul la Rimbaud… Ideea că a abandonat poezia se
coroborează cu întoarcerea la meseria
de profesor. În aceşti ani, scrie cărţi de gramatică: fervoarea activităţii
lingvistice face uitată poezia. Tăcerii literare i se adaugă, trist corolar,
boala şi suferinţa fizică. Se
izolează în familie, nu se mai întâlneşte cu prietenii. Ai impresia că e, undeva, la un colocviu al gândurilor mute. Cei
mai mulţi cunoscuţi îl abandonează şi n-au cum să-i vadă ochiul retrospectiv,
neaţipit în toată această perioadă: privirea critică în urmă, la poeziile din
cărţile anterioare! Gramatica fusese un răgaz!? Ştefan Dincescu se pregătea să…
debuteze! Artă? Strategie? Criză identitară? Sau toate la un loc se găsesc în
vol. Lancea lui Ahile (Editura
Amphion, Bacău, 2002)?
Cititorul
poeziei lui Ştefan Dincescu va observa că Lancea
lui Ahile este o construcţie poetică strategică din mai multe
puncte de vedere. În primul rând, organizarea ei nu poate să nu ne
atragă atenţia. Recurgând la statistică, vom constata că, dintr-un total de 203
texte, suma primelor trei apariţii editoriale, 72 sunt reluate, cu mai multe
sau mai puţine modificări de structură sau de titlu, în noul construct (88 de
poeme: 6, din Străjer; 24, din Turnir cu Demostene; 42, din Viaţă în pielea goală); 16 texte din
cartea Lancea lui Ahile sunt inedite:
6 Epitafuri, scrise între 1979 şi
1985 – interesant, neincluse în niciunul din
volumele anterioare – şi un grupaj de 10 poezii, scrise între 1990 şi 2000, sub
genericul Între Est şi Apus. Tot de
structură ţine, fireşte, şi ordinea în care apar poemele antologate. Ele sunt
reaşezate după un criteriu intern de selecţie nu numai valorică, ci răspunzând
altor exigenţe de formă şi de conţinut (modificări de cuvinte ori de
sintagme, înlocuiri sinonimice etc.). Variaţiuni pe teme date? Izotopie
poetică? Ai impresia că asişti la o plecare în călătorie, în care trebuie să-ţi
iei lucrurile cu adevărat importante. E un alt debut!
Modificările din textele
din partea cea mai consistentă a cărţii Lancea
lui Ahile ţintesc schimbarea destinaţiei
iniţiale, un nou angrenaj semantic al versurilor, o pregătire pentru
supravieţuire literară (ca în modelul folcloric, raportul dintre variante). E,
dacă vreţi, un puzzle poetic, ce reorganizează ciclurile, dându-le o nouă
rezistenţă, şi un caz de izotopie poetică:
textele secunde se nasc din primele printr-o inginerie semantică bine pusă la
punct, ce reordonează întregul. Astfel, pare să ne spună Ştefan Dincescu, orice
carte de poezie, reluând texte din
cărţi anterioare printr-o selecţie probând rezistenţa în timp şi având câteva
poeme inedite, poate să fie o confruntare
între ce a fost şi ce va să vină, o radiografiere perpetuă a mesajului
poetic şi a stării „uneltelor“
artistice, o înfruntare între „ce“ şi
„cum“, adusă, prin acest model liric,
mereu în actualitate…
În
aceeaşi ordine de idei, merită să ne ocupăm puţin şi de titluri, pentru că
încheagă o veritabilă fiziologie poetică. Din cele 72 de texte antologate, 46
au titlurile modificate (unele abstractizează titluri mai lungi, reducându-le
la un cuvânt, altele, dimpotrivă, „lungesc“
titlul iniţial sau îl schimbă în întregime.) Exemplele pot fi simptomatice:
grupajul Străjer devine Musaios bocind, Într-un balamuc din Canaan din volumul Turnir cu Demostene se schimbă în Maica Lot, în timp ce Turnul
cel mai strâmt, din acelaşi volum, rămâne
neschimbat. Prima parte din volumul Viaţă
în pielea goală e rebotezată Sicarii,
după ce fusese Metaforă tăiată la gât;
al doilea ciclu rămâne cu acelaşi
titlu: Decesul megafonului. Avem
de-a face, aşadar, cu o rebotezare a mai mult de jumătate din textele
antologate, care ţine de strategia de care am vorbit mai sus. Adăugată ideii
alcătuirii noului volum, strategia titlurilor e simptomatică pentru noua
înfăţişare a poeziei, pentru altă „grilă“
de lectură (în primul rând, a poetului însuşi!), pentru revigorarea sensurilor poetice, pentru crearea unui alt orizont de
aşteptare şi, de ce nu, pentru alt fel de supraveţuire artistică. De aceeaşi
strategie a poetului e legată şi plasarea motourilor, care premeditează mesajul
sau îl completează. Musaios bocind are moto din creaţia lui Adam
Puslojić, ce are darul să crească distanţa în timp, la nivelul lecturii, faţă de grupajul Străjer
(Prier; Cartea Românească, 1988) şi să-i dea alte conotaţii în anul
2002. Turnul cel mai strâmt stă sub
semnul a trei versuri de Mircea Ciobanu (recunoştinţă?),
ceea ce schimbă, fireşte, perspectiva lecturii. Motoul Sicarilor („Trebuie trezite
din nou / Glasurile revoltei
înăbuşite.“ – Charpentier) e o
dorinţă refulată, mai mult amânată, dacă luăm în calcul ineditele. Acolo unde motourile
lipsesc, cititorul e invitat să le
inventeze printr-o altă grilă de lectură…
Cele
16 poezii inedite, deşi sunt scrise, unele dintre ele, cu multă vreme în urmă, nu ne lămuresc deplin în legătură cu evoluţia poeziei lui Ştefan
Dincescu. Unele păstrează ceva din
retorica celorlalte volume, altele par să exploreze noi teritorii. În Epitafuri,
dacă avem în vedere construcţia cărţii Lancea
lui Ahile, în sensul că ele apar la finalul acesteia, deşi sunt scrise cu
mult înainte de anul 2002, expresia poetică s-a condensat, s-a cristalizat. Sintaxa subordonării frastice
lipseşte cu desăvârşire. E o adaptare la stilistica şi logica epitafului
ca text beletristic: folosirea la indicativ, timp perfect compus, a verbelor.
