DUMITRU MICU – „Ştefan DINCESCU, «PANDALIILE FERICITULUI IOV»“
Traversate separat, volumele de versuri şi lucrările de
gramatică semnate de Ştefan Dincescu par a nu fi ale
aceluiaşi autor. Profesorul de limba română instruieşte asupra morfosintaxei şi
propune teste gramaticale urmând cele mai stricte norme ale metodologiei
didactico-ştiinţifice; poetul este un
nonconformist radical, un anarhist, nu o dată agresiv, un „gângav Musaios“,
care îşi „schimbă veşmintele cu
măscăriciul“, care „adoarme
înjurând (...) visează blestemând“, care surprinde „viaţa în pielea goală“. Este oare poetul negaţia dascălului? Doar la prima impresie,
la o lectură neanalitică. La primul contact
cu poemele lui Ştefan Dincescu, cititorului îi sar în ochi violenţe de limbaj,
licenţe lexicale, oralităţi frivole, unele cu
tentă argotică: „devlă“, „scăfârlie“, „maţ de bazar“, „Stafii gravide / vor să borască“, „Dă-l
dracului veacul!“, „Păpa-ţi-aş,
veacule, şoricul!“.
Un efect de sfidare se produce, intenţionat sau nu, şi
prin abundenţa termenilor regionali: substantive şi adjective ca „sfârlă“, „iosag“, „jujeu“, „ludă“, „coşave“, „otac“, „talan“, „pârgav“, „zăblău“, „năprui“, verbe ca „a gogi“, „a ciocârti“, „a migoroşi“, „a leorpăi“, „a ţâpa“
(pentru „a arunca“).
Frecvent apar imagini şocante: „Cântând şi dansând, / limba ţi-au smuls-o;
/ ţi-a rămas doar un ciot“; „Caiafa /
spală maţele de porc / în creierii privighetorii“; „Astăzi, în aplauzele atâtor zei derbedei, / drăgălaşă istoria se
cufureşte pe voi“.
La un minim examen, constatăm că
toate aspectele de această natură ale discursului se înscriu perfect în codul
celor mai corecte principii formative ale limbii române. Poetul „înjură“
şi „blestemă“ fără lezarea regulilor
gramaticale. Şi în respectul deplin al „disciplinei lirei“.
Rebel faţă de datele realului, el nu afişează anarhisme artistice.
Nu numai că, adesea, adoptă stihul
consacrat, ritmat şi rimat la modul
clasic (uneori, având şi rime interioare), dar cultivă forme antice
orientale, haiku-ul, rubaiatul, practică „traducerea
imaginară“, recurge la „poemul
într-un vers“. Pe acesta din urmă îl dotează (inovaţie!) cu „două uşi“, în sensul că, în unul dintre
volumele sale, Fiu al Maicii Lot, „poemele“ (versurile) ce îi aparţin în
exclusivitate alternează cu versuri analoge (de exact acelaşi timbru) ale fiului său,
Daniel Florin Dincă, un heteronim al
poetului Ştefan Dincescu, amintind de Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de
Campos, heteronimii portughezului Fernando Pessoa.
La nivel microtextual, poemele
învederează o preocupare de-a dreptul obstinată pentru formă. În reeditările
repetate, versurile apar cu titluri schimbate sau fără titluri, şi nu fără
numeroase retuşuri.
Oricât principalul mobil al actului
poetic ar fi revolta, poetul nu scrie doar, ca Giovanni Papini, spre a se „descărca“;
întotdeauna el caută efecte de stil. Departe de a respinge „literatura“, precum Paul Verlaine, şi
chiar dacă, uneori, pare să o repudieze, ca
avangardiştii, Ştefan Dincescu se străduieşte să procure poeziei sale statutul
de „literatură“.
Literaturizează însă atitudini de situare în diametrală opoziţie cu lumea, cu
prezentul. Având sentimentul de a se fi născut într-un „veac idiot“, „într-un veac
jumătate porc, jumătate câine“, poetul se regăseşte în „jălbarul Iov“ şi, lăsându-se cuprins de „pandaliile“
năpăstuitului biblic, vede pretutindeni numai orori, hidoşenii şi
monstruozităţi, manifestări ale răului. Ale unui rău nu doar social, ci
ontologic, chiar metafizic.
Asemenea expresioniştilor, autorul Pandaliilor fericitului Iov semnalează
ubicuitatea manifestărilor desacralizării
totale. Preoţii ne „trag pe sfoară“. „Sutanele jupoaie hramul / cu baniţa şi kilogramul“. „Mefisto
saltă zeii cu cricul“. „Solomon îşi
peticeşte sacul / cu Biblia şi comănacul“. „Îngerii trufanda se corciră“.
„Sodoma îşi varsă maţele, puii /
prin botul hidos / al
statuii“. În ţară „trepanează Cristoşi păguboşi“. Dumnezeu
e „spongios“. „Poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând“. „În ieslea
nopţii / căţeaua Iudei varsă pui“. Nu toate priveliştile din spaţiul poetic al lui Ştefan Dincescu sunt
apocaliptice, nu toate stările de conştiinţă
poetizate exprimă dezamăgiri, răzvrătiri, silă, scârbă.
Condiţia iovică e contrapunctată de
o virtuală condiţie cristică, ce include speranţa mântuirii. Martirizatul îşi aminteşte că
are o „maică“ în stare să-l înalţe
din „valul ce ne bântuie“, nu alta decât Maica Fecioară.
Un întreg ciclu, Turnul cel mai strâmt,
însumează laude, invocaţii, rugi către Maica
fără prihană, Maria. Texte din alte cicluri atestă de asemenea o aspiraţie la
pace interioară, la puritate. S-ar putea ca o asemenea notă să indice posibilitatea lărgirii şi împrospătării în
continuare a registrului liric.
Prof. univ. dr.
DUMITRU MICU
