Ştefan DINCESCU, „«FOCUL» ÎN POEZIA LUI MIRCEA CIOBANU”
Dacă focul – în mitologie – totalizează zece ipostaze (focul cosmogonic, focul
solar, focul ceresc, focul viu, focul infernal, focul escatologic, focul
prometeic, focul artizan, focul tehnic, focul
sacrificiilor), în
poezia lui Mircea Ciobanu, începând de la Imnuri
pentru
nesomnul cuvintelor (1966) şi până la Anul tăcerii (1997), el se afirmă prin patru forme: focul cosmogonic, focul escatologic, focul
solar, focul htonian.
Dacă în „Complexul
lui Prometeu“ se încorporează „năzuinţele
care ne îndeamnă să ştim atât cât şi
părinţii noştri, mai mult decât părinţii noştri, atât cât maeştrii noştri, mai
mult decât maeştrii noştri“, în „Complexul
lui Empedocle“ se asociază, iată, „dragostea
şi respectul pentru foc, instinctul de-a trăi şi instinctul de-a muri“;
focul, „exemplu de devenire promptă“,
simbolizează „dorinţa de schimbare, de
bruscare a timpului“; dacă distrugerea este „o reînnoire“ înseamnă că, asumându-şi chemarea rugului („Fiinţa
fascinată aude chemarea rugului.“) şi scenarizând cosmica moarte prin care „un întreg univers dispare odată cu
gânditorul“, autorul cărţii Cele ce
sunt, procedând empedoclean, construieşte reveria evoluţiei sale
spirituale, căci prin „sacrificiul său în
inima flăcării, efemerul ne dă o lecţie de eternitate“ (Gaston Bachelard, Psihanaliza focului, pp. 12–18): „Lume de lume desparte şi surpă amurgul, /
marginii margini i-aşază-mpotrivă şi vremii / vreme i-asmute asupra. Apune; or
câmpul, / capăt având, peste marginea lui să mă-ncumet. / Iarba cu brumă şi
miriştea, piatra-nflorită / când le-am trecut am uitat, şi eram de-a călare. /
Zarea cu pieptul apăs: mi se-ntunecă pleoapa. / Caii mi-i pierd: îi aud
prăbuşindu-se-n râpă. / Sunete mari, de cădere în iazuri, se nalţă; / până la
mine ajung şi arama topită / clatină cercuri, aruncă-n afară dogoare. / Seară
de seară m-apropii de capăt, or câmpul / roată e-n osie lină – şi roata
clintind-o, / strig după reazim deasupra cuptorului veşnic.“ („Câmp
în rotire“)
Focul şi apa, aerul şi pământul formează tetrada
stihiilor originare: „Nici altul, Doamne,
nu mă mai pot da, / când gol, când palid, redevin treptat / ce-am fost când
apa, soarele şi lutul / o sarcină cu moartea mea purtau / în numele
descreşterii, amin.“ („În numele descreşterii“) Cum ne explicăm provenienţa
stihiilor lumii? Originea acestora o elucidează Romulus Vulcănescu: „Haosul conţine deci premateria din care
generează protomateria cosmică. Prin creaţia cosmosului o parte din pre- sau
proto-materia haosului s-a transformat în materie propriu-zisă sau în termeni
populari, în stihiile lumii.“ (Mitologie
română, p. 220) Reducţioniştii greci (Thales, Anaximene, Empedocle) au
uzurpat stihiile. Nefiind „puse să
întemeieze lumea“, devin „structuri ale lumii“, căci lumea,
ordine fiind, relevă „unitatea unor structuri generice“ (Gh. Vlăduţescu, Filozofia legendelor cosmogonice româneşti, p. 65). Focul escatologic este „simbol al purificării şi al regenerării“ (J. Chevalier, A. Gheerbrant,
Dicţionar de simboluri, II, p. 66).
Orgiile praznicelor cultuale (vezi Gilbert Durand, vol. „Structurile antropologice ale
imaginarului“) aboleau „condiţia cotidiană a existenţei“ şi facilitau „reintegrarea orgiastică şi mistică“ a
omului.