Nu întâmplător, credem, având în vedere că Lancea
lui Ahile e o carte „lucrată“, după cum s-a văzut; „Epitaf“ (VI) iese din serie prin succesiunea
căutată a timpurilor indicativului: viitor – imperfect – prezent; dacă adăugăm
sintagma din ultimul vers („psaltirile-mi cu gheare“), ne putem
gândi deja la o întreagă artă poetică, „citim“
mesajul demersului poetic a lui Ştefan Dincescu.
Epitafurile sunt o
dureroasă, dar înăbuşită „recapitulare“ a
unei aventuri existenţiale şi a unei aventuri poetice în egală măsură; în „Epitaf“ (V) apare chiar numele poetului. Dacă îl credem pe cuvânt,
epitafurile sună a despărţire de un trecut prea puţin generos cu poetul, dar şi
o asumare înţeleaptă a lui. Tonul spune tot. Între Est şi Apus, aşezat sub un moto din Ion Caraion, e un grupaj
unitar doar printr-o retorică a sibilinicului.
Dacă Epitafuri concentra subiectivitatea frustrată a poetului, în
grupajul cu titlul Între Est şi Apus,
poetul e mai puţin prezent, lumea e apăsătoare, poetul trăieşte prin
consecinţele existenţei acesteia. Ironia tragică, expresiile sibilinice,
sintagmele ermetice înlocuiesc retorica poetului blestemat şi a unui credo
social-politic. Un limbaj suficient sieşi, cristalizat, cvasiparabolic.
Poate
avea dreptate poetul Mircea Ciobanu să se întrebe în 1988: „Ştefan Dincescu va continua să se lase
prins în arta lui poetică, dispreţuitoare de şlefuiri minuţioase? Nu-şi va
înăbuşi cumva stridenţele de azi între silabe bine şi cu zgârcenie numărate?“ Astăzi întrebarea lui mi se
pare retorică.
Curios mai este un lucru,
dar el vine să sprijine şi să completeze premisa noastră. Titlul noului volum (Lancea
lui Ahile, 2002) e luat din Turnir cu
Demostene (1991). În perspectiva de lectură pe care am propus-o, e
clar acum că ceva din trecut împinge lucrurile
înainte, un titlu din urmă acoperă un volum care începe să capete accente
inedite, având astfel perspectiva de a fi citit ca o carte nouă (în
simbolistica mitologică despre lancea lui Ahile se spune că ar fi avut darul de
a vindeca rănile pe care tot ea le provocase.) Nu e interesant? Poezia devine,
pentru ea însăşi, rană şi leac în acelaşi timp. Mesajul, transmis de poet,
devine clar şi certifică bănuielile noastre care au însoţit permanent lectura
acestei cărţi de hotar.
Poezia ca vindecare a
propriilor răni. Ea ne duce cu gândul la retorica poeziilor inedite care se
afla, in nuce, în volumele anterioare: de la „sunt plin de aripi“ la „sunt
roi de spaime“; de la „poet ocărât,
poet mohorât, poet cu sănătatea priponită cu sfoară“ la „domn peste anonimat, peste Cutia milei,
mânie şi jale“; de la stilistica blestemului, a înjurăturii printre dinţi,
a imprecaţiei şi a pamfletului, la retorica studiată a împăcării cu
sine, cu lumea cea mare, a resemnării devenite ironie cinică, deşi vechile
contradicţii nu s-au stins pe deplin.
Lancea lui Ahile e o antologie poetică reconvertită, poeziile vechi
respiră, prin această strategie poetică bine orchestrată, un aer inedit, ceea
ce ne determină să citim noul volum fără prejudecăţile pe care le-ar provoca,
doamne fereşte, cărţile anterioare! După 14 ani de la debut, Ştefan Dincescu se
reciteşte, îşi reciteşte viaţa, îşi retrăieşte la foc mai mic aventura lirico-existenţială şi, făcându-şi bagajele,
nerecunoscându-şi vechile semne poetice, i se pare că întreaga lui viaţă pare
repovestită, nu-i aşa, „de o străină
gură“.
GHEORGHE IORGA
