„De la «MATSUO BASHÔ» la«JORGE LUIS BORGES»”
HAIKU (1)
Ah, ierburile
verii!
Atât a mai rămas
din visurile
bravilor războinici.
HAIKU (2)
Pojghiţa unui
greier:
el s-a mistuit în
cântec
cu totul.
HAIKU (3)
Sădind un banan,
mi-e ciudă
pe trifoiul ce-l
împrejmuie des.
HAIKU (4)
Cutremură-te,
mormântule!
Glasul meu jeluitor
e vântul toamnei.
HAIKU (5)
Ce jalnic!
Sub coif
ţârâie un greier.
HAIKU (6)
Creanga – uscată.
Corbul – deasupra:
seară, toamnă.
HAIKU (7)
Lacul bătân…
Ţuşti, plici: o
broască.
Sunetul liniştii.
HAIKU (8)
Viforniţa
s-a ascuns în
bambuşi
şi s-a liniştit.
HAIKU (9)
Un fulger:
ţipătul unui bâtlan
zburând în beznă.
HAIKU (10)
Liniştea liniştii.
Ţârâitul greierului
pătrunde şi-n
piatră.
HAIKU (11)
Marea se întunecă;
glasul raţelor
sălbatice
bate spre alb.
HAIKU (12)
Călare;
umbra mea
se târăşte
îngheţată după mine.
HAIKU (13)
Sub burniţă,
nalbele
deschid un cer
senin.
HAIKU (14)
Cu ce glas
şi ce cântec ai
cânta, paingule,
în vântul toamnei?
HAIKU (15)
Stâncile printre
chiparoşi
le ascute
vântul tăios.
HAIKU (16)
Resemnat în adânc
să mă dau pradă
vremii –
vântul suflă prin mine.
HAIKU (17)
Bolnav într-o
drumeţie;
visurile mele
colindă
o paragină.
HAIKU (18)
M-am regăsit
într-o pictură:
un singuratic colindă domol
un câmp pustiu, vara.
HAIKU (19)
Zvonul lacrimilor
şuvoind, stingând
jăratecul.
HAIKU (20)
Sălaş sărman;
chelălăitul
câinelui
noaptea, pe ploaie.
HAIKU (21)
Nimic nu spune
în glasul greierului
cât de curând va muri.
HAIKU (22)
Târziu de toamnă;
vecinul meu
cum o duce?
HAIKU (23)
În soare – chimonouri la uscat.
Şi mânecuţa copilului mort
e acolo...
HAIKU (24)
Zeul e absent;
frunzele lui moarte se îngrămădesc,
totul e pustiu.
MATSUO BASHÔ
HAIKU
(1)
Răcoarea serii;
cât de fericit sunt
că m-am născut om!
HAIKU
(2)
Cerşetorul!
Cerul şi pământul
îi sunt hainele de vară.
HAIKU
(3)
O, bujorii!
De dragul cărora un vestit războinic
şi-a scos armura.
HAIKU
(4)
Peste coloanele ţânţarilor
atârnă podul plutitor
al viselor mele.
HAIKU
(5)
De ţipătul fazanului
ce nu poate dormi,
luna îngheaţă...
HAIKU
(6)
Iarna a venit.
Ciorile s-au aşezat
pe sperietori.
ENOMOTO KIKAKU
HAIKU
(1)
Îndopându-te cu mâncare, să adormi
şi să devii o vită
sub florile de piersic.
HAIKU
(2)
Izbituri de sapă.
De la templul pierdut între arbori
clopotul funebru.
HAIKU (3)
Noaptea fugară;
Secera lunii
rămâne în vad.
HAIKU
(4)
Seceraţi câmpul de ovăz din faţa ferestrei!
Lăsaţi-mă să văd
munţii îndepărtaţi!
HAIKU
(5)
Mijeşte ziua;
peştii scăpaţi de cormorani
îi poţi număra pe degete.
HAIKU
(6)
În pragul înfloririi,
bujorul nimbează
un curcubeu.
HAIKU (7)
Covârşit
de sărăcie –
această dimineaţă de toamnă.
HAIKU
(8)
Flori de rapiţă.
Soarele la apus,
luna la răsărit.
HAIKU
(9)
Eu plec,
tu rămâi,
două toamne.
HAIKU
(10)
Ţipătul unui şoarece
trecând peste o farfurie –
frig cumplit!
HAIKU
(11)
Ce lună strălucitoare!
Un orb m-a izbit
şi a râs.
HAIKU
(12)
Am tras vasul cu jăratec
aproape, dar inima
era departe de el.