Mircea Ciobanu
desacralizează orgia, relevându-i caracterul malefic prin ochii „celui mai drept dintre noi“,
prin coparticiparea acestuia: „Până şi
tu, care ieri flămânzeai din credinţă, /
domnule fără prihană, te-apropii de carne; / gura ta, veştedă ieri, s-a deschis
şi-a uitat să se-nchidă. / Grylii bătrâni, înţelepţii, / neînsetaţii de vinuri,
sătuii din facere, grylii / duc pentru tine, pe creştete, coşuri cu
pâine; / nu pentru ei, pentru tine preling băutură-n pahare, / în vreme ce
Vâlva Ospăţului / te binecuvântă.“ („Praznicul
mare“)
Imaginaţia edifică
spectacolul sodomic. Contemporaneitatea dâmboviţeană se răstoarnă în oglinzile
Văii Sidim, aspirând să-şi camufleze – prin descensiune într-o istorie vetustă, livrescă – desacralizarea şi
degenerescenţa, îmbovinarea în chermesism oficializat, căci omul idolatrizează lingura,
blidul şi maţul. Focul escatologic („Şi se face-n aer labirint, / şi se fac răspântii. Stă la pândă-n / aburii amiezii, care
mint, / şi-n bătaia flăcării răsfrântă, // stă la porţi, întoarsă dinspre câmp,
/ Maica Lot a stâlpului de sare. / Silnic şoldul ei deschide strâmb / pasul nevinovat de mişcare.“ – „Oraşul aflat“), distructiv, regenerator şi purificator, transmută Sodoma valahă. Descendentul Maicii Lot iniţiază
aventura igniţiei, în care sublimează materia, dar şi spiritul: „Noaptea de-acum, dacă-a fost, n-a fost
numai ospăţ. / Noaptea de-acum, dacă-a fost,
o să fie şi foc / dintr-un capăt într-altul! Şi oştile / focului vin dinspre
crâng – cine-ar fi să le-abată? / Vin dinspre lanuri şi fiinţa pădurii
le-ntâmpină / fără un foşnet. // Apele fluviului fierb – nu doar apele
fierb, / fierbe-n tiparele lui cositorul; / idolii tineri se-ntorc în arama din care-au purces – unde le-au stat auritele
glezne le stau şi genunchii, / unde
genunchii acolo şi laurii. // Doamne al nopţii, văpaia şi carele ei, / văpaia
şi slava văpăii. / Vâlva Ospăţului
smulge, de sus, cărămida / cea mai de preţ a cuptorului, / ţeasta din unghi o
ridică şi-o strânge în palme; / din ţeasta zidirii / două măsuri cu văpaie-au
ţâşnit, şi-o măsură cu apă. / Spală-te, suflete-al meu, cu văpaie şi apă!“ („Praznicul mare“)
Umbra din poemul „Melissos“ („El a-nvăţat-o cu
pânda şi-acum se roteşte / grea, cu picioare de lut şi cu braţe de lut, / cu o
inimă densă de lut în lăuntrul / pieptului ei tot de lut – se roteşte-mprejurul
copilului. / El a-nvăţat-o să umble, / lui pe-nserat îi va fi s-o zărească /
neagră din creştet în tălpi, scuturându-şi / sudorile negre-n văzduh. / El a
vrut s-o desprindă cu mâna / de la
pământ, / ea-l va prinde urlând între degetul mare şi degetul / arătător – ea-l
va duce la gură. Dar fără-ndoială, /
scrâşnetul sec al măselelor ei nu se-aude / până la tine, Melissos, / oricât ar
fi să te-apropii de ţărmuri cu navele tale.“) şi soarele din „Proiect de poem“
(vol. Versuri) se manifestă drept
agenţi vorace, atroce. La filisteni, la celţi, la amerindieni, soarele era antropofag. Poetul resuscitează ideea, heliofobia fiind o cronofobie: „Ca din râpi – iată ce ştiu – soarele întreg
răbufnea, / mânios şi flămând răbufnea. / Lui dintre fălci îi scăpam, /
răcnetul lui mai întâi l-auzeam.“ („Proiect
de poem“)
Intruziunea animalităţii în
conştiinţă reprezintă „simptomul unei depresiuni a persoanei până la treapta
anxietăţii“; în botul fiarei se
concentrează „fantasmele înspăimântătoare
ale animalităţii: agitaţie, masticare
agresivă, mârâieli şi răgete sinistre“; dacă există „o convergenţă lipsită de orice echivoc între muşcătura canidelor şi
teama faţă de timpul distructiv“ înseamnă că zoosolarul traduce teroarea „în faţa schimbării
şi în faţa morţii devoratoare“ (Gilbert Durand, Op. cit., pp. 87–105).
Cerul, o natură masculină,
şi Pământul, o natură feminină, devin Cerul-Tatăl şi Pământul-Mumă, care vor participa la hierogamie. Soarele
distruge, dar şi creează, iar ambivalenţa acestuia rămâne o constantă. Lumina
solară – sămânţă uraniană – fecundează pământul, el producând viaţă destinată hoitarilor. Dacă faptul „imaginat este mai important decât faptul real“ (Bachelard, Apa şi visele, p. 199), utilizând o
reminiscenţă a propriei copilării consumate pe lângă Gheorghe Palada, dublul
tatălui Gheorghe Sandu, Mircea Ciobanu – pseudonimul lui Mircea Sandu, graţie
vocaţiei sale de homo simbolicus – deviază
realul (hoitarii din Istorii, II, p.
270) în imaginar, instituind simbolul
„hoitari“, o altă tanatofanie: „(...)
pietrele somnul îşi leapădă, / bate lumina şi ele încep să se mişte, / lin mai întâi, abia îngânând din
cristale, / asurzitor când lumina le numără / vii mădularele toate – / rând pe rând se urnesc, răscolite de
soare. // O rostire de pântec aminte mi-aduc / şi un tremur de coapsă;
lumina / aruncă sămânţa de sus, / pietrele-o
nasc înmiit şi-n durerile facerii / parte cu
parte-şi desfac / zidirea culcată, gemând – / pe când foamea / hoitarilor
creşte / foamea de leşuri.“ („Hoitarii“)
Focul htonian aparţine scriitorului, dar şi lui
Ahab. Focul lui Ahab, simbolizat de rugul inchizitorial, ilustrează negativ
simbolismul flăcării; igniţia rămâne autodafé: opţiune, dar şi pedeapsă, homicid. Cine este protagonistul acestui
spectacol? Şi victima, şi torţionarul.
Giordano Bruno şi Thomás de Torquemada. Ceea ce se întâmplă se întâmplă în
mijlocul pieţii, se întâmplă în amiază; rugul desfide lumina („stă împotriva luminii“), deşi aprins fusese din necesitatea slujirii
luminii: „Stiva de lemn şi dovada pieirii
/ stivei albe de lemn:
vâlvătaia / de foc şi dovada pieirii, cu trosnet, în mijlocul pieţii / a
rugului mare; cald scrumul // şi caldă
dovada că vântul / trage la scrum, fiinţa lui ostenită / în aşternutul celei
din urmă dovezi: / scrum pe lespezi. O, câte / dovezi la o singură torţă, cât
scrum la o singură / stivă de lemn. Până mâine / rugul va sta
drept în mijlocul pieţii, / nu voi şti până mâine / taina cui se petrece
napoia / flăcării mari, / genunchele cui, sternul cui îl apasă, / cine împarte
la sorţi haina cui – / cine se-ascunde / şi-adună dovezi înapoia / catapetesmei
fierbinţi / nu voi şti. // Flacăra dreaptă-n
amiază aruncă o umbră. / Ea, născătoarea luminii, / stă împotriva luminii:
soarele însuşi / nu poate să treacă prin ea,
prin desimile ei: / îi adaugă umbra; / fără durere şi geamăt / doar
umbra pe lespezi / neroditoare.“ („Rug
în amiază“)
Focul poetului se incarnează în focul orfevrului
şi-al alchimistului. Se elogiază, de bună seamă, calvarul ecruisării versului
prin actul de creaţie, eul liric consumându-şi – în recluziune – entuziasmul şi
disperarea, succesul, dar şi insuccesul. Marea
Operă este drumul, procesul
revelării, al visării ei: „Dacă n-aş avea convingerea că există un loc
al desăvârşirii, aş abandona scrisul.“ (Mircea Ciobanu,Vatra, 1979).