YOSA BUSON
♦♦♦
Poemul trebuie să creeze
de la prima îmbinare de cuvinte
liniştea în care va intra.
♦♦♦
Să ceri audienţă
la un Poem, la o operă de artă
ca la un rege.
♦♦♦
De câte ori moare un poet,
toată Poezia
are friguri.
♦♦♦
Poezie: când ideile
plutesc pe parfum
de flori.
♦♦♦
Poezie: căsătoria
amintirii
cu presentimentul.
♦♦♦
La orice stare de potop
se răspunde
printr-o conştiinţă a genezei.
♦♦♦
A dezlănţui
salvele realului
şi a le supravieţui.
♦♦♦
Atâţia Achile fără Homer!
Sângele zilei
să ne fie singura ispravă.
♦♦♦
Viaţa poetului
nu încetează de-a fi o
plantă
decât pentru a deveni piatră.
ROBERT
SABATIER
ACELAŞI
Atins de
lumină
cuarţul
devine cascadă.
Pe apele
ei pluteşte un copil, Domnul.
AMIAZĂ
Lumina
nu clipeşte,
timpul
se goleşte de minute,
s-a
oprit o pasăre-n aer.
MAI TÂRZIU
Se prăvăleşte lumina,
se trezesc coloanele
şi, fără să se mişte, dansează.
ÎN PLIN SOARE
Ora e
transparentă:
dacă e
invizibilă pasărea,
vedem
culoarea cântecului ei.
FLOARE
Strigătul,
ciocul, dintele, urletul,
nimicul carnivor şi vraiştea lui,
se risipesc în faţa acestei modeste flori.
DOAMNA
Noapte de noapte coboară în fântână
şi-n zori reapare
c-o
nouă reptilă în braţe.
CLOPOTE ÎN
NOAPTE
Valuri de umbre, valuri de năluciri
deasupra unei frunţi în flăcări:
aruncaţi
apă peste gândurile mele, stingeţi-le!
ÎN FAŢA PORŢII
Oameni,
cuvinte, oameni.
Am şovăit
o clipă:
luna sus,
singură.
OCTAVIO
PAZ
POEM
(1)
CĂ într-o zi vei muşca dintr-o lămâie nouă
şi vei descătuşa
uriaşe cantităţi de soare dintr-însa.
POEM
(2)
CĂ toţi curenţii mărilor
brusc luminaţi au să te-arate
furtuna ridicând-o la nivelul moral.
POEM
(3)
CĂ şi în moarte tot vei fi
precum apa în soarele
care se răceşte din instinct.
POEM
(4)
CĂ păsările te-or catehiza
şi un frunziş de cuvinte are să te-mbrace
greceşte să pari invincibilă.
POEM
(5)
CĂ o picătură va culmina
pe nesimţite în genele tale
dincolo de durere şi
mult după lacrimă.
POEM (6)
CĂ toată ne-ndurarea lumii se va face
piatră
ca să te-aşezi stăpânitoare
c-o pasăre supusă-n palmă.
ODYSSEAS ELYTIS
COVOR
Fiece culoare se răspândeşte şi se întinde
în celelalte culori
ca să fii mai singur când o priveşti
AMINTIRE
DIN AFRICA
Soarele năpădeşte oraşul
nimic nu se mai vede
nici măcar mormintele nu mai rezistă
ASFINŢIT
Trandafiriul cerului
trezeşte oaze
nomadului iubirii
ASTĂ-SEARĂ
Balustradă de briză
pentru a sprijini astă-seară
melancolia mea
DEPARTE
Departe departe
ca pe un orb
m-au dus de mână
GIUSEPPE UNGARETTI
◊◊◊
Picură în lac
un singur strop de vin
şi soarele se stinge.
◊◊◊
Să fie vocea
prietenilor defuncţi
sau gramofonul?
◊◊◊
Degetele ei
pe batista albastră –
priveşte: corali.
◊◊◊
Am îmbrăcat iar
frunzişul copacului
şi tu behăi.
◊◊◊
Noapte, vântul...
despărţirea se întinde
şi unduieşte.
◊◊◊
Tu scrii;
cerneala a scăzut,
marea suie.
GHIORGHIOS SEFERIS
◊◊◊
Ceaţa
înveleşte în sine
noul născut al luminii.
◊◊◊
Te-ngălbeneşte
bănuiala mea
cum toamnele, frunzele.
◊◊◊
Când te-am văzut
m-a lucit un vânt suav
de stea căzătoare.