Când tipărea „Cellini“
(Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, 1966),
Mircea Ciobanu celebra funcţia modelului cultural, opţiunea sa motivându-se
prin decelarea similitudinii simbolice
dintre sine şi Benvenuto Cellini: orfevrăria.
Substituind apoi titlul „Cellini“ prin
titlul „Aur topit“, se sancţiona
relaţia cu modelul livresc, dilatându-se aria
temporală din jurul subiectului, îndepărtându-ne uşor de ispita considerării textului
drept prestidigitaţie verbală. „Aur
topit“, conservând semnificaţiile din „Cellini“,
dar făcându-le mai vizibile, reprezintă,
pentru Mircea Ciobanu, nucleul artei poetice. Ideea desăvârşirii limbajului („inelul de aur“) prin iterative operaţii constituie axa poeticii lui Mircea Ciobanu, opera lui fiind
o variantă a variantelor uzurpate, o schiţă a Marii Opere Visate, căci Marea
Operă Înfăptuită este „viaţa petrecută în urmărirea Marii Opere“
(U. Eco, Limitele interpretării, p.
98).
Orfevrul celebrează într-un
templu, zis „Dintr-o schimbare“, validându-i romanticei inspiraţii statutul de siameză: „Cum
aurul tresare-n foc; desprins / din
cercurile lui inelul cade. / Un semn
ca de pecete, tot mai stins, / pluteşte-n
cheagul multelor carate. // Abia
acum, supus aluat, închizi / ca-ntr-o
oglindă dorul meu de alte / înfăţişări,
pe care le ucizi / când iei un chip
uitând de celelalte. // Ce muchii noi
şi ce hotar să pun / acestui leneş,
gângav spor de linii? / Cu ce rubin,
la foc, să le-mpreun? / Pe ce brăţară
să închipui crinii? // Aluat amar, te
vărs într-alt tipar. / Te-a istovit a
câta-nfăţişare? / Verigă ieri,
adusă-n inelar / la templul pururi
zis Dintr-o schimbare.“ („Aur topit“)
Ce sunt „Patimile“ lui Mircea Ciobanu dacă nu figura visată, dureros acceptată
şi imperfect istoricizată a Marii
Opere? Chemarea rugului („nevoia trecerii mele prin foc“ – „Armura lui Thomas“) exprimă obsesia lui „celălalt“,
construită în athanorul poetului
orfevrier, „celălalt“ fiind orfica
dimensiune a cuvântului asediat într-un veac intoxicat ideologic: „Nu mi se-arată în foc
şi mă biruie miezul / nopţii a treia de pândă. Cu ochii la flăcări / până în
zori voi rămâne şi fără-ndoială / zgurii voi lua de la capăt să-i vântur în
site / partea nerodnică: umbra cu pânze şi suluri / suie în jurul lucrării ca
singură plată. / Groapa de
calcar s-a-ncins şi, pe margini, sudoarea / fierbe vedenii de sare. O dată şi
iarăşi / văzul mi-adoarme, dar
numele celuilalt n-are / nume să-l chem, dar cuvântul îi geme departe, / n-are
cuvinte să-mi spună. Auzul mi-adoarme, / tremură stins la pământ dacă-n visul
ce vine / aflu cum trece deasupra uneltelor mele / aburul roşu sub aripi şi ros
de rugină.“ („Plata lucrării“)
Cuvântul cetăţii s-a depoetizat: „Limba statornicită este un inamic. Poetul o
găseşte mizeră şi plină de minciuni. Folosirea zilnică a făcut ca ea să devină
perimată. Vechile metafore sunt inerte, iar energiile complet uscate. Este
sarcina obligatorie a scriitorului, aşa cum afirma Mallarmé despre Poe, de a
purifica limba tribului.“ (George Steiner, După Babel, p. 221)
Poetul – de la Imnuri pentru nesomnul cuvintelor (1966)
şi până la Anul tăcerii (1997), luptând cu degenerescenţa vorbelor
tribului („Mult este că pot să vă scriu
/ într-o limbă de râs şi de pomină“ – „Epistolă“)
– şi-a perfecţionat ştiinţa limbajului amfibologic, pentru că adevărul „nu se exprimă pe sine cu limpezime dacă-i lipseşte măsura necesară de ficţiune,
partea de umbră, fără de care adevărul n-ar avea nici relief, nici putere de convingere“ (Mircea Ciobanu, Istorii, III, p. 44).