◊◊◊
Sirena remorcherului
în ceaţă,
gât de gâscă, tăiat.
◊◊◊
Zgomotul camioanelor noaptea,
ceruri pustii,
tavane...
◊◊◊
Acoperişul razelor, steaua.
Acoperişul ei,
el.
◊◊◊
Avion galben,
pilot albastru;
cerul, un singur cuvânt.
◊◊◊
Clang. În amintirea
vechii săbii
se taie gâtul nou. Clang.
◊◊◊
Moartea e copil.
Ea suge drept lapte
nisipul clepsidrei.
◊◊◊
Rămaşi fără trup, morţii
s-au ascuns în pământ
de ruşine.
◊◊◊
Linişte,
e linişte...
ca şi cum m-ar gândi un arbore.
◊◊◊
Iarna locuieşte sub toamnă:
eu locuiesc
sub o piatră.
◊◊◊
Pe carapacea broaştei ţestoase
cad lacrimi.
Plângi... sau plouă?
◊◊◊
Nu există cuvinte,
ci numai dorinţa
de a vorbi.
◊◊◊
Noapte întreruptă cu un strigăt.
Brusc visul
face umbră.
◊◊◊
Pe zid apune lumina:
o altă ţară,
altă limbă...
◊◊◊
De departe, totul
pare un punct.
Dar cine e aproape?
◊◊◊
Adierea evantaiului
pe ovalul
unei pietre...
◊◊◊
Libertate care se usucă,
a sângelui
de piatră.
◊◊◊
Patul luminii mai luminos
decât lumina.
Ce coşmar!
◊◊◊
Curgerea oului
din pasăre spre cuib:
aer nezburat!
◊◊◊
Sperii patru porumbei,
ah,
de patru ori răsare luna!
◊◊◊
Punând apa pe roţi,
trăgând-o pe uscat:
dezînecare.
◊◊◊
Frunze galbene de salcie, pe lac.
Nu mă răsfrâng,
mă văd.
◊◊◊
Cuvântul se dizolvă în piatră,
şi piatra în pietre...
Toamnă.
◊◊◊
Şiroind de lumină,
un peşte-mi cade în braţe,
zburător.
◊◊◊
La miezul nopţii tresar:
soare
răsare-n altă parte.
◊◊◊
Mă muşcă un câine.
Ah, privesc prin el
ca printr-o fereastră.
◊◊◊
Tu eşti absenţa mea
cum visul este
absenţa treziei...
◊◊◊
Cărămiziu ca o cărămidă,
fac loc
unei ferestre.
◊◊◊
Aur pe tăvile norilor.
Ospăţ de zei
sub orizont.
◊◊◊
Contemplai
cu ochi nemişcaţi.
În locul lor, pietrele clipeau.
◊◊◊
Întunecând întunericul,
iată
porţile luminii!
◊◊◊
Stejar tăiat.
Pe buturuga lui
se odihneşte vântul.
◊◊◊
Timpul gâlgâie împroşcându-mă.
Scap
securea din mână.
◊◊◊
Chiar şi singurătatea
am să mi-o las pe pământ
atunci când voi muri.
NICHITA STĂNESCU
◊◊◊
Mi-au spus ceva
înserarea şi muntele.
Am uitat ce.
◊◊◊
Noaptea adâncă
nu este acum altceva
decât o mireasmă.
◊◊◊
Este sau nu este
visul
pe care l-am uitat
înainte de revărsatul zorilor?
◊◊◊
Amuţesc corzile.
Muzica ştia
ce
simt eu.
◊◊◊
Azi nu mă bucur
de migdalii din grădină.
Îmi aduc aminte de tine.
◊◊◊
Din ziua aceea
n-am mai mutat piesele
pe tabla de şah.
◊◊◊
În
pustiu
se crapă de ziuă.
Cineva ştie asta.
◊◊◊
Spada ruginită
visează bătălii.
Altul
e visul meu.
◊◊◊
Bărbatul a murit.
Barba nu ştie.
Unghiile cresc.
◊◊◊
Aceasta e mâna
care altădată
îţi mângâia părul.
◊◊◊
Sub streaşină
oglinda nu copiază
decât luna.
◊◊◊
Sub
raza lunii
umbra
ce se întinde
e
una singură.
◊◊◊
E un
imperiu
această
lumină ce se stinge
ori
un licurici?
◊◊◊
Lună
nouă.
O
priveşte şi ea
din
alt pridvor.
◊◊◊
Un tril depărtat.
Privighetoarea nu ştie
că-ţi alină dorul.
JORGE LUIS BORGES