Focul lui Orfeu şi focul
lui Ahab nu tranzacţionează, de-aceea Mircea Ciobanu se lansează în campania inobedienţei, dar semenii
somnolează, organizându-se în confreriile
proslăvirii, asigurându-i o „faimă
vuitoare“ focului ahabian: „Am
vorbit, am vorbit despre flacără, / nimeni
nimic n-a-nţeles. // Ce-ar fi fost ea fără mine? // Nume i-am pus, i-am vorbit,
/ şapte zile din şapte / n-am lăsat-o să doarmă, / pentru tine nici
somn, nici odihnă, / tu să stai în picioare
mereu, / răsuflarea ta să răzbată / până departe. // Am vorbit, am vorbit
despre flacără, / nimeni nimic n-a-nţeles. // Am strigat: luaţi aminte, /
n-o lăudaţi; / flacăra asta e plină de fum. / Daţi
la o parte-nvelişurile ei aurii şi albastre – / veţi vedea că e plină de fum; /
vălătuci de funingine deasă / forfotă-n inima ei. // Am vorbit, am
vorbit despre flacără, / nimeni nimic n-a-nţeles. // Întrebaţi înţelepţii, / ei să vă spună ce ştiu despre ea – / câtă vreme
mănâncă atât şi trăieşte, / o clipă nu ştie să rabde. / Rabdă fiara în
crânguri mâncate de secetă, / rabdă omul, / doar flacăra nu. / Daţi-i să
mestece întruna, / dar n-o lăudaţi, fraţii mei. / Dacă ştiţi că lucrează / mână-n mână cu lemnul şi iarba uscată, / nu vă
duceţi la ea / cu mâinile-n sân. // Nimeni nimic n-a-nţeles.“ („Noaptea“, X )
Să fie Mircea Ciobanu, aşa cum susţine Eugen
Negrici, poetul „consecinţelor fără cauze“? Orfevru al istoriei noastre terfelitoare, înfiptă în carnea deţinuţilor
politici, rânjind din terfeloagele
Securităţii, el şi-a construit rechizitoriul pentru uzul performerilor în arta
lecturii augurale. El – oaspetele cu spadă („De
mine azi mi-am amintit şi-mi spun / că
mi-a intrat un oaspete în casă. / Mă-nclin
tăcut şi urma i-o-ncunun / cu spada
naltă-n pumnul meu rămasă.“) – şi-a venerat infatigabila insubordonare a
scriitorului. Deşi ghearele „vărsătorului de sânge“ i-au pipăit uşa, poetul a interpretat „proorociile apei, mesajele grindinii“,
extincţia Cezarului („Cititorii în zborul bâtlanilor / lui i-au dictat un poem despre
moartea Cezarului.“ – „Noaptea“, III), şoptind grav în puţinele, mâhnitele clipe ale şederii sale
în Lume, printre noi: „Am fost poet în vremea lui Ahab. / Vântul trecea pe deasupra, / îmbătrânind tot mai puţine cuvinte spuneam. /
Stam între dune, scriam pe nisip / doar pentru vânt, pentru limba şi rariţa lui / neştiutoare de semne. // Vântul Ahab se numea. / Stam între dune, la poarta cetăţii.
/ Ziua-n amiaza cea mare / pe
ziduri dansa o femeie, / eşarfa-ntre
pulpele ei / flutura, flutura ca
un şarpe plăpând. // Ce
s-a-ntâmplat mai apoi, / domnule,
nu mai ţin minte. / Somnul m-a-nvins chiar acolo
sub ziduri, / nu mai ţin minte nimic. // Ştiu
că e frig şi c-am fost, / sub Ahab, vinovat de trufie. / De mânia lui, ah, n-am cântat, / de tristeţea lui n-am scris o vorbă. // Domnule, cum se numea / dansatoarea cu pulpe de aramă / dacă vântul
Ahab se numea? / Dacă pe ziduri femeia-nteţea răsuflarea /
mulţimii? Ce scrie în cărţile vechi? („Vântul
Ahab“)
Ştefan DINCESCU
